Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

”Eu sunt pâinea Vieții” – Gând de Duminică

Înmulțirea pâinilor – ”Dați-le voi să mănânce”

Imagini pentru Înmulțirea pâinilor

La vremea lui, Solomon învăța pentru toate veacurile despre ”pofta de înțelepciune” ca ”poftă de adevăr” cuprinzând ”în sine iubirea care este paznica legilor ei, iar păzirea legilor este adeverirea nemuririi. Și nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu”. Acum era după ce Irod l-a condamnat pe Sf. Ioan Botezătorul la moarte prin tăierea capului pe care l-a dăruit pe o tipsie Salomeii pentru grația cu care, dansând l-a înduplecat a-i împlini orice dorință. Ea l-a dat mamei sale, Irodiada, care se vedea astfel răzbunată pentru mustrările îndreptățite făcute de propovăduitorul împărăției cerurilor, împotriva desfrânării la care se deda încălcând poruncile. Ucenicii lui au luat trupul proorocului care stă ca o pecete între cele două Testamente, l-au înmormântat după datină și au mers de i-au spus lui Hristos. Auzind vestea, Hristos nu a rostit nici un cuvânt, fiindcă în durere există un hotar de la care începe tăcerea rugătoare, nevoia de a fi doar cu Părintele Ceresc, și s-a îndreptat spre pustiu. Însingurat, Iisus și-a îndreptat pașii către locuri nebătute de pas omenesc, spre pustiul cel adevărat, nu odată de preferat celui din inimile oamenilor bântuite de păcate și fărădelegi. În fapt, nu era, nici pe departe, singur ci cu Tatăl ceresc despre care mărturisea ”una suntem” și se ruga așa cum a făcut-o nu odată. Acum era tulburat de tăierea capului Sf. Ioan despre care spusese că este ”cel mai mare dintre cei născuți din femeie, dar cel mai mic în împărăția cerurilor”. Ca Fiu al lui Dumnezeu știa, dar ca Fiu al Omului avea sentimentele firești pentru cineva cu care un timp a fost împreună lucrător pentru mântuirea omului.

Mulțimile aveau însă a-L urma, dornice să asculte cuvintele învățăturii Sale cele ”cu putere multă” spre deosebire vorbirea zadarnică, bolboroseala fariseilor pe care nu o ascultau nici ei, sau, mai rău, ei o făceau în primul rând. Timpul a trecut pe neobservate căci cu Hristos orice clipă se face locaș al veșniciei și se depărtaseră bine de orice așezare omenească unde să poată poposi. Dar, învață Hristos întrebând retoric: ”vă spun vouă: Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu face viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” Mulțimile nu au purtat această grijă și erau gata să-L urmeze mai departe, așa cum aveau să-L urmeze prin ani atâția și atâția sfinți știuți și neștiuți.

Îngrijorați aveau să se arate ucenicii și au spus: ”locul este pustiu și vremea, iată a trecut, deci dă drumul mulțimilor să se ducă în sate, să-și cumpere de mâncare”. Să reținem că mulțimile L-au urmat, L-au ascultat fără se dea măcar un semn că le-ar preocupa ce vor mânca sau ce vor bea. Nu era o mulțime ”mută”, ci una tăcută, sorbind cuvintele dătătoare de viață ale ”Cuvântului prin care toate s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut/El era viața și viața era lumina oamenilor/Și Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” Nu știm de cât timp anume mulțimile Îl urmau și ascultau cu evlavie pe Hristos fără să țină seama de timp, ca și cum ar fi fost suspendat. Dar, cum să te gândești la clipa cea prea iute trecătoare când Hristos le dădea ca hrană cuvintele vieții veșnice. Se adeverea adevărul după care ”nu doar cu pâine va trăi omul ci și cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”, iar aceste mulțimi anonime trăiau aceste cuvinte atât de intens încât nici nu-și dăduseră seama de trecerea vremii, nu le era foame sau sete. Binecuvântate mulțimile , cum binecuvântat e tot omul care urmează pe Hristos Fiul lui Dumnezeu uitând de sinele propriu pentru a trăi, fie și un timp, cu Hristos. Încredințează Hristos: ”Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în mine nu va înseta niciodată”. Nu ”pâinea cea de toate zilele”, ci mai mult, a vieții ca dar al lui Dumnezeu făcut pentru veșnicie, omul fiind la început în afara morți pe care a cunoscut-o prin păcat.

