Basarabia în anii 1917-1918 (XX)

0 68

Apogeul crizei (decembrie1917) 

Iacov Denisovici Meleșin (1884-1918), participant activ la luptele pentru Puterea Sovietică în Basarabia, membru al Comitetului Executiv Central al Rumcerod-ului, în lunile mai-decembrie 1917 președinte al comitetului executiv al Sovietului guberniei Basarabia, comandant al garnizoanei Chișinău, comisar al regimentului 5 Zaamur al Armatei Roșii.Privat-docentul universităţii din Peterburg, moldoveanul basarabean A. Boldur (Boldîri), jurist şi istoric, autorul unui ciclu de articole în care abordează problema autonomiei Basarabiei, publicate în 1917, în presa eseră din toată Rusia, atent şi critic abordînd soluţionarea acesteia, în cele din urmă, a salutat formarea Republicii Moldoveneşti. Pe 9 decembrie 1917, telegrama sa, în care aproba acest act, a fost citită la şedinţa Sfatului Ţării. A doua zi, în “Svobodnaia Bessarabia”, mai apare un articol din noul său ciclu – “Naţionalinoe samoopredelenie i Bessarabia”, în care autorul îşi expunea ideile referitor la Sfatul Ţării, ca “organ suprem” al tinerei Republici. Aducem cîteva citate din el. “Cu cît e mai lungă dominarea bolşevicilor, scria Boldur, cu atît mai acut se pune problema puterii. Ţara e aruncată în prăpastia samavolniciei şi anarhiei. Instinctele animalice din om, atît de mult educate de războiul de trei ani, tot cresc şi cresc, urgia va distruge toată ţara noastră, şi cultura şi aşa săracă. Niciodată nu se resimţea atît de acut lipa protecţiei personale şi a securităţii bunurilor, ca acum. Pentru Basarabia situaţia este agravată de prezenţa frontului şi toată complexitatea groaznică a problemei demobilizării armatei, care urmează. Cu toate acestea, sporesc pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei”. În situaţia creată, continua Boldur, deoarece “Guvernul bolşevic nu se bucură de recunoaştere la noi, iar altul, de fapt, nu există”, atunci, recomanda el, “menţinînd integral drepturile Adunării Constituante din toată Rusia, e necesară formarea puterii locale, suficient de puternică şi autoritară pentru păstrarea ordinii în Basarabia şi pentru luarea măsurilor urgente”.A. Boldur îşi adresează o întrebare şi răspunde singur la ea: “Corespunde oare acestor cerinţe Sovietul Ţinutal, în felul în care este propus de Congresul Militar Moldovenesc? (care avuse loc pe 20-28 noiembrie 1917- I. L.). Răspund fără ezitări: nu…”. El însă saluta ideea formării Sfatului Ţării. Autorul considera că deficienţa Sfatului Ţării consta în aceea că era “instituţie provizorie, pînă la convocarea Adunării Constituante”. Lipsa sa de autoritate, în opinia lui Boldur, era condiţionată de faptul că “nici măcar nu toţi moldovenii au decretat constituţia basarabeană provizorie (hotărîrile Congresului Militar Moldovenesc – I. L.), ci doar o parte a lor şi încă nu se ştie care”. Cu alte cuvinte, “chiar sursa puterii sale nu este construită pe un fundament suficient de puternic”.

A doua cauză a lipsei de autoritate şi a slăbiciunii Sfatului Ţării, considera autorul, consta în aceea că “naţionalităţilor nemoldoveneşti li s-au rezervat în Sovietul Ţinutal doar 36 locuri, adică 28%” şi împărţirea locurilor nu corespundea “procentului diferitor naţionalităţi din componenţa populaţiei Basarabiei”.

“În sfirşit, citim în articol, cea mai importantă problemă – caracterul puterii Sovietului Ţinutal – în rezoluţia (Congresului Militar Moldovenesc – I. L.) e trecută cu vederea. Va fi el o adunare legislativă sau administrativă, ce acţionează în cadrul legal existent sau, în cele din urmă, un convent, organ suveran, care cumulează în sine toate funcţiile?”. “Aşadar, concluziona A. Boldur, organizarea incorectă, componenţa insuficient clarificată, competenţa indecisă – iată trăsăturile caracteristice ale organului, care a fost decretat prin hotărîrea Congresului I Militar Moldovenesc din toată Rusia. Poate, în asemenea condiţii, acest organ să exprime cu autoritate voinţa poporului Basarabiei, să se bucure de simpatie şi susţinere? Din păcate, îndoielile nu au capăt!” [1].

