Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

“Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Gând de Duminică – a Sinodului I Ecumenic

Hristos S-a înălțat!

Ne salutăm cu ”Hristos S-a înălțat” ca semn al biruinței asupra legăturii cu moartea pe care Hristos a învins-o cu propria Sa moarte și a făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu care a primit de bună voie a se face Fiu al Omului. Evanghelistul Ioan încredințează , că ”atât a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară și să aibă viață veșnică”. Răspundem ”Adevărat s-a înălțat” pecetluind un legământ al firii umane cu Fiul lui Dumnezeu înomenit într-o reconfigurare a statutului ontologic al omului câtă vreme este recunoscut că religia creștină nu se reduce la o morală, oricât de superioară ar fi acesta. Ortodoxia este un mod de a fi al omului creat după chipul lui Dumnezeu spre a lucra asemănarea cu El în tot ce gândește, glăsuiește și lucrează. Ea cuprinde întreaga existență creată Dumnezeu și a cărei coroană este omul, taina ce l-a făcut pe David să întrebe: ”Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socotești pe el?” Înălțarea lui Hristos închide întru deschidere Taina mântuirii omului ca ființă întru înveșnicire pentru că poartă ca o efigie ”Chipul lui Dumnezeu”. E o taină care se deschide spre alta după care ”împărăția lui Dumnezeu” este un tărâm al duhului care-l recunoaște pe Hristos ca ”împăratul tuturor”. În același timp, Împărăția lui Dumnezeu este și în interiorul fiecăruia dintre cei care-L primesc în adâncul cel mai adânc al sufletului unde neștiută poate pâlpâie lumina apărută când Dumnezeu, pământul fiind ”netocmit și gol” a zis ”Să fie lumină”. Atunci ”a văzut Dumnezeu că lumina este bună și a despărțit lumina de întuneric”. În miezul nopții de Paște, preotul cheamă întru începutul unui nou eon: ”Veniți de luați lumină” iar salutul nostru din aceste zile consfințește Adevărul care ne face liberi, adică Hristos care e deopotrivă și Cale și Viață.

Ca Împărat al tuturor, Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm Tatălui ceresc sfințindu-I numele cu cugetele, cuvintele și faptele, cu rugăciunea și cu lucrul mâinilor actualizând astfel Împărăția Sa în care să fim ”pomeniți”, chemați pe nume adică, prin ceea ce noi am făcut în viață spre a ne învrednici de ea. ”Nomen est omen”, numele este destin și Hristos învață că viața, darul cel mai de preț făcut de Părintele Ceresc, se cuvine a fi trăită ca o rugăciune în ”Duh și Adevăr”, o necontenită vorbire și făptuire împreună cu Tatăl Ceresc, desprinsă de concretețea imediatului fiindcă adevărata noastră patrie este în cer. Spunea cândva psalmistul că ”pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”. După ce ucenicii au mărturisit că era vremea ca fiecare să meargă ”la ale sale și să-L lase singur”, Mântuitorul a adăugat spre necesară luare aminte: ”Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Întocmai este și cu cei care îl chemă în adevăr și de aceea recunoaștem smeriți: ”Cu noi este Dumnezeu/ Înțelegeți oameni și vă plecați/Căci cu noi este Dumnezeu.” În nemărginita-i dragoste, Hristos le spune apostolilor ca în El ”pace să aveți”, pace cu atât mai necesară cu cât ”în lume necazuri veți avea”, necazuri pricinuite de vrăjmaș care ne vrea ai lui, rupți de Dumnezeu. De aceea, potrivnicul L-a urmărit neîncetat pe Hristos ca Fiu al Omului. Realismul cuvintelor nu este, nici pe departe, descurajator, dimpotrivă, un dar care să dea sens și rost vieții noastre, pentru că Hristos îndeamnă:”Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Lumea acesta este una a amestecului între bine și rău, o lume căzută, nu lumea în general; o lume a minciunii la care potrivnicul a apelat de la început pricinuind căderea și nu încetează s-o facă tot sperând că va subjuga definitiv omul.