”Eu sunt pâinea vieții”

Încă fiind la vremea uceniciei, viitorii apostoli nu au înțeles cuvintele, cu atât mai mult cu cât erau peste cinci mii de bărbați, în afară de femei și de copii și nu știau cum să le facă față. Mai întâi, numărul cinci ca simbol semnifică numărul elementelor pământului, al omului și universului iar mia, multiplu al lui, întărește aceste semnificație. ”Nu e nevoie să se ducă” a spus Hristos spre nedumerirea apostolilor care nu-și puteau imagina ce și cum să facă gândind că doar o minune îi poate salva pe toți. Minunea petrecută atunci are dimensiunile unui adevăr existențial la care se ajunge prin rugăciune, post și bună făptuire care-și găsesc sigure puterea rostirii. Căci, în cele din urmă, încotro să te duci când ești cu Hristos?Spre deruta lor totală, Învățătorul a spus ceea ce Fiul lui Dumnezeu avea să împlinească prisositor:”Dați-le voi să mănânce”. Ne imaginăm nedumerea apostolilor care adunând ce aveau împreună aveau ajungeau doar cinci pâini și doi pești. În altă Evanghelie se spune că apostolul Andrei a dat pâinile și peștii. De această dată, ucenicii au fost cei care s-au arătat mai îngrijorați de cele pământești, chiar dacă nobile, față de mulțimile purtate de credință. Sau, mai degrabă, considerau de datoria lor s-o facă, Hristos dăruindu-le din ”pâinea” care cobora de sus, astfel încât să nu le lipsească. În minunea care a urmat s-au alcătuit într-un tot al deplinei comuniunii creștine iubirea lui Hristos, ascultarea apostolilor și credința creștinilor. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos a dat ”ale Sale dintru ale Sale”, ca Fiu al Omului nu avea și a cerut de la ceilalți, iar ucenicii au făcut ascultare, dându-i atât cât au reușit să adune cinci pâini și doi pești. Mai întâi pâinile din ”pâinea noastră cea de toate zilele” în număr de cinci care, după pitagoreici era prima sumă dintre un număr par (2) și unul impar (3); mai este un număr al armoniei prin unirea a două principii – pământesc și celest; sunt apoi cele cinci forme ale materiei și nu în ultimul rând universul întreg. Ne facem semnul crucii având unite cele trei degete, ca Sfânta Treime iar inelarul și cel mic (bărbat și femeie), pacificatorul ca slujind divinității. Peștele sau Ichtis în greaca veche, sacra Iisus Christos Uios Soter, Iisus Hristos Mântuitorul. Simbolistica se extinde generos dacă ne gândim la prima și cea de a doua pescuire minunată și că doi pești era un mod discret de recunoaștere a primilor creștini, foarte probabil amintind de prima pescuire minunată. Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenția asupra smereniei desăvârșite a Mântuitorului căci nu a spus că va da El de mâncare, ci ”Dați-le voi de mâncare”. A făcut-o făcându-i pe apostoli copărtași minunii și prin ei și pe toți care îl urmează. Până atunci, doar Ilie a sporit pâinea femei din Sarepta Sidonului, dar, ca și alți sfinți, nu singur, ci prin rugăciune, așa după cum tot prin rugăciune i-a înviat și fiul. Mulți Sfinți Părinți sfătuiesc să ne însoțim rugăciunea cu fapta, fără de care este ca o pasăre fără aripi, căreia i se pare doar că e frumoasă, dar nu are aripi, e înlănțuită de pământ și nu are cum se înălța.
Hristos a mai spus că ”milă îmi e de mulțimile acestea”. Ce bune pentru inimă sunt cuvintele că lui Hristos i s-a făcut milă de acele mulți pentru că a spus: ”milă voiesc iar nu jertfă”, iar noi cerem la fiecare Sfântă Liturghie ”mila păcii, jertfa dragostei”. Mila este mai presus de jertfă, pe care se sprijină spre a deveni dăruire totală, împreună trăire și ieșire dintr-un impas ființial Tot Sfântul cu cuvinte de aur spune pâinile erau făcute din orz pentru că boabele trebuie sfărâmate întâi și abia apoi mâncate. Asta înseamnă că, înainte de a-L urma pe Hristos e nevoie să ”zdrobim în picioare mândria vieții scumpe”. Din părinți părinților noștri am moștenit obiceiul ca atunci când ținem post să-l însoțim cu ruga iar ceea ce ar trebui s mâncăm, s-o dăm săracilor. Aici Sf. Vasile cel Mare insistă s-o dăm cu adevărat celor săraci, ca nu cumva dorind a face binele să încurajăm cine știe ce păcat, învoindu-ne cu el.