Problema încălcării de către conducătorii Sfatului Ţării a principiului declarat de reprezentativitate proporţională a naţionalităţilor Basarabiei în Sfatul Ţării a fost abordată nu o singură dată la şedinţele sale, dar și în paginile presei locale. În articolul “Moldavskaia Respublika ili respublika moldavan?” autorul (semnătura F. Ş. – I. L.) nota că “după Republica Ucraineană, care a reuşit deja să se întărească… gubernia Basarabia, la fel, s-a transformat în Republică Populară Moldovenească”, scriind în continuare: “Nimeni, desigur, nu va începe să reproşeze cercurilor naţionale moldoveneşti că visul lor drag de autonomie a Basarabiei nu este realizat prin intermediul Adunării Constituante din Rusia, care e singura în drept să conducă soarta tuturor popoarelor ce locuiesc în Rusia…”, care “se va deschide Dumnezeu ştie cînd”. Autorul recunoaşte că “asemenea putere la periferiile statului, fireşte, trebuie formată de majorităţile naţionale, care au drepturi istorice cunoscute asupra unui sau altui teritoriu”. Cu toate acestea, el considera că “dacă respectiva majoritate, ascunsă după fraze frumoase, atentează la drepturile minorităţilor naţionale, dacă ea, după paravanul democratic, de fapt, nu ia în consideraţie opinia unei părţi mari a populaţiei ţinutului dat, a cărei organizare ea, majoritatea naţională, şi-a asumat-o, atunci nu poate exista nici o speranţă de formare a unei puteri cu autoritate, care ar lua forţe şi stăpînire din susţinerea prietenoasă a populaţiei întregului ţinut. Anume astfel de situaţie s-a format în Basarabia… Guvernul Basarabiei autonome să nu uite aceasta, altfel riscă să se pomenească în situaţia Sovietului Comisarilor Norodnici”, adică să fie guvern nerecunoscut, care se sprijină doar “pe baionete” [2].

După cum am mai spus, toţi membrii Sfatului Ţării, cu puţine excepţii şi fracţiunile nu recunoşteau puterea Sovietului Comisarilor Norodnici. Ei se temeau de instaurarea dominării bolşevicilor în ţinut, urmărind cu teamă creşterea “anarhiei” şi, mai ales, a mişcării ţărăneşti din judeţe. Dar în acelaşi timp, practic nici o problemă din viaţa internă a Republicii nu era examinată fără contradicţii serioase, care existau nu numai între fracţiuni, dar uneori chiar în cadrul aceleaşi fracţiuni. Deosebit de încins şi în luptă intransigentă de opinii decurgea discutarea problemelor ce vizau politica naţională. Examinarea proiectului de lege despre organizarea cancelariei Sfatului Ţării s-a desfăşurat în două şedinţe, pe 3 şi 4 decembrie 1917, mai ales, din cauza neînţelegerilor ivite în problema formării unei secţii pentru problemele naţionale, pe lîngă secretariat şi cea a limbii lucrărilor de secretariat. Bundistul G. Grinberg, propunînd să fie formată pe lîngă cancelaria comună o comisie naţională, introduce în textul hotărîrii un amendament, în urmămătoarea redacţie: “Pentru asigurarea egalităţii limbilor, pe lîngă comisia principală, a recunoaşte dreptul fiecărei naţionalităţi de a se adresa Sfatului Ţării în limba maternă, pentru aceasta trebuie înfiinţat o secţie naţională pe lîngă cancelaria comună”.

P. Halippa considera că cancelaria trebuie să lucreze “în limba moldovenească, pentru că noi locuim în Republica Moldovenească”. V. Prahniţchi sublinia că “el a abordat problema limbii doar din considerent tehnic, deoarece partea principială a fost demonstrată în ziua deschiderii Sfatului Ţării, cînd reprezentantul Fracţiunii Socialiste Evreieşti, la solicitarea adunării, a vorbit în limba evreiască.” El s-a pronunţat pentru folosirea în secretariat a limbii moldoveneşti ca limbă “de stat” şi a celei ruse ca limbă “neutră”. Argumentîndu-şi punctul de vedere, Prahniţchi a spus: “La ce bun atîtea limbi? Duc la birocraţie, scriptologie şi milioane de secţii”. În ceea ce-i priveşte pe evrei, considera Prahniţchi, ei sînt “aproape o sută de procente ştiutori de carte rusească ” şi se pot mulţumi cu această limbă.