Rugăciunea – deschiderea inimii spre sfințirea numelui lui Dumnezeu pe pământ

Îndată după ce a rostit aceste cuvinte ca Arhiereu, dar ca Acela anume care se aduce pe Sine ca jertfă, și-a înălțat ochii la cer și s-a rugat Părintelui Ceresc ca și noi s-o facem în tot ceasul rugându-se: ”Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău ca și El să Te preaslăvească/Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul ca să dea viață veșnică acelora pe care Tu I-ai dat Lui”. Ne amintim cum Fiul cel rătăcitor, cu care ne asemuim, s-a întors acasă abia atunci când s-a confruntat cu limita răului, s-a rugat: ”Părinte am greșit la cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul dintre argații tăi”. Acum, În apropierea clipei când Hristos s-a adus pe Sine ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre, ne face, moștenitori ai vieții cele veșnice liberă care este ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis.” E o lucrare tainică în care omul se supune voii Ziditorului, care pe toate le-a făcut cu înțelepciune, sinonimă cu iubirea jertfelnică. E mai lesne să jertfești orice altceva, chiar și un alt om, dar ai trebuință de hotărâre nedezmințită pentru a face voia Tatălui Celui care a făcut cerurile și pământul cu tot ce are viață. Pe Dumnezeu nu este dat omului a-L vedea fiindcă nu are cum să vadă zidirea pe Ziditor, dar îl putem recunoaște prin semenii care lucrează ascultător Voia Sa. Cu sufletu-i curat o recunoștea indirect țăranul nostru zicând despre cineva ”omul lui Dumnezeu” și uneori ”pâinea lui Dumnezeu” ce trimite gândul la Cina cea de taină. Cunoașterea nu este un proces între altele, ea este o unire și unitate și cele mai noi descoperiri ale fizicii pun în evidență relația foarte specială dintre cunoscător și ceea ce cunoaște. Or, Hristos anume s-a întrupat ca omul să se poată îndumnezei, stare pe care o recunoaștem în pacea pe care El o dăruiește. Este un dar însă nu pentru oricine spune ”Doamne, Doamne…”, ci pentru acei care, urmându-L respectă poruncile care L-au călăuzit ca Fiu al Omului încununate cu ”porunca nouă” dată ca Fiu al lui Dumnezeu: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Și ne-a iubit până la jertfa Sa pe cruce când s-a rugat pentru iertarea păcatelor spre dobândirea vieții celei veșnice. A înțeles foarte bine Shakespeare, care în sonetul 66, după ce face o înșiruire a ”necazurilor”acestei lumi într-o perpetuă reluare ca o temă cu variațiuni, scrie: ”Mă uit scârbit la tot și-aș vrea să mor/ Să-l văd slăvit pe ticălos,/Iar pe sărman de râsul tuturor/Să-l văd tăgăduit pe credincios,/Pe vrednicul de cinste oropsit…Și adevărul vorbă de netot/ Și i strâmbul poruncindu-le la drepți/ Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!/ Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?” La vremea lui, fericitul Dionisie scria că ”răul din draci” pe care ei îl seamănă cu prisosință peste tot constă ”în mânia fără judecată, în poftirea fără minte, în închipuirea pripită”. La rându-le ”lipsa de judecată și pripirea la ființele raționale sunt scăderi ale rațiunii, ale minții și ale chibzuirii iar căderile vin după aptitudini”. Vin de acolo pentru că nu așa a fost de la început, ci după ce oameni s-au făcut răi, adică, în spiritul Rugăciunii arhierești a lui Iisus, fiind în lume s-au făcut asemenea ei, s-au lăsat biruiți, au trecut de partea păcatelor, îndemnând pe alții să-i urmeze. Or, ca Arhiereu, Hristos învață nevoia vitală a rugăciunii, nu ca să fim luați din lume, ci să fim păziți de cel rău, așa cum spunem și în Rugăciunea împărătească: ”nu ne lăsa să cădem în ispită/Și ne izbăvește de cel viclean.”

Iubirea jertfelnică a lui Hristos întru împăcarea omului cu Dumnezeu

Ca Împărat ”al tuturor”, Iisus ne-a dat Rugăciune izbăvitoare și spunem ”Tatăl nostru”, nu al unuia sau altuia anume dintre noi, ci al tuturor și trebuie ascultat lucrător așa cum îngerii o fac în ceruri. Ca Arhiereu Suprem, slujind Ziditorului a toate câte sunt pe Sine s-a dat ca jertfă, într-un sens dublu subliniat de Părintele Stăniloae: împacă pe Dumnezeu după ce neascultarea singurei porunci a făcut ca Adam și Eva să cadă din rai și, totodată desăvârșește natura umană pe care o face aptă de ascultarea lui Dumnezeu, ascultând El însuși și învățându-ne a ne ruga: Facă/se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. Scria Părintele Dumitru: ”jertfa lui Hristos ca Arhiereu Suprem are ca ascultare absolută o direcție dreaptă către Dumnezeu Tatăl pe care îl așează din nou în comuniune cu omul, prin natura umană vindecată prin răstignire, înviere și înălțare. Dar are și o direcție spre umanitate pe care o restaurează mai întâi prin El și apoi în fiecare credincios care se împărtășește cu Trupul și Sângele Său desăvârșite, în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii”.