A poruncit apoi ca mulțimile să se așeze pe iarbă și, se spune, că s-o facă în grupe de o sută cincizeci ca pe un urcuș ce pleacă de la pocăință (Psalmul 50) și cuvintele Sf. Ioan Botezătorul cu care Însuși Iisus începe propovăduire: Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”; apoi o sută, numărul perfecțiunii. A primit de la Sf. Ap. Andrei, apoi a ridicat ochii Săi la cer ”de unde vine ajutorul” a mulțumit Tatălui cum și noi s-ar cuveni a mulțumi de la început pentru toate darurile, mulțumirea fiind în sine cel mai prețios dar. A privit la cer pentru că doar urcând ne putem apropia de Dumnezeu cum a făcut-o Fiul Omului una cu Fiul lui Dumnezeu, care atunci când a ”săvârșit” deplin Voia Tatălui s-a înălțat asigurându-ne că este cu noi ”până la sfârșitul veacurilor”. Rămâne a fi și noi, fiecare în parte și toți împreună cu El lucrând porunca cea nouă, pecetluită cu Jertfa Sa: ”Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi”. Poruncind a ne așeza laolaltă, ne îndeamnă să fim asemenea Lui, să împărțim darurile, așa cum întâii creștini o făceau la acele agape. Astăzi, ne lamentăm de secularizare, dar mergem mai departe de respectarea firească a ierarhiei și titluri ridicând ziduri de netrecut între noi, deși continuăm a ne numi creștini. Ca și cum, pe criterii neștiute, unii sunt mai creștini decât alții, ca și cum Judecata din urmă nu este a lui Dumnezeu, ci va fi dată oamenilor. Între treptele ierarhiilor de tot felul sunt așezate ca trepte șubrede, trepte totuși repede făcându-se un ”lanț al slăbiciunilor”, proverbialele ”pile”, simbol …național… fără de care nimic, sau aproape nimic, nu mai pare a fi realizabil cel puțin la noi. Și tot David scria că atunci când ”se mândrește necredinciosul, se aprinde săracul, se prind în sfaturile pe care le gândesc”.

Hristos deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului– puternic întru milă și bun întru tărie

S-au ospătat toți și au mai rămas firimiturile ca vreo douăsprezece coșuri , câți apostoli erau între ei și Iuda, cel care avea să-l vândă pe Hristos și deși avea să recunoască mai apoi că ”dreptul” Mărturisirea este necesară dar nu și suficientă pentru că nu indică deplinătatea implicării adeverită prin pocăință Fără pocăință, vinovăția se face o povară care devine tot mai grea odată cu timpul și Iuda a căzut într-un amar, care la împins la pierzanie. Pocăința sinceră dezleagă în timp ce fără ea rămâi pe cale fără întors, căci în timp ce rătăcitul găsește drumul spre casă, cel pierdut așa rămâne nu pentru că vrea Dumnezeu, ci pentru că el pe sine se predă lui Mamona. Apostolii nu au mai avut să mănânce pâine, ei au primit firimiturile, harul ceresc. Împreună rotunjesc un înțeles după care pâinea este dată poporului și harul apostolilor astfel încât comuniunea să fie o armonie, recuperare a unității din cele diferite. A fost și o expresie prin care Dumnezeu pe care omul nu-l poate vedea să se arate prin Fiul Său ca să ajungă la credința cea mântuitoare. Minunea este relatată de Evangheliștii Matei, Marcu de unde mai aflăm că a dat drumul mulțimilor și s-a retras.

