85 de ani de la jertfa eroilor Ion Moța și Vasile Marin

3 3.942

ION MOȚA și VASILE MARIN – Eroii martiri ai Mișcării Legionare! 85 de ani de la jertfa lor mucenicească.

La 30 de ani de la căderea comunismului, istoria adevărată a neamului nostru ne este in continuare ascunsă. Mass-media înstrăinată otrăvește zilnic tineretul român promovând mediocritatea și non-valorile, în timp ce adevăratele modele de viață, eroii martiri ai acestui neam, sunt date uitării.

Ionel Mota și Vasile Marin au fost doi Legionari români care în 1937 au uimit întreaga Europa prin vitejie, credință și jertfa supremă. Aceasta este povestea lor:

În 1936, conflictul ireductibil dintre stânga bolșevică si dreapta naționalistă, mocnind în întreaga Europa, erupe cu putere în Spania, unde comuniștii și anarhiștii, încurajați de victoria obținută de Frente Popular în februarie același an, declanșează un val de greve, dezordini și violențe. Împotriva acestor încercări de subminare a statului, generalul Francisco Franco organizează lovitura de stat militară la care se vor ralia toate forțele naționaliste. Urmează un război civil devastator care va dura aproape trei ani.

În România, politica pro-sovietica a lui Titulescu este din ce in ce mai contestată de majoritatea populației. Ca urmare, la 29 august 1936, acesta e constrâns să demisioneze din funcția de ministru de Externe. Repulsia românilor față de comunism și neîncrederea față de Rusia sovietică determina opinia publică să privească cu interes evenimentele ce se derulau în Spania, majoritatea situandu-se de partea forțelor naționaliste conduse de generalul Franco. Războiul din Spania are un ecou deosebit în inima lui Ionel Mota, unul dintre întemeietorii Mișcării Legionare și numărul doi în ierarhia Mișcării. Ca fiu de preot și credincios creștin, nu putea să nu se cutremure la aflarea atrocităților pe care comunistii le săvârșeau împotriva Bisericii Catolice în Spania: preoți uciși și răstigniți în batjocură, călugărițe violate, altare și icoane profanate, mănăstiri arse din temelii. Prin viziunea sa profund mistică asupra lumii, Mota întrezărește în lupta dintre naționalism și comunism înfruntarea eternă dintre Bine si Rău, dintre Biserica lui Hristos și armatele roșii ale satanei.Pentru el, plecarea pe front devine mai mult decât o datorie, o dureroasă necesitate: “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clătina așezarea creștină a lumii. Puteam noi să stăm nepăsători?” își motivează el gestul într-o scrisoare adresată parintilor. Ionel Mota cere și primește incuviintarea conducătorului Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu, de a pleca să lupte în Spania.

Dar pe la mijlocul lui Noiembrie, Vasile Marin află de inițiativa lui Mota, de plecarea legionarilor in Spania.

Nu mai are astâmpăr, vrea sa plece și el în Spania, vrea să plece cu orice preț. Se roagă de Căpitan – el care nu se rugase și nu ceruse nimănui nimic, niciodată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se codeste, nu sunt destui bani. Atunci Marin din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie găsește 5.000 de lei, se împrumută cu cinci mii de lei, îi aduce la sediu și cere să i se dea voie și lui să plece. Cu ironia lui amară spune domnului General: “Vreau să fiu al șaptelea sicriu”.

De ce voia să plece Vasile Marin? Ce il mâna? Cine-l chema? Ne-a spus-o în cele câteva rânduri din scrisoarea adresată soției sale la 23 Noiembrie 1936:

“N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generației noastre. L-am făcut cu același drag ca și cum ar fi fost vorba de țara mea “.

Iată de ce a vrut să plece Comandantul legionar Vasile Marin. Iată ultimele lui gânduri de o simplitate, o măreție, o noblețe antică. A plecat împreună cu Mota, a dormit în același pat cu el pe vapor, a stat în aceeași camera cu el la Toledo.

Între acești doi oameni, atât de deosebiți ca temperament, se închegase o legătură frățească, o legătură care pornea de atunci, de la Jilava, de cand stătuseră toți trei împreună cu Sterie Ciumetti, o legătură care avea să-i ducă îmbrățișați în mormânt.