Hristos nu s-a adus pe Sine jertfă pentru un om sau un grup al celor aleși, ci pentru toți, deci și pentru fiecare dintre acești toți, comuniunea fiind deplinătate întru desăvârșirea la care ne cheamă, sinonimă cu a fi bun, așa cum este Unul Dumnezeu ”că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți” . Peste primii spre spor în tot lucrul cel bine plăcut Lui; peste ceilalți spre neuitare a datoriei ce le revine ca fiii ai Celui Preaînalt. Prin tot ca a făcut, Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului L-a preaslăvit e Tatăl ceresc, a făcut ceea ce i s-a dat a face – cunoașterea lui Dumnezeu prin Fiu al Său întrupat, ca omul să se lepede de întuneric și să poată binemerita a fi cetățean al patriei cerești. Numai făcând voia Tatălui Ceresc, preaslăvindu-L întru toate, Fiul Omului poate fi, la rându-i primit în slava cerească de care s-a înstrăinat prin cădere. În ființa Sa trupească, Hristos a făcut cunoscut numele Lui Dumnezeu, nume suprem care acoperă ceea ce nici un alt nume nu o poate face, cum tot Apostolul Iubiri scrie: ”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul/Acesta era la început Dumnezeu/Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor”.

Cum neîncetat a lucrat voia Domnului în tactul ”venirii ceasului”, nici mai devreme și nici mai târziu, pentru că ”pentru orice lucru este o clipă prielnică”. Acum, la ”venirea ceasului” prea bine știind tot ce avea să urmeze, s-a rugat Tatălui Ceresc începând prin a-L preaslăvi pentru ca prin slava Tatălui să fie slăvit și Fiul Cel Unul născut înaintea tuturor veacurilor. Această ”venire a ceasului” nu era una străină de voia Lui, în virtutea unui destin prescris, ci El Însuși cu Tatăl a rânduit toate câte s-au petrecut. Fericitul Augustin, punându-le într-o mare acoladă, începe cu Nașterea Sa din Fecioara Preasfântă și până la sfârșitul vieții Sale pe pământ făcând-o din iubire pentru om și al preaslăvirii Sale ca Fiu al lui Dumnezeu, subliniind: ”Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preaslăvească”. Toate cele petrecute vin să ateste adevărul lucrător al cuvintelor ”Eu și Tatăl Una suntem”. Este nimerit ca și noi, respectând diferențele specifice, să ne rugăm pentru ceea ce mărește slava lui Dumnezeu spre a -L putem numi ”cu îndrăznire fără de osândă ”Tatăl nostru”. Plămădit cu mâinile Sale după ”chipul și asemănarea Sa”și primind suflarea Duhului Sfânt, omul a fost înzestrat cu toate cele necesare asemănării întru îndumnezeire după cum tâlcuiește Didim cel orb: ”Tatăl preaslăveşte pe Fiul Său, punând tot ce este sub soare sub ascultarea Lui. Tatăl, în schimb, a fost preaslăvit prin Fiul, iar Fiul a fost preaslăvit prin Tatăl, pentru că El era încredinţat cu toate lucrurile Fiul şi Urmaşul, Vlăstarul Celui ce le poate pe toate. Tatăl în schimb, a fost preaslăvit, aşa cum un tată este preaslăvit de fiul său. Când Fiul este văzut ca îndeplinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut. Această preaslăvire trece apoi la noi. Aceea care este pe deplin supusă, stând sub mâna Cuvântului lui Dumnezeu (care este mai puternic decât toate lucrurile) şi care a fost eliberată odată şi pentru totdeauna trebuia să rămână pentru bine, de vreme ce nu mai este condusă de moarte sau guvernată de corupţie sau supusă păcatelor şi răutăţilor trecute.”

