Cum sărbătoreau Învierea Domnului mărturisitorii din temnițele comuniste
Mai jos puteți citi câteva mărturii ale celor care au pătimit în temnițele comuniste pentru Hristos și neamul nostru, despre cum petreceau săptămâna mare și Învierea Domnului:
”Opresorii făceau totul ca sărbătorile să ne aducă un plus de suferință morală și fizică. Cu mai multe zile înainte se dublau gărzile, supravegherea prin vizetă devenea foarte atentă și, de regulă, în Vinerea Mare masa conținea (surprinzător) carne, în timp ce în prima și a doua zi de Paști se servea o hrană oribilă. În timp ce clopotele vesteau slujba Învierii, în celule era liniște, toți meditam și depănam amintiri de familie. Dangătul clopotelor avea un efect extraordinar asupra noastră: renășteau în sufletele noastre speranțele, credința în Învierea neamului românesc și întărirea credinței creștine, ideea că jertfele celor mai buni fii ai neamului nu vor fi făcute în zadar.
Nu aveam calendare pentru a afla când este ziua de Paști, dar după o formulă Gauss calculam cu exactitate data. Cunoșteam, de asemenea, regula ”Mâinii Sfântului Damaschin”, o regulă ușor de reținut care constituia un calendar perfect printr-o anumită numărare a încheieturilor degetelor. Una din metodele cu care ne șicanau și care era, pentru noi, dovadă că premeditează compromiterea acestor sărbători, o constituia percheziția pe care o făceau în noaptea de Înviere. Pătrundeau în celule sau în barăcile de la Canal un număr mare de temniceri, cu scopul de a ne surprinde, rugându-ne sau cu speranța că vor găsi vore carte de rugăciuni.
Țipau ca niște disperați: ”Toată lumea la capătul patului”, după percheziția corporală eram duși afară, în timp ce ei căutat cu înverșunare în toate ungherele, chiar desfăcând saltele. Uneori găseau o rugăciune, o poezie, un capăt de creion, un cui. Toate aceste corpuri delicte ne aduceau tuturor pedepse grele: izolare, înjurături, bătăi și amenințări, pe care, de altfel, nu le luam în seamă. La întoarcerea în celulă sau baracă găseam totul răvășit, împrăștiat pe jos. Toate aceste acțiuni aveau un singur scop: batjocorirea credinței noastre strămoșești. Dacă la Canal nu ne duceau pe șantier în ziua praznicului, găseau altceva de făcut numai pentru a împiedica sfânta sărbătoare.
La primirea coletelor, la Canal, controlul era foarte sever, fiind interzise ouăle, cozonacul, pentru a nu mai spune de prăjituri, bomboane, ciocolată, cacao, lămâi, etc. Doar puține alimente erau permise în ideea de a nu ne aminti de sărbători. Cu toate acestea, nu am renunțat la Dumnezeu – singura noastră speranță. Numai credința ne-a întărit în suferință: în multe ocazii am simțit într-adevăr ajutorul Lui. Dușmanului nostru nu i-au reușit niciodată planurile de distrugere a credinței strămoșești: nici carcera, nici arestul nu ne-au îngeunchiat; ieșeam fermi din camerele de tortură, lucru care îi dezarma pe torționari. Alături de noi erau și fețe bisericești, preoți și călugări care nu au încetat o clipă activitatea misionară. Cred că nu greșesc când afirm că erau adevărați misionari în aceste condiții de prigoană sălbatică, având curajul să oficieze sfânta liturghie, cu mijloace adecvate locului. Oamenii erau spovediți și se împărtășeau în locuri diferite.” (Alexandru Salcă, Canalul, pp. 25-26)
”Marea grijă a zăvozilor comuniști a fost să ne scoată din Timp, crezând că astfel ne vom pierde, cu vremea, mințile. S-au înșelat. Am știut când este Duminica, când sunt Sfintele Paști, pe care-l descopeream cu ”Mâna Sfântului Damaschin”, învățată mai de toți, când sunt toate celelalte sărbători, pe care le cinsteam, după cuviință, prin post și rugăciune.” (Paul Păltănea)
”Zilele de sărbătoare, dar mai ales Sfintele Paști, provocau îngrijorări multiple celor ce ne păzeau. Veneau cu duiumul prin celule să ne spioneze, să ne surprindă făcând rugăciuni sau cântând ”Hristos a înviat”. De pildă, celularul de la Aiud, celebrul T, în noaptea Învierii era înțesat cu gardieni pentru a ne împiedica să cântăm în cor ”Hristos a înviat”. Nu au reușit niciodată. Glasurile noastre, mângâiate de lacrimile pentru cei de acasă, umpleau cerurile cu Rugăciunile Învierii, reamintind orășenilor de dincolo de zidurile închisorii, de lumea durerii ce viețuia aproape de ei. Plăteam amarnic această binecuvântată mărturisire pe care o rosteam din convingerea că trebuie să înălțăm Ruga Învierii, pentru că era și ”Învierea” noastră din greul în care trăiam.” (Paul Păltănea, ”Sfintele Paști după gratii comuniste” în Revista Dunărea de Jos, An 1 (2002) nr. 3, mai 2002, p. 10,
”Sfintele Paști nu ne prindeau nepregătiți. Posteam miercurea și vinerea, mâncând doar seara. Duminica, în momente lipsite de spionarea gardienilor, rosteam liturghia, căci mulți dintre noi, preoți și mireni, o știam pe de rost. Viața aceasta creștină ne ajuta să trecem cu bine greul cotidian, de multe ori imposibil de suportat. Înfrângrea acestui ”imposibil”, prin puterea ce ne-o trăgeam din adâncurile temeiuri ale rugăciunii, ne-o înălțam spre marea seninătate, pe care mulți dintre noi nu o cunoșteam pe deplin la ceasul intrării în temniță.” (Paul Păltănea în Revista Dunărea de Jos)
”Imaginaţi-vă cum făceam noi Paștele! Când cânta toată pușcăria „Hristos a înviat!”, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii! Acolo și la Oranki!… Era directorul care-i îndemna: ,Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creștini?””
Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău – Iași, 2002, p. 88
Dureros!!!!