Impresii la premiera filmului “Între chin și amin” (regizor: Toma Enache)

0 135

 

Un film despre întâmplări din care nu mai poți face poezie, pentru că deja realitatea e Poezie, tragică, cutremurătoare, dar cu acele irumperi de rai ce dau fiorul credinței neclintite. Refugiul ultim e dragostea, gândul la ea e salvator în tenebrele lagărului exterminator, în care dracul își dezlănțuie împotriva omului prin semeni “reeducați” obsesia de a-l scoate pe Dumnezeu din inima lui. Suferința extremă, groaza morții, amenințarea de a face rău celor dragi sunt instrumentele torționarilor, ce încearcă experimentul de a preface minciuna în adevăr, lumina în întuneric, poruncile iubirii în dictoanele urii, credința în lepădare, libertatea în slugărnicie înjositoare, sau în automatismul mașinal de unelte ale sistemului ateist.

Însă “cel mai liber om e cel ce locuiește în inima cuiva”, exclamă un personaj. Izbăvitoare e această dragoste ce păstrează în iadul torturii un colț de rai, pe care nimeni nu-l poate scoate cu forța din inima noastră. În momentele de chin extrem, pulsează ca un contrapunct imaginile în care Tase rememorează scurta petrecere împreună cu Lia, într-o natură feerică, ce parcă tresare de durere (lanul cu maci) la presimțirea a ceea ce va urma. Ochii ei albaștri consonează cu cerul din inima lui, de care refuză să se lepede.

Pentru reeducați nu există milă, fiara apocaliptică se dezlănțuie-n ei, dar, o vedem la Iancu Caraman, există întoarcere, pocăință, metanoia, schimbarea minții, ce-i preface din călăi în martiri. Sacrificiul lăuntric al lui Tase Caraman ajunge într-un punct culminant atunci când prețul semnării actului de lepădare devine salvarea surorii sale (deja omorâte, dar fără să i se aducă la cunoștință). Pare un moment înrudit cu jertfa lui Avraam. Cu o maximă sfâșiere, pe punctul de a semna, Tase găsește resursele de a se opri, într-o stare de jertfă lăuntrică ce anticipează minunea.

Într-adevăr, dat mortții prin asfixiere într-o etuvă cu aburi, mecanismul se oprește ca prin miracol, sub presiuni externe experimentul e oprit de la centru și torționarii dintre reeducați sunt făcuți țapi ispășitori și condamnați la moarte de către sistemul însuși. Curând eliberat, Tase își găsește iubita alături de fiica sa, născută pe când el era în închisoare. Lia își pierduse memoria în urma loviturilor gardienilor, pe când se furișa împreună cu sora lui în preajma închisorii, în căutarea celui drag. Tase o vizitează multă vreme zi de zi, fără ca ea să-l recunoască.

Apoi într-un gest de înnoită jertfă Tase se retrage să scrie oda adusă lui Dumnezeu, odinioară neterminată, dar desăvârșită în lagărul de concentrare. La auzul ei, se declanșează catharsisul final: Liei îi revine memoria, și îl caută împreună cu fiica sa în locul (slăvirii) lui Dumnezeu, unde sunetul contrabasului pare tonalitatea unei pogorâri la iad ce se face însăși icoana învierii.

Sfârșitul lasă să se întrevadă, dincolo de finalul reunirii fericite a familiei Caraman, continuarea răului sub altă formă: fostul director al închisorii și dirijorul experimentului de la Pitești (considerat de Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”), ajuns o persoană cu putere de decizie în zilele noastre, lasă să se difuzeze acest film, pe considerentul că „românii sunt proști” și oricum „o să creadă că e ficțiune”.

Scenariul, regia, interpretarea actorilor, imaginea, sunetul, decorurile sunt la nivelul capodoperelor cinematografice. Veniți în sălile de cinema să vedeți acest film cutremurător de frumos, să ne recăpătăm memoria, luând lumină din torța martiriului! „Cei care au puterea Jertfei înviază înainte de a muri”, spunea Părintele Ghelasie Gheorghe. Despre asta este vorba .

sursa Florin Caragiu

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php