Despărțiți prin fire de Dumnezeu, ne unim cu El prin lucrarea asemănării

Condiția omului dată de Dumnezeu este de a fi ”Una” cu El, nu prin fire, ci prin asemănare: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru Ceresc milostiv este”. El ne-a pilduit blândețea: ”Învățați de la Mine; că Eu sunt blând și smerit cu inima” , adică aceasta se cuvine a fi atitudinea fiecăruia dintre noi făcând din unitatea treimică un prototip al relațiilor dintre noi, unitatea fiind mai puternică în fața răutăților zilei. Continuă Mântuitorul spunând că atunci ”când eram în lume, Eu îi păzeam în numele Tău și n-a pierit niciunul dintre ei, decât Fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”. Iuda, s-a făcut pe Sine ”fiu al pierzării” căci apostol fiind, de unul singur a ales să slujească lui Mamona, care, în cele din urmă l-a împins spre gestul disperat al sinuciderii. Când și-a dat seama într-un târziu și a recunoscut nevinovăția ”dreptului Acestuia”, nu s-a pocăit și a rămas de-a pururi cu cel căruia i-a slujit. Simpla recunoaștere nu este pocăință și deci nu vine în întâmpinarea împărăției cerurilor. ”Pierzarea” sufletului nu depinde de nimic altceva decât de voia proprie. Iuda era în ”pierzanie” chiar când a răspuns chemării la apostolat, nu pentru că Hristos – Doamne ferește – i-ar fi dat pierzării . Nici că, așa cum mai susțin unii pe ici pe acolo, s-ar fi scarificat ca Hristos să apară ca Mântuitor. Iuda și cei care îi seamănă nu au fost lăsați la voia întâmplării, dar Mântuitorul nici nu folosește vreo formă coercitivă să-i aducă înapoi. Făgăduind să-L urmeze pe Hristos s-a lepădat cu bună știință de cele spuse, deși Mântuitorul a amintit odată că ”unul dintre voi mă va vinde”. De mântuit însă a făcut-o tâlharul cel drept, care și-a recunoscut viața păcătoasă pocăindu-se și rugându-se lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: ”pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta.”

Era ceasul în care Hristos mai era ”în lume” spune aceasta când erau împreună ”ca bucuria mea să fie deplină întru ei” și se poate pune întrebarea ce fel de bucurie poate fi într-o lume căzută, în care ”necazuri veți avea”? Un răspuns lămuritor aflăm în cea de a doua Epistolă a Sf. Ap. Ioan din Evanghelia căruia se află și Rugăciunea lui Iisus: ”Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este cu el”. Din lume vin toate cele poftite ”trupul, pofta ochilor, trufia vieții” și toate-s trecătoare ca lumea și rămâne cel ce face ”voia lui Dumnezeu” lucrându-și veșnicia. Acea veșnicie pe care poetul filosof o credea născută la sat pentru că ”aici se vindecă setea de mântuire” pentru că, odinioară, țăranul român se lăsa în voia Domnului, nu ca într-o abandonare ci făcându-se parte a ei întru sfințire.

Glăsuind cu Tatăl în fața ucenicilor, o făcea anume spre plinirea bucuriei de a fi împreună, pentru că ispita nu vine de la El, Însușii fiind ispitit până în ceasul din urmă. Cea mai cumplită ispită a fost când i-a promis toate împărățiile lumii, dacă primește a i se închina. Atunci a rostit cuvintele pe care ar fi de folos dacă le-am pune în inimă și minte spre neuitare. ”Domnului, Dumnezeului Tău să i te închini și numai Lui Unuia să-I slujești”. În virtutea libertății date, Mântuitorul nu-i va obliga să de întoarcă pe cei plecați de la El prin voia lor. Această convorbire este de un sublim absolut, dacă se poate spune așa, pentru că ne face părtași cu Hristos aici, în lume, anume ca pacea și binecuvântarea Sa să vină în lume, acel ”aici” al căderii omului”. Mai e un aspect paideic fiindcă dacă vrem să o dobândim fiecare dintre noi trebuie să drept, cumpătat, evlavios. Înfățișându-se deopotrivă ca Dumnezeu, cum mărturisise Petru, făcându-se piatră pe care s-a întemeiat Biserica: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, El arată cum lucrarea Lui a început din veci și nu se va opri în lucrarea desăvârșirii, atribut esențial al divinității. Este ceva ce depășește înțelegerea comună și se poate apropria prin deschiderea inimii, cu acele rațiuni ale ei despre care vorbea Pascal dat fiindcă omul este o ființă mărginită de atributele care-i și dau specificitate. Sf. Grigorie de Nazianz surprinde foarte bine această capacitate de a uni contrariile pe care omul nu o poate face. Ca Fiu ascultător până la moarte, ca Unul Născut, însă de nedespărțit Hristos se roagă ca Tatăl să-i păzească și o face ca ”Unul Născut, nu Făcut, Cel de o ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”.

