Pagini din istoria falsificată: Liberalii

După Revoluție ne-am trezit în țară cu toți binefăcătorii posibili. Valuri de șarlatani, golani de-ai periferiilor Occidentului sau mardeiași de prin cluburile mai cu ștaif s-au trezit cu sentimente adânci pentru „țărișoara eliberată”. Dacă sentimentele ar fi fost la fel de adânci ca și buzunarele, poate că s-ar fi găsit un punct comun, o bază de discuție. Numai că toate coatele goale ale Occidentului au venit aici precum înfometații la parastas: știau că se dă sau că, dacă nu se dă, oricum au coatele mai ascuțite și sunt mai obișnuiți să-și facă loc mai în față decât naivii din țară.

Așa au reapărut, în negurile Revoluției, Liberalii. În timp ce unii încă mai cădeau secerați pe străzi – din prostia și ticăloșia aparatului de partid, a armatei și-a securității – partidele istorice reveneau în forță, făcându-și loc cu coatele de parcă veniseră să distribuie bunăstare la kil. Liberalii, borfași mai cu ștaif, nu ținteau pulimea analfabetă – spre care se îndreptau cu țărăniștii – ci un alt tip de prostime, anume aia educată, cu ceva carte și foarte ușor de sucit gâtul. Mult timp s-a tot răspândit prin târgul acesta amărât care e România, cum că „dacă te duce capul te bagi la liberali”. Iaca unde se ajunsese, Partidul Liberal devenise pepiniera de elite a României. Ba, ca să fie circul și mai mare, existau întâlniri săptămânale între președintele de atunci al PNL, Radu Câmpeanu, și studenți. Te-apucă și râsul constatând cum un individ cam semi-agramat găsea resurse să strângă niște bolovani dornici de căpătuială facilă cărora, săptămânal, să le repete aceleași șabloane: cum că ei au făcut România Mare, cum că ei au modernizat țara, cum că ei sunt cu libertatea și alte și alte prostii.

Că treburile nu erau chiar în regulă s-a aflat destul de repede. Mai am aflat că liderii partidului se cam curvăsăreau cu securitatea, cazurile „seniorilor” Dan Amedeo Lăzărescu sau Mircea Ionescu-Quintus fiind relevante. Ba, despre Ionescu-Quintus aveam să aflăm că, melitar fiind ca aliat al nemților a făcut o crimă odioasă, omorând o amărâtă pentru ridicarea în grad. Liberalii noștri postrevoluționari, dornici de ciolan, n-au avut nici cea mai mică problemă în a intra la guvernare alături de FSN – „ciuma roșie” a anilor 90 pentru ca apoi să lupte împotriva „comuniștilor” din interiorul Convenției Democrate. Curvăsăria politică – arma pe care-o stăpânesc la perfecțiune, începea să iasă la suprafață. Și a tot ieșit până când, după negura perioadei băsiste, aceeași curviștină politică a oferit salvare găștii infecte de pedeliști – care aveau o aripă venită tot din PNL. Poate credeți că toate aceste comportamente au fost chestiuni legate în special de context. Aiurea, oameni buni, toate comportamentele au fost și sunt manifestări ale ADN-ului acestei găști infecte. Și-o să vă las să constatați singuri asta, urmărind adevărata istorie a Partidului Liberal.

Partidul Liberal autohton s-a născut într-o mardeială a anului 1871, când mai mulți scăpătați autointitulați liberali sau progresiști(e important de reținut acest aspect întrucât liberalii autohtoni erau un fel de aripă soft și inconștientă a marxismului) se luptau pentru ciolan. În acele vremuri, Partida Conservatoare era ceva mai articulată și astfel le-a suflat bravilor liberali guvernarea. Găsindu-se în opoziție, mardeiașii s-au unit sub stindardul unei platforme-program denumite „Fracțiunea”. Așa au dat trei guverne, acceptate de slugoiul Carol I care știa bine cine i-a facilitat ciolanul regal din România. Numai că prostovanii, încercând să se căpătuiască rapid, au dat-o în antisemitism, stârnind furia marilor puteri. Dându-și seama că au călcat-o grav pe bec, s-au repliat și, după un episod de opoziție, s-au revopsit în 1875, sub conducerea lui Ion C. Brătianu și binecuvântarea consulilor englez și francez. Atunci pesemne au înțeles că pentru a fi parte la masa jafului trebuie să ai binecuvântarea celor mari.Și n-au mai ieșit niciodată din schema asta.