Bundistul N. Reaboi n-a fost de acord cu argumente respective. El declară că “nu atentează cît de puţin asupra suveranităţii limbii moldoveneşti, dar în problemele de stat totul trebuie să fie clar. Rusificarea, efectuată pe timpul ţarismului, continua el, s-a întipărit bine în memoria noastră, deoarece moldovenii au dus pe spinarea lor tot greul experimentelor făcute de cinovnicii ţarişti. Totuşi, în pofida acestora, fiecare naţionalitate şi-a păstrat identitatea, iar eforturile autocraţiei n-au dus la nimic”. În ce priveşte cunoaşterea limbii ruse de către evrei, a spus oratorul, se judecă după intelectualitatea evreiască, “marea majoritate însă nu cunoaşte limba rusă”, ca şi masele altor naţionalităţi. De aceea, el a propus ca fiecare naţionalitate să se poată “adresa în limba sa maternă cancelariei de stat de pe lîngă Sfatul Ţării”. I. Buzdugan susţine propunerea bundistului, judecînd totodată astfel: “Chiar dacă toţi evreii cunosc limba rusă, dar nu vor să o vorbească, acesta e dreptul lor”. Amendamentul a fost adoptat în lectura a doua [3].

Sub aspect practic, problema limbii continua să fie discutată activ în legătură cu organizarea învăţămîntului. În principiu, toate naţionalităţile ţinutului se pronunţau pentru naţionalizarea şcolilor. Cu toate acestea, existau şi multe divergenţe. Se discuta, de exemplu, în ce măsură trebuia studiată limba rusă în şcolile naţionale, din ce clasă şi cîte ore pe săptămînă. Întrebări similare erau abordate la examinarea chestiunii ce loc să-i revină limbii moldoveneşti în instruirea şcolară din Republică. Sioniştii şi bundiştii discutau ce limbă: ivrit sau idiş, trebuie pusă la baza instruirii în şcoala evreiască. Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor Generali, fiind abia la etapa formării şi, întîlnind în cale obstacole majore, nu-şi determinaseră definitiv poziţia în problema instruirii şi nu emiseseră legi corespunzătoare. A. Boldur, în articolul “Naţionalizm i sredniaia şkola” din ciclul “Naţionalinoe samoopredelcnie”, credea că “Sfatul Ţării, în actuala componenţă, n-ar trebui să-şi asume reorganizarea şcolii medii, din cauza imperfecţiunii componenţei pe care o are, ceea ce permite să se pună în discuţie competenţa sa în problema respectivă, dar şi din considerente politice. Un pas greşit poate distruge din rădăcină autoritatea noului organ al puterii, atît de necesară lui şi Basarabiei, reieşind din condiţiile locale de viaţă la momentul prezent”.

Referindu-se la esenţa problemei naţionalizării şcolilor, Boldur scria: “Dacă naţionalismul ofensiv e dăunător, în general, în problema şcolii devine extrem de primejdios!”. A. Boldur considera că în Basarabia “se poate trece la alt regim al educaţiei medii, la naţionalizare, doar recurgînd la măsuri de tranziţie, fără a se distruge sistemul învăţămîntului mediu, fără constrîngeri după hatîrul sentimentului naţional separatist… Măsurile concrete nu pot fi luate fără chestionarea părinţilor celor ce învaţă”. El credea că, pentru început, separarea elevilor moldoveni şi formarea cel puţin a unui gimnaziu moldovenesc “ar fi un progres mare în comparaţie cu prezentul”. Ca măsură “ce n-ar distruge, ci ar perfecţiona organizarea învăţămîntului mediu existent în Basarabia”, Boldur propune să fie introduse predarea limbii moldoveneşti şi a istoriei poporului moldovenesc ca disciplini obligatorii ale învăţămîntului mediu. “Fiind naţionalitate majoritară, printre alte naţionalităţi ale Basarabiei, continua el, moldovenii au, desigur, dreptul să considere că soarta şi limba lor trebuie să fie cunoscute tuturor copărtaşilor vieţii politice şi culturii sociale” [4].