Suferința – singura legătură între Dumnezeu și om

Ca Fiu, Hristos și-a preaslăvit Tatăl pe pământ și a făcut-o cu smerenie ca, la rându-ne, să unim smerenia cu ascultarea ca să fim părtași slavei pe care a avut-o înainte de întrupare ca noi s-o vedem în veșnicia ei întreruptă de Nașterea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Sa. Ceva din această taină a ne-o șoptește poetul –gânditor Blaga când scrie: ”viața mea/O clipă de-ar fi fost să ție,/am întrerupt cu ea o veșnicie,/Și-am ispășit/cu suferinți o mie/Am ispășit /cu câte o bucurie”. Mare este taina suferinței care e răscumpărată de bucuria unică de a fi dimpreună cu cei dragi pentru care propria jertfă se convertește răscumpărare încununată cu slava cea de dinainte de veci. Tot Blaga, aducând laudă suferinței se roagă: ”Tată care ești și vei fi/nu ne despuia, nu ne sărăci,/nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./Alungă pe aceea doar care destramă,/dar nu pe-aceea care întărește/ființa întru ființă/…singura legătură între noi și Tine.”

Ruga Mântuitorului nu se referă la dumnezeirea, ci la omnitatea Sa de nedespărțit prin aceea că în cer nu are mamă iar pe pământ nu are tată. Ca Părinte Ceresc, Tatăl i-a dăruit oamenii care, dintru început erau ai Săi, ca să-și plinească menirea pentru că astfel li se face cunoscut anume ”că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”. A făcut-o prin cuvinte, prin înțelepciunea pe care le-a făcut-o cunoscută prin viu grai și întărită prin fapte ca parte a unui Legământ pentru că ei, primindu-L, ”au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că tu M-ai trimis – văzul se face pecete a credinței împlinite. Și apostolul Toma a spus, după Înviere, că nu va crede până când nu va ”vedea” și nu va pipăi ”rănile”, vederea fiind după unii Sfinți Părinți o pipăire nematerială. Dar, de ce acum Domnul se roagă doar pentru ucenici? Mulți au fost cei care i-au ascultat cuvintele și cei pentru care a făcut minuni doar de El făcute, dar de rugat o face pentru aceștia. Cuvintele și faptele bune sunt asemănătoare acelor ”semințele” aruncate pe câmp și doar unele au rodit în ”pământul cel bun” al ucenicilor. Ei erau pregătiți prin pocăință ca înainte mergătoare a împărăției cerurilor propovăduită de Sf. Ioan Botezătorul cum erau Petru și Andrei și toți care i-au urmat, făcându-se apoi, apostoli. În toți a fost proslăvit ca Dumnezeu și ca Om, Cel care este proslăvit în cer, înaintea Scaunului Sfintei Treimi și a cetelor. Prin Hristos Întrupat, omul a fost”restaurat”, cum spune Părintele Stăniloae, readus la starea inițială ce fac posibil să vorbim despre Hristos ca ”al doilea Adam. Dacă primul a fost făcut ”suflet viu” insuflat de Dumnezeu, al doilea, Hristos este Duh dătător de viață. Bucuria Sa este, într-o egală măsură, a Fiului care, săvârșind voia Tatălui se întoarce la El și a faptului că a adus pacea pe care a lăsat-o celor care, crezând, L-au urmat. Celorlalți nu pentru că nu poate fi pace pentru cel înstrăinat de Dumnezeu de unul singur, cum fiul cel rătăcitor nu a avut pace nici atunci când cheltuia moștenirea dată de tatăl său. Plăcerile acestei lumi sunt trecătoare ca însăși lumea vremelniciei și străine pentru cei care, crezând, urmează lui Hristos Calea – nu o cale între cele multe – Adevărul – care eliberează de moarte – și viața în lumina neapusă a veșniciei. În cele din urmă este bucuria inimii curate și smerite, cu frică de Dumnezeu, pe care ”nu o va urgisi” fiindcă intră îi Iubirea Lui ”care nu cade niciodată”. Pentru ei, aflați în unitate, Hristos cere Părintelui ”Păzește-i” cum a și făcut în fața ereziei lui Arie și altora ce-au fost și poate fi-vor. Tuturor, Hristos trimite pe Duhul Sfânt, Cel de viață făcător cuprinzându-i ca într-o îmbrățișare, așa cum cu mâinile întinse pe cruce până la sfârșitul veacurilor se roagă: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului se roagă neîncetat pentru noi ca să ne păzească de rău și să vegheze la mântuire, pentru că vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”.