Ca toate celelalte minuni și aceasta, la fel de uimitoare, are ca scop unic și practic: binele oamenilor pentru că Hristos, care a venit să fie slujească omului, ”cununa creației” așa a și făcut-o arătând că de El ascultă întreaga zidire, până și demonii. E o măsură a smereniei pentru că Fiul lui Dumnezeu se pune în slujba omului câtă vreme, primind pâinea, și-a înălțat ochii la cer, a mulțumit și apoi, frângând pâinea a dat-o apostolilor iar ei mai departe. Minunile se integrează în rânduiala divină și să ne amintim că atunci când demonii i-au cerut să prefacă pietrele în pâini ca să arate că este Fiul lui Dumnezeu, nu i-a împlinit cererea. Nu a făcut-o nu din neputință – nici pe departe! – ci pentru că rostul minunii e să fie spre folosul oamenilor. Numai demonii cer lucruri absurde, performanță de dragul performanței, fără noimă, doar ei vor un exercițiu al puterii de dragul puterii. Aici însă vedem valoarea practică a smereniei, câtă vreme Stăpânul lumii se arată a fi ”puternic întru milă și bun întru tărie”. Altfel, în viața de toate zilele vedem că cei puternici sunt lipsiți de milă, ca și cum aceasta le-ar știrbi ”puterea” iar tăria este probată prin privilegiile date unora și sancțiunile nemeritate altora. Asta duce la un climat de suspiciune generalizată și apariția crizelor într-un fel de reacție în lanț. Minunile de dragul minunilor sunt proprii diavolilor care nu pot face bine și vor să impresioneze, o fac cum am spune azi pentru imagine. Ei vor doar să impresioneze, puterea lor este stearpă, răul pe care îl întruchipează sfârșește în moarte. Să ne amintim de turma de porci în care au cerut să se ducă după ce i-a vindecat pe demonizați.

Hristos a făcut această minune doar cu puțin înainte de moartea Sa ca semn al Jertfei Sale deplin conștiente și a făcut-o în pustie, în loc prea puțin umblat, unde a ajuns însoțit de mulțimi care-L ascultau. Este, cum s-a spus, prefigurarea Bisericii și a rolului ei în această lume și pâinea este Trupul lui Hristos cu care ne împărtășim zicând: Încă mai cred că acesta este Trupul Tău și acesta sângele Tău și acesta Însuși scump sângele Tău. Deci mă rog, miluiește-mă și-mi iartă toate greșelile , cele de voie și cele fără de voie, cele cu cuvântul și cu lucrul, cele cu știință și cu neștiință și mă învrednicește fără de osândă să mă împărtășesc cu preacuratele Tale taine spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin”. Decurge de aici nevoia de veghe neîntreruptă ca nu cumva să ne împărtășim spre osândă, sau să nu ne asemănăm fecioarelor neînțelepte. Cum ne pregătim prin rugăciune și post pentru marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, să o rugăm din tot sufletul nostru:”Miluiește și dă umilință și zdrobire inimii mele și smerenie gândurilor mele și ridicare din robia cugetelor mele. Și mă învrednicește până la sfârșitul vieții mele fără de osândă să primesc sfințirea preacuratelor Taine, spre tămăduirea sufletului și a trupului și spre viața de veci. Amin”. Toate să le împlinim în buna făptuire și suntem datori s-o facem pentru că pe toate cele bune le primim de la Dumnezeu. Spuneau bătrânii că ”dar din dar se face rai” pentru că darul din dar este o nesfârșită lucrare a binelui, dăruind oamenilor ceea ce noi, atât de nevrednici, primim de la Tatăl ceresc. Așa vedem cu ochii tainici ai inimii că ”Hristos a fost, este și va fi”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=41688

Postat de pe 11 aug. 2019. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php