Și cum Brătienii îl aduseseră pe Carol I, acesta și-a făcut datoria cu devotament și de-atunci, atât el cât și urmașii săi, și-au făcut datoria din a-i prefera la guvernare. Uneori în ciuda evidențelor electorale.

Linia regală continuă în sec XX cu mămăliga Ferdinand, incapabilul care n-a fost în stare nici măcar să-și ceară nevasta de soție. De altfel, impetuoasa muiere cățărată pe tronul României a fost adevărata mână de fier, în timp ce rege a fost moștenitorul partidului liberal, anume Ion I.C. Brătianu. Dar să nu anticipăm, întrucât mai sunt ceva evenimente care merită amintite.

Cum bine se știe, Partidul Liberal avea prin campaniile electorale un limbaj care acum ar părea desprins din învățăturile lui taica Lenin. Vorbeau despre boierii hrăpăreți, care nu mai au limite, în timp ce ei, liberalii, vor să modernizeze și să îmbunătățească viața țăranului. După cum se vede, erau hotărâți să-i ajute pe bieții amărâți. Și se va vedea asta când, cu cuțitul ajuns la os, țăranii ajung să se revolte împotriva arendașilor. Pe boieri îi cunoșteau din zicerile arendașilor, întrucât aceștia nu prea se oboseau să treacă pe la moșie, ocupați fiind mai mult, în funcție de dimensiunea moșiei, cu treburile capitalei de județ, a capitalei țării sau cu treburile Parisului. Asta în timp ce la bază se murea realmente de foame.

Țăranii liberi erau dependenți de munca pe pământul boierului strict pentru a supraviețui. Între țărani și boier se interpunea arendașul care trebuia să ia de zece ori pielea de pe țăran pentru a-și asigura sieși un trai îndestulător. Așa se face că, ajunși la limită, țăranii din Flămânzi se revoltă. Și, după ei se iau și restul țăranilor din țară, revolta devenind aproape generalizată. Guvernul Conservator – adică partida „boierilor hrăpăreți” – se declară depășit de situație și e demis. La schimb vin liberalii lui Dimitrie Sturza care declară stare de urgență, apoi mobilizare generală și-apoi foc de voie împotriva amărâților. Curg valuri de sânge, răscoala e înăbușită și brava armată română, mai pune o victorie pe lista realizărilor, obținută cu foc de voie împotriva flămânzilor desculți, subnutriți și disperați. Iar guvernul liberal demonstrează încă odată cât de competent e, salvându-i pe „boierii hrăpăreți”.

Tot același guvern, în cârdășie cu regina, se-apucă să modernizeze și să înzestreze armata română. Și-atât de bine o înzestrează încât, când trebuie să dea proba de foc și să lupte împotriva altei armate – și nu a țăranilor desculți – se umple de ridicol. Armata română a luptat în Primul Război Mondial cu bocanci de carton cărora li se dezlipea talpa, cu izmene care se rupeau pe soldați și cu pantaloni răriți de vreme. Armele modernizate erau aceleași de la 1877. Noi trăgeam cu flinta, ăia cu tunul. Nu-i de mirare că la Turtucaia bulgarii și-au bătut joc de noi sau că s-a intrat ca-n brânză în jumătate de țară. Ca să fie treaba treabă, rușii s-au trezit că sunt penetrați de bolșevici, iar România ajunsese un petec insignifiant. Toată conducerea țării se refugiase la Iași. Practic întreaga clasă politică se resemnase, iar regina, conștientă că nu mai are mult de stat, se deda la curvăsăriile caracteristice, episodul Coțofenești – unde era s-o și sfârșească – fiind relevant în acest sens. Doar eroismul țăranilor luptând în izmene la Mărășești, Mărăști și Oituz – acel spirit de sacrificiu al celor care doar cu câțiva ani în urmă fuseseră măcelăriți de armata pe care-o serveau și de conducătorii incompetenți cărora le salvau curul – a salvat ceea ce astăzi este România. Lor li se datorează România Mare și tot lor li se datorează stoparea înaintării germane. Mergeți prin satele patriei și vedeți pe monumentele aflate acum în paragină câți oameni de-ai locului au murit în acel măcel teribil.