Uniți în această sfântă îmbrățișare a lui Hristos pe cruce, aducem Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, ”Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, rugă în care ne regăsim ca unul în bucuria de a fi vrednici să fim numiți ”cununa” creației lui Dumnezeu. Această Rugăciune ține mersul veacurilor spre veșnicie Încheiem rugându-ne dimpreună cu ieromonahul Sandu Tudor: ”Să mântuiască lumea voind/ Împodobitorul tuturora/ către dânsa a venit,/ De Sine însuși făgăduit,/ Și ca un Dumnezeu, Păstorul El fiind/ omenește ca noi S-a închipat/ Că în asemănare chemând pre cel asemănat/ Să ne audă pre noi Dumnezeu/ într-un: Aliluia”.

de Elena Solunca Moise

Primul Sinod ecumenic de la Niceea

Astăzi rememorăm primul Sinod de la Niceea (astăzi localitatea Iznic din Turcia) ale cărui lucrări s-au desfășurat în anul 325 și în cadrul căruia a fost pus temeiul dogmatic al religiei creștine confruntată cu mai multe erezii dintre care cea mai puternică era aceea a lui Arie. Preot din Alexandria, Arie și-a întocmit t învățătura pe ideea neadevărată că Fiul lui Dumnezeu nu are aceiași natură cu Tatăl, că era o creatură superioară tuturor celorlalte, Logos. Numai că înțelesul dat logosului era mai aproape de cel dat de Platon, adică de putere, cu totul altul decât cel creștin care postulează că ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Și toate prin El s-au făcut.” Astfel pentru arieni, Hristos este un fel de Fiu adoptiv și nu ”de o ființă cu Tatăl” și, în consecință, divinitatea lui este una împrumutată, adițională. Unele surse spun că la acest Sinod (conciliu) au participat au participat 200.altele 318 episcopi. Conciliul a fost convocat de însușii împăratul Constantin, interesat să aducă la pace pe cei dezbinați și care a participat la deschidere. Firesc într-un fel, împăratul dorea unitatea Imperiului mai mult decât să influențeze formularea doctrinei Bisericii însă a sesizat un adevăr universal – anume că disensiunile din interiorul Bisericii sunt ”mai periculoase decât războaiele, sau alte conflicte și ”îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”.

Importanța cu totul specială a acestui Sinod pentru Biserica Creștină constă în faptul că atunci au fost formulate primele puncte din Crez, valabile și astăzi. Printre participanți erau Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba. Tot la acest Sinod au fost stabilită și o suită de canoane pentru viața și activitatea clericilor. Rememorarea acestui eveniment crucial în viața se face în dumineca a șaptea după sărbătoarea Învierii Domnului când la Sfânta Liturghie se citesc primele 13 versete din Cap. XVII al Evangheliei Sf. Ap. Ioan cu Rugăciunea pe care Hristos o face pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți creștinii. O chintesență a Învățăturii lui Hristos care se încheie emblematic: ”Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis/ Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit să fie între ei și Eu în ei.” Altfel, după cuvântul Sf. Grigorie de Nazianz, ”a spune ce este Dumnezeu este cu neputință, iar a-L înțelege cu mintea este și mai cu neputință”. Rămâne inima, ”organul transcendenței” pe care atunci când e ”înfrântă și curată Dumnezeu nu o va urgisi”. O asemenea inimă va primi cu bucurie să vadă cum, prin Hristos, toate lucrurile care nu pot fi împăcate pot fi puse sub semnul păcii în rostirea cum nu se poate mai simplă ”Tatăl nostru carele ești în cer”. Rugăciunea marchează trecerea de la Lege la Evanghelie, de la condamnare la iertare, de la porunci la fericiri. Între acestea din urmă o amintim fericirea făcătorilor de pace că ”aceia fiii ai lui Dumnezeu se vor chema”, adică dimpreună moștenitori ai vieții veșnice care este cunoaștere – cu sens de unire și unitate – a singurului Dumnezeu Adevărat și Hristos pe care L-a trimis. Din preaplinul desăvârșirii Sale, Dumnezeu Tatăl a făcut-o ca ”iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.” Amin.

sursa: Ziaristi Online

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=40672

Postat de pe 9 iun. 2019. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php