Şcoala, organizarea şi întreţinerea ei continuau să preocupe zemslvele şi dumele. Pe lîngă zemstva gubernială şi zemstvele judeţene, dumele orăşeneşti, existau comisii şcolare. La mijlocul lunii decembrie 1917, comisia şcolară moldovenească a zemstvei guberniale decide să fie predată limba moldovenească în şcoala medie. Invocînd dispoziţia Guvernului Provizoriu despre drepturile limbilor locale în şcoli şi, luînd în consideraţie că moldovenii formează majoritatea populaţiei Basarabiei, comisia hotărăşte: “A ruga consiliile pedagogice ale instituţiilor medii de învăţămînt, pentru a-şi realiza drepturile la autonome şi pentru extinderea lor de mai departe, să aplice neîntîrziat în viaţă următoarele măsuri, pentru organizarea normală a predării limbii moldoveneşti:

1. A recunoaşte obligatorie studierea limbii moldoveneşti în toate clasele.

2. Notele de apreciere a cunoştinţelor trebuie introduse în atestatele elevilor, împreună cu notele pentru alte obiecte.

3. În orarul lecţiilor trebuie rezervat un număr egal de ore de limba moldovenească pentru majoritatea populaţiei Basarabiei şi de rusă, ca limbă de stat.

4. La formarea orarului lecţiilor, e necesar să i se rezerva limbii moldoveneşti loc în primele ore (lecţii – I. L.) şi nu exclusiv în ultimele ore, cînd elevii sînt destul de obosiţi după 5 ore de studii şi, în afară de aceasta, deseori – intimidaţi de alţi elevi, eliberaţi de Ia lecţii” [5].

Comisia moldovenească a zemstvei guberniale s-a ocupat de selectarea cadrelor pentru “catedra de română” a universităţii deschisă la Novorosiisk. Din şase cereri prezentate la concurs, comisia recomanda consiliului universităţii pe doctorul-docent I. Nistor în funcţia de docent la istoria României, pentru teoria limbii şi a istoriei literaturii – pe doctorul-docent N. Bănescu [6].

La Chişinău, cu componenţa sa multinaţională, discutarea proiectului organizării şcolii, pregătii de profesorul Iu. Ponomariov (socialist norodnic), consilier al dumei, durase două zile şi a decurs în dezbateri aprinse. Nefiind împotriva naţionalizării şcolii, el se pronunţa pentru democratizarea sa, dar avertiza de excesul înflăcărării naţionale. Însă participanţii la adunare n-au ajuns la un numitor comun asupra tuturor punctelor proiectului, în hotărîre fiind incluse cele asupra cărora s-a ajuns la înţelegere. “Şcoala chişinăueană, se spune în hotărîrea adoptată, servind intereselor populaţiei, diferită după componenţa sa etnografică, nu trebuie să fie în contradicţie cu legislaţia şcolară de stat. La baza conducerii şcolilor trebuie să stea principiul democratizării depline, descentralizării şi naţionalizării şcolii, învăţătorimii, ca factor principal al învăţămîntului public, trebuie să i se ofere locul cuvenit în problema conducerii şcolilor, iar principiul obştimii se păstrează prin colaborarea cu organele administraţiei publice, cu organizaţiile părinteşti şi cu organele naţionale, alese în baza formulei de patru membri… Fiecărei naţionalităţi, ce populează Chişinăul, trebuie să i se asigure posibilitatea de predare în limba maternă. Predarea limbii de stat, adică a limbii ruse, începe obligatoriu din anul doi de şcoală, în clasele primare. Limba moldovenească este introdusă în şcolile superioare primare şi medii, cu studiere gratuită şi facultativă. Fiecare naţionalitate este exponentul opiniilor în problemele şcolarizării naţionalităţii în cauză. Majoritatea naţională nu are dreptul de amestec în problemele minorităţii şi invers. Exponente ale voinţei naţionalităţii pentru organizarea comunităţilor naţionale, pe baze democratice, sînt comisiile, formate pe lîngă administraţia orăşenească din rîndul tuturor consilierilor naţionalităţii respective şi din rîndul profesorilor secţiilor naţionale ale consiliului de profesori şi de delegaţi ai comitetelor părinteşti. Mijloacele alocate din bugetul orăşenesc pentru învăţămînlul public, trebuie repartizate, conform necesităţii, şcolilor naţionale, proporţional numărului populaţiei. Banii alocaţi şi nefolosiţi de o oarecare naţionalitate, sînt defalcaţi în fondul naţionalităţii respective” [7].