Mulți legionari ar fi dat orice ca să-i însoțească în această Cruciadă. Însă lipsa fondurilor și previzibila împotrivire a guvernului fata de o expediție de amploare au făcut ca Legiunea să trimită pe front o echipă alcătuită din numai șapte oameni. Șapte, însă, dintre cei mai de seamă, toti comandanți legionari: Ionel Mota, Gheorghe Clime, Nicolae Totu, Vasile Marin, preotul Ion Dumitrescu Borșa, Bănică Dobre si prințul Alexandru Cantacuzino. În fruntea lor, generalul Gh. Cantacuzino, erou al primului război mondial.

Legionarii se disting prin curajul lor în lupte, câștigând admirația confraților de arme.

În ziua de 13 ianuarie 1937, Compania 21 din Legiunea Străină (la Veintiuna) se afla cantonată la Majadahonda, la 15 kilometri de Madrid dupa o lună de zile în care n-avusese parte de odihnă. Trupele republicane (guvernamentale), sprijinite de brigăzile internaționale (voluntari comuniști din toate țările), își concentrează tancurile, artileria grea si grosul infanteriei chiar în acest punct al frontului, încercând străpungerea lui. Luptele care urmează sunt deosebit de grele. Alecu Cantacuzino surprinde tabloul de coșmar în amintirile sale intitulate “Pentru Hristos”:“Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanțelor și schijelor ne amețește. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat până la 500m de noi, ascunzându-se intr-o vale. Acum înaintează șirurile comuniste”.Ionel Mota ne strigă: “- Dacă suntem înconjurați, nu cade nimeni prizonier. Murim toți împreună. ” Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.

Peste câteva clipe numai, explozia unui obuz, direct in tranșeea în care Mota și Marin preluaseră controlul asupra mitralierei abandonate de servanți, îi doboară la pamant curmandu-le instantaneu viețile. Așa cum tot Alecu Cantacuzino isi amintește, ca un ultim și suprem simbol, de sub haina sfâșiată a lui Mota se văd culorile drapelului românesc, pe care îl încinsese peste cămașă, sperând să poată defila cu el pe străzile Madridului eliberat. Ecoul produs în țară de vestea morții celor doi eroi este impresionant. După ce primesc onoruri militare în Germania, corpurile lor neînsuflețite, purtate de un tren mortuar, intră pe teritoriul României și trec prin toate provinciile țării, oprind in orașele mari. Mota si Marin se sacrificaseră în numele poporului român și acesta trebuia lăsat să-și cinstească martirii. Peste tot, mulțimi de oameni îi întâmpină, au loc emoționante slujbe religioase.

Când convoiul funerar ajunge la 11 februarie la București, întreaga țară cunoștea povestea lor. La ceremonia funerară, desfășurată la biserica Sf. Ilie Gorgani din București, participă  peste o sută de preoți, în frunte cu Mitropolitul Nicolae al Ardealului, șaisprezece mii de legionari si mai mult de o sută de mii de romani veniți din toata tara.

 La ceremonie iau parte și reprezentanții Italiei, Germaniei, Japoniei, Spaniei naționaliste, Poloniei și Portugaliei. Jertfa celor doi “cruciati ai poporului roman” este cinstită de cele mai mari nume ale culturii românești interbelice, în frunte cu Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Mircea Eliade. Chiar Nicolae Iorga, deși adversar politic al Mișcării Legionare, îi omagiază în articolul său “Doi băieți viteji”.

de Dan Ghita

Imagine similară

Personalitățile vremii nu au rămas insensibile la moartea celor doi legionari.
 
Nicolae Iorga: „Luptînd pentru credința lor creștină și pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump și curat în latinitatea nebolșevizată, doi tineri Români, doi Băieți viteji, Moța și Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roșii […] Cine știe ce va ieși din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioșată mîndrie, că pentru aceasta au curs și cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru”
 
Simion Mehedinți: „Moța și Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufletești a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificația istorică a morții lor”.
 
Mircea Eliade: „Semnificația morții lor trece deasupra valorilor și eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moța și Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creștinism. O jertfă care să verifice eroismul și credința unei întregi generații”.
 
Nae Ionescu: „Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moța, în fața aceluiași dușman. Dar a căzut altfel decît Ion Moța. Nu mai bine, nu mai puțin bine, ci altfel.
 
 
Ion Moța s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredințarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupești; și a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omenește gîndul acesta, eu sînt astăzi încredințat că pentru mîntuirea nației noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, așa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului”.
 

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php