Pe sângele celor pe care-i măcelăriseră și-au încununat liberalii facerea României Mari. Aiurea, în fapt fusese un teribil joc de salon în care România nici măcar nu fusese primită, în ciuda sacrificiilor enorme pe care le-a făcut. În fapt, Brătianu și regina(aceasta între două partide de amor) ascultaseră precum cățeii indicațiile Franței și Angliei, iar la tratative niciun reprezentant de-al nostru n-a fost primit în interior, ci doar pe postul de chibiț pe holuri. Aici ar trebui menționată regina care, în dorul ei de-o nouă cotârleală, s-a trezit că vrea să-și pună farmecul la bătaie în negocieri. Naiba știe dac-a dat sau nu  cu pasărea pe-acolo, cert e că în urma negocierilor, hazardul, pronia sau ambele au făcut să ne trezim în România Mare. Că s-a negociat prost se vede mai ales în ceea ce privește Banatul, împărțit absolut aiurea între noi și sârbi. Desigur, aici se vede și prostia celor care negociau întrucât, într-un scenariu, Timișoara rămânea ca o enclavă în interiorul Serbiei. Mă rog, era plin de mintoși peste tot în lume. Și, pentru ca treaba să fie treabă, bravii liberali au refuzat să negocieze cu URSS în ceea ce privește Basarabia, într-o perioadă în care URSS avea nevoie ca de aer de un tratat de orice fel. Negocierea se va face mai târziu, așa cum am explicat în articolul anterior, de către ticălosul de Titulescu, total în defavoarea României și lăsând Basarabia într-un statut incert.

Așa ne-am trezit noi în Interbelic. Plini de speranțe, dar cu jigodiile pe cap. Sub înaltul ordin al Franței și Angliei, guvernul român e sfătuit să înece în fașă orice manifestare naționalistă. Lucru penibil, desigur, care contrazicea flagrant proaspătul nostru statut de națiune reîntregită. De-aici guvernele își vor face de cap. Vor fura pe rupte, iar corupția va deveni generalizată. Marea Criză le-a cam stricat însă jocurile. Cum fluxurile internaționale au fost secătuite, pe-aici a început dezastrul. În 1933 la guvernare se aflau tot bravii liberali care, pentru a compensa furtișagurile, impun – atenție mare! – politica „curbelor de sacrificiu”. Prin această politică se taie o întreagă gamă de indemnizații ale muncitorilor ajungându-se la un minus salarial de … 25%. Așa-i că vi s-a cam făcut pielea de găină întrucât vă e cunoscut procentul?  În acest context, la Atelierele Grivița izbucnește greva. Aici apar în scenă și comuniștii care își încep agitația cu zvonuri false și incitări ale muncitorilor. Liberalii, în loc să încerce calmarea spiritelor, având lecția știută de la 1907, trimit armata care trage în tot ce mișcă. Așa s-a ajuns să se tragă și într-un ucenic sprijinind o ușă, care nici nu prea știa de ce se află acolo. Numele său, Vasile Roaită, va fi folosit de propaganda comunistă în spălarea creierelor mai bine de cinci decenii.

Mă opresc aici, pentru a nu o lungi prea mult. Ceea ce trebuie să înțelegeți e că, asemeni țărăniștilor conduși de jigodia trădătoare – Iuliu Maniu, liberalii au fost principalii responsabili pentru dezastrul țării. Politica de jaf în gașcă a fost cea care a condamnat România nu doar la subdezvoltare, ci și la cei cincizeci de ani de comunism. După cum se vede, răul a început încă din momentul în care jigodia liberală Ion C. Brătianu a adus un monarh străin, foarte ușor de corupt, și a continuat până la preluarea puterii de către comuniști. Dacă unii dintre țărăniști sau liberali și-au pierdut viața prin lagărele comuniste, asta ține de răzbunarea de gașcă. În fapt fiecare dintre aceste partide n-au făcut altceva decât să omoare orice germen naționalist pentru a ușura instaurarea comunismului aici. Faptul că am fost preluați de ruși atât de ușor, faptul că s-a dezvoltat aici un maoism delirant în anii 70-80, ține de același „covor roșu” pregătit temeinic de partidele istorice sub atenta supraveghere a stăpânilor lor din Franța, Anglia și SUA.

                                                                                                                        Dan Diaconu

sursa Justițiarul