Învăţătorii aveau o situaţie materială extrem de grea. Salariul învăţătorului constituia oficial 47 ruble, dar în legătură cu inflaţia şi creşterea preţurilor la produsele alimentare şi industriale, se dădea un adaos la salariu în mărime de 20 ruble. În situaţie deosebit de jalnică erau învăţătorii de la sat. “Salariul învăţătorului era mizerabil, dar şi acela primit neregulat şi cu restanţe mari’’, scria “Svobodnaia Bcssarabia”. Satul Grătieşti, volostea Sireţ, la 7 verste de Chişinău, nici în decembrie nu avea învăţător şi ţăranii înstăriţi nu se opreau în faţa cheltuielilor mari, trimilindu-şi copiii să înveţe la oraş“ [8].

Situaţia din Republică, şi aşa grea, se înrăutăţea cu fiece zi, creştea nivelul criminogen şi se intensifica mişcarea ţărănească.

După semnarea armistiţiului pe Frontul Român, atmosfera din Republica Moldovenească se încinge şi mai mult. Creştea simţitor numărul dezertorilor şi al soldaţilor, iar uneori al subunităţilor întregi ale trupelor ruseşti, dislocate în regiune, care ieşeau din supunere şi împreună cu elementele criminale, organizau pogromuri, prădau depozitele alimentare, magazinele, pe locuitorii oraşelor şi ai tîrgurilor. Deosebit de des erau supuse jefuirii pivniţele, depozitele de spirt şi vodcă.

La şedinţa Dumei din Chişinău din 4 decembrie 1917, s-a spus că depozitul de stat şi alte depozite de băuturi spirtoase, deşi păzite de soldaţi, n-au evitat totuşi furtul, deoarece “chiar păzitorii beau”. În Comrat, s-a recurs la minarea depozitelor, populaţia fiind anunţată despre aceasta [9]. La respectiva şedinţă, ia cuvîntul consilierul E. S. Kenigşaţ, care tot mai exercita funcţia de ajutor al comisarului inexistentului Guvern Provizoriu. El declara că comisariatul “oră de oră primeşte ştiri, una mai straşnică decît alta”, că “judeţul Hotin este jefuit, acum este prădată Soroca şi o parte a judeţului Bălţi”, iar “în tîrgul Edineţ au fost pricinuite daune de 2 milioane de ruble, Cahulul şi Bolgradul sînt jefuite, este devastat tot ce li se întîlneşte în cale” [10]. În Edineţ, pogromul a durat două zile, pe 2 şi 3 decembrie, şi, conform informaţiei din presă, “a fost curmat de un detaşament de artilerişti, care sosea din Briceni”, în timp ce “unităţile de cavalerie, trimise pentru pază, luau parte la pogrom”. Gloata pogromiştilor îi cere comisarului local Nicandrov “ameninţîndu-I cu răfuiala fără judecată”, să dezarmeze miliţia şi să Ie dea arme. Comisarul a fost nevoit să se supună, dar reuşeşte să transmită o parte din arme detaşamentului evreiesc de autoapărare. În noaptea spre 3 decembrie, detaşamentul izbuteşte “să împiedice pogromul, reţinînd vreo zece pogromişti”, pe care îi arestează. Dar a doua zi, gloata huliganilor, eliberîndu-i pe cei arestaţi, “începu un pogrom crîncen, jefuind nu doar întreprinderile comerciale, din apartamentele locuitorilor, delapidînd obiecte de uz casnic, diferite lucruri de valoare şi chiar bani în numerar, pentru care percheziţionau persoanele”. Aflînd că pogromiştii l-au condamnat la moarte, comisarul Nicandrov se ascunde, iar preşedintele Sovietului de deputaţi ai soldaţilor din oraşul Edineţ Berezin, care “încerca să influenţeze gloata, a fost bătut grav”. În acelaşi număr, “Svobodnaia Bessarabia” comunica că în Bolgrad “se duce o luptă crîncenă între ucraineni şi cazaci, pe o parte, şi bolşevici, pe de altă parte. Oraşul arde”. Devastarea Belgradului a fost curmată de “acţiunile husarilor lubeni”, printre care existau persoane omorîte şi rănite” [11].

