Grupul de la Fetea și învățăturile amare ale Istoriei

1 892

un editorial de Alexandru COSTACHE

Activitatea grupului de la Fetea a fost reflexul firesc al unui popor demn și liber.

Imediat după intempestivul 23 august, când țara a cunoscut revărsarea „binefăcătoare” a armatei roșii eliberatoare, acolo, în cătunul de lângă Mediaș, a fost locul unde studenții Ion Golea, Teofil Mija și Axente Păcurariu au hotărât să organizeze un grup de rezistentă armată. În contrast cu politicienii de la București, lor le era limpede că va urma comunizarea. Peste tot în țară au existat astfel de inițiative, România era încă sănătoasă, scara valorilor nu era inversată. Înainte de 1944, în același loc, Ion Golea ar fi vrut să construiască un centru cultural.

Grupul a fost numeros, dar de mare ajutor le-a fost viitorul inginer și coleg în Frățiile de Cruce Aurel Ursu, al cărui frate era cioban și își avea gospodăria în mijlocul pădurii, „Nenea Zaharia”. Românul acesta simplu, dar viguros și cu judecată dreaptă, i-a ajutat fără ezitare. Au construit trei buncăre de alimente și armament. Grupul a fost puternic sustinut de la început, băieții aveau case conspirative în toate satele din zonă. În Fetea, din 1944 până în 1948, si-au găsit refugiu oameni din toate categoriile sociale care vrut să lupte împotriva comunismului. După celebrele arestări masive ale legionarilor din 14/15 mai 1948, unii dintre cei care au lucrat la săparea adăposturilor, fiind și ei prinși de autoritățile vremii, n-au rezistat torturilor infernale din timpul anchetelor și au dezvăluit locul unde se afla centrul de rezistență. Securitatea a mers la sigur. Ce a urmat? Alte arestari, alte anchete, iar din casa familiei Zaharia s-a ales praful. Pușcărie, moarte, uitare. Astăzi cătunul nu mai există.

Tot acolo, la Fetea, în primăvara lui 1951, Ion Golea, plecat între timp în Vest, a fost parașutat împreună cu un grup de 13 legionari, de avioane militare ale NATO, după ce fuseseră instruiți în prealabil pentru misiunea care le-a fost stabilită. În ’53, au fost condamnați la moarte și impuscat la Jilava. NATO își mai amintește de ei?!

Ironia amară a Istoriei e că acum, la 35 de kilometri de monumentul de la Fetea, este baza militară NATO de la Cincu. O parte din prețul venirii NATO în România a fost vânzarea memoriei Rezistenței anticomuniste contra unui anumit lobby evreiesc pentru aderare (vedeți întregul proces care debutează cu vizita lui A. Năstase în SUA, în 2001, și care își are apogeul în diplomele primite de Iohannis în 2019, tot în SUA).

România nu avea alternativă la NATO, nu încap discuții, neutralitatea din vecinătatea Rusiei este neutralitatea fecioarei din vecinătatea unui violator în serie (relația e verificată de 13 ori în 200 de ani). Când esti un stat mic, nu sunt puține situațiile în care nu prea ai de ales, trebuie să negociezi și să faci concesii. Totuși, când negociezi, dacă ești bărbat de stat și nu nevertebrată, trebuie să ai niște limite. Negociezi bunuri mobile și imobile sau orice altceva, dar nu-ți negociezi Credința, Memoria și Istoria, pentru că, dacă nu mai știi cine ești, ce mai contează că ai mâncare și securitate? Și bolnavii psihic au mâncare și securitate în ospicii, dar nu mai știu pentru ce trăiesc, cum îi cheamă, de unde vin, nici cine le sunt părinții…