La 2 decembrie, soldaţii au distrus tîrgul Făleşti, existau jertfe umane [12].

Jefuirii a fost supus oraşul de pe Dunăre – Chilia. “Oraşul arde, comunica “Svobodnaia Bessarabia”. Regimentul al 4-lea de infanterie pradă magazinele, depozitele. Pericolul ameninţă Ismailul. Populaţia cere ajutor pentru salvarea oraşelor” [13]. Cu rugăminţi similare, cauzate de tulburările din urbe şi “pentru lupta cu bandiţii pogromişti” comisarului militar al guberniei i s-au adresat comisarii judeţelor Bălţi şi Orhei. Nedispunînd de forţe proprii, comisarul gubernial i-a sfătuit “în înţelegere cu sovietul de deputaţi şi cadrele de comandă ale garnizoanei, să organizeze detaşamente de luptă cu anarhia” [14]. Şi populaţia oraşelor transnistrene Rezina şi Rîbniţa era ameninţată de “orgia turmentată”. Conform informaţiei comisarului militar, soldaţii regimentului de infanterie în rezervă”, în gloate, spărgeau beciurile cu vin, iar locuitorii implorau ajutor şi rugau “să fie evacuată garnizoana” [15]

Solicitările de ajutor parveneau şi Sfatului Ţării. Comisarul militar din Bălţi îl ruga să trimită, cît mai curînd, trupe pentru reprimarea “anarhiei”, altfel “peste o săptămînă, din judeţ, scria el, va rămîne doar o amintire” [16].

Cu o cerere insistentă de ajutor la şedinţa Sfatului Ţării a luat cuvîntul delegatul din partea Cahulului G. S. Stavriev şi susmenţionatiil N. A. Acherman, preşedinte al consiliului alimentar Cahul. Acesta, povestind despre “mişcarea pogromistă” din judeţ, îşi punea speranţele în Sfatul Ţării, deoarece e “organul împuternicit suficient şi cu autoritate, ce dispune de forţele necesare, morale şi materiale, nu doar pentru lichidarea anarhiei groaznice, dar şi pentru viitoarea construcţie statală pozitivă”. În realitate, Sfatul Ţării, ca şi comisarii judeţeni, nu dispuneau de forţe pentru satisfacerea rugăminţilor din provincie. E. S. Kenigşaţ a recunoscut la şedinţa Dumei de la Chişinău că “sînt neputincioşi comisarii judeţeni”, iar “anchetatorii penali locali ne imploră să-i rechemăm, pentru că nu pot face nimic în interesele justiţiei”. La început, spunea Kenigşaţ, el se adresa după ajutor Sfatului Ţării, care detaşa pentru reprimare grupe mici de soldaţi ai Regimentului Moldovenesc, dar acum “starea de spirit a soldaţilor e de asemenea natură, încît comisariatul nu se mai decide să recurgă la serviciile lor”. După această comunicare a lui Kenigşaţ, de la tribuna Sfatului Ţării se adresează soldaţilor moldoveni I. Buzdugan cu apelul de “a apăra ţara de pogromuri, cauzate de uneltirile elementelor negre şi de provocatori, cărora anarhia le vine la socoteală” [17].

Într-un şir de oraşe şi tîrguri, organizarea luptei cu mişcarea pogromistă, nu rareori instigată de elementele sutelor negre, şi-o asumau Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Pe 10 decembrie, la şedinţa extraordinară a secţiei muncitorilor a Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău, care a avut loc sub preşedinţia social-democratului internaţionalist I. P. Godunov (fost delegat al Sovietului din Chişinău la Congresul II al Sovietelor din Rusia – I. L.), printre alte probleme, a fost discutată şi formarea Gărzii Roşii. S-a hotărît să fie organizate drujine muncitoreşti, “pentru executarea unor obligaţii de pază de huligani a oraşului şi a locuitorilor, a bunurilor acestora”. Pentru a elabora proiectul regulamentului gărzilor muncitoreşti, a fost formată o comisie, din care făceau parte Gulbinschi, Grinştein şi Zeliveanschi [18]. “Drujinele muncitoreşti, scria “Svobodnaia Bessarabia”, pe lîngă arme, vor fi aprovizionate cu mantale şi chipiuri. Ca semn distinctiv va servi carnetul de membru, adaptat pentru a fi purtat Ia piept. O parte a carnetului trebuie să fie roşie şi pe ea se va scrie: “Membru al drujinei muncitoreşti”. Deocamdată s-a format prima subunitate din cincizeci de persoane, care va fi instruită de Levenzon, şeful pazei oraşului. În drujină vor fi primiţi muncitori din sindicate şi doar aceia pentru care sindicatele vor garanta, avînd informaţii bune despre ei în prezent şi în trecut” [19].