Ca un făcut, avem în oglindă cazul țărilor baltice, și ele membre NATO. Balticii sunt mult mai demni decât noi, desi sunt o treime din populația României. Și ei au avut o rezistență anticomunistă. Majoritatea membrilor acelor grupuri de rezistență, în prima parte a războiului, au facut parte din diviziile de voluntari locali subordonate SS-ului, iar unii dintre ei au fost implicati în masacre contra evreilor (în special cazul unor facțiuni din Legiunea letonă – cazul grupului condus de Viktors Arajs), nu ca unii dintre legionari care au fost scosi de nemti din lagăre după 23 august 1944, când nu se mai putea face nimic pe frontul de Est, iar Holocaustul se cam încheiase. Totuși, Legiunea letonă a fost exclusă și ea de pe lista organizațiilor criminale de Tribunalul de la Nürnberg. De ce am spus ca balticii sunt mai demni? Pentru că asa cum a fost, controversată sau nu, ei nu și-au negociat Istoria. Tot în contextul aderarii Estoniei la NATO, în 2001, senatorul American John McCain, aflat în vizita în Talin, a tinut un discurs în care a lăudat activitatea luptatorilor anticomunisti estonieni (aici: https://icds.ee/en/english-summary-34/) Acum câtiva ani, NATO publica o secventa dintr-un un film documentar depre activitatea luptelor de gherilă anticomuniste din țările baltice (aici: https://www.youtube.com/watch?v=h5rQFp7FF9c sau aici: https://twitter.com/NATO/status/884769177906675712… ). Sigur că un politruc contorsionist va găsi repede o explicatie doctă și pentru realitatea asta, dar, în esență, este vorba despre jocul de oglinzi din politica Istoriei care are legătură doar tangențială cu adevărul istoric și care este o consecință și o expresie a murdarului joc politic al nevertebratelor. Sigur, în prezent, statele baltice sunt un spațiu familiar și important pentru serviciile secrete britanice și americane.

Din grupul Fetea au mai trăit, după 1989, doctorul Teofil Mija și inginerul Aurel Ursu. În 2002, ei au fost cei care au ridicat monumentul în memoria celor risipiți în negura Istoriei. În 1948, pe locul actualului edificiu era o cruce înaltă de mesteacăn. Tot crucea…

Ca o constantă, aproape toate monumentele ridicate pe întreg cuprinsul țării în memoria foștilor deținuți politici sunt edificate din efortul celor care au supravietuit lagărului comunist (câtă sensibilitate emană din imaginea asta, cel care a supraviețuit aprinde o lumânare celui lângă care a suferit și în fâlfâitul tăcut al flăcării sunt din nou împreună), statul, când nu i-a vândut pe piața internațională, i-a ignorat precaut. E normal, în România, dacă te neliniștește vreun fior eroic, trebuie să stai în vreun sertar al Istoriei vreo câteva sute de ani până când îți vine rândul la vreo anumită recunoaștere oficială (în cazul Brâncovenilor, de exemplu, doar 300), și nici atunci definitiv, că de: „neam bun şi blînd, /– de trădători, / cuminte neam, frumoasă cruce, / pe Fiii lui dumnezeieşti / neamul cu drag pe cruce-i duce!”. Dar românii aceștia de asta sunt mai mari decât Istoria, pentru că au acționat dezinteresat chiar și față de posteritate, pentru că „nu puteau altfel”.

Închei așa: „Și când noi, cei rămași în viață, nu vom mai fi ca să mărturisim, vor rămâne crucile, troițele, pietrele să strige și să mărturisească” (Nicolae Purcărea).

1 Comment
  1. IO...gerules says

    In situatia actuala a Romaniei trebue luat in consuderatie un vechi sfat batarnesc:fii frate bun cu vecinul de langa tine.Si mai ales acum cand se vad capetele de balaur jidanesc randind din tarile din Europa si America,e bine de luat in seama acest sfat,chiar daca Marele Stefan zicea ca daca vrei sa fii prieten cu cineva,in cazul Moldovei sale,e bine sa te ai mai bine cu turcu,nu cu rusu,turcu e departe iar rusu in coasta.La conditiile actuale ale noilor vremuri trebue folosita in bine apropierea de rus,pentruca oricum rusu face tot ce vrea el,fiindu-i prieten cu onoare lucrurile se pot imbunatati pentru Romania,mai ales ca se spune ca Putin are radacini romanesti.Rusul de astazi nu mai e rusul sovietizat de ieri.Deci prietenie adevarata si loiala.Eu cred ca e cea mai potrivita pagina de diplomatie a actualei Romanii coplesita de jidanii cu care rasii se lupta in Ucraina.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php