Pe 13 decembrie, la Chişinău, cu forţele Regimentului 5 Zaamur de cavalerie în rezervă şi a matrozilor detaşamentului moldovenesc, sosit din Sevastopol, conduse de membrii Comitetului Executiv al Sovietului I. I. Garicavîi şi I. I. Levenzon, a fost respins atacul elementelor huliganice la depozitul de vin al statului. Ca să nu se repete atacuri similare, “în gropile de absorbţie, special amenajate, s-a dat drumul rezervelor de vodcă şi spirt” [20].

Comitetul Executiv al Sovietului din Chişinău participa la lichidarea tulburărilor nu numai în oraş, dar şi în provincie. Astfel, la Hînceşti, palatul Manucbei, de nenumărate ori, a fost supus prădării, erau furate chiar şi tablourile, sculpturile. În pericol erau viaţa şi bunurile locuitorilor. Pentru lupta cu beţia şi huliganismul local, soseşte preşedintele secţiei militare a Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău C. Stepanov, “persoană cu farmec propriu şi cu tact”, după cum scria “Svobodnaia Bessarabia”. În una din încăierări, “apărînd viaţa cetăţenilor de pogromiştii dezlănţuiţi” el a fost rănit mortal [21]. În legătură cu devastarea conacelor boiereşti din Oniţcani, Slobozia, Zaicani, volostea Criuleni, cu detaşamentul a mers şi alt membru al Comitetului Executiv – F. Levenzon, care reuşeşte să confişte o parte din cele furate [22].

La Orhei, după cum am remarcat, încă la sfîrşitul lui noiembrie, a fost formată Garda Roşie, ce număra “pînă la 250 de persoane”. Ea “trebuia să lucreze în contact cu Sovietul de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor şi sub controlul acestuia. Şef a fost ales L. Avruţchi, ajutorii săi – G. Ceaban şi Bilenchis, comandanţi de pluton – S. Goihman, P. Veselovschi, L. Beniuminovici, M. Caţ şi N. Rabinovici”, comunica acelaşi ziar [23]. La sfîrşitul lui decembrie, Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor şi Comitetul militar-revoluţionar din tîrgul Edineţ, hotărăsc “pentru a preveni în viitor pogromurile bacanale, să fie organizată Garda Roşie din muncitori şi foşti soldaţi, care se va afla în competenţa şi supravegherea Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor”, adresîndu-se comitetului corpului al 16-lea de armată al Armatei 8 ruseşti cu rugămintea de a li se da două sute de puşte cu o rezervă corespunzătoare de cartuşe, “necesare pentru înarmarea Gărzii Roşii organizate”. După pogromul de la Briceni, Comitetul Executiv al Sovietului local, de asemenea, hotărăşte să formeze Garda Roşie şi se adresează pentru arme CMR al corpului al 16-lea de armată. CMR al Armatei 8 a dat ordin să fie satisfăcute rugăminţile indicate. Garda Roşie a fost organizată şi în tîrgul Lipcani. Pentru înarmarea corpului al 16-lea de armată au fost repartizate 63 de arme şi 2700 cartuşe [24].

Ici-colo în oraşe aveau loc greve ale muncitorilor, dar ele nu ieşeau din cadrul cerinţelor economice. Două săptămîni, în noiembrie, sub conducerea sindicatului de ramură au fost în grevă şapte din cele mai mari brutării ale Chişinăului [25]. Muncitorii revendicau majorarea salariului cu 50 procente. Aceeaşi cerinţă o înaintează în decembrie muncitoarele spălătoriilor, atelierelor de vopsire din oraş. Cea mai calificată dintre ele primea 93 de ruble pe lună. Practic nicăieri nu era respectată ziua de muncă de opt ore, peste tot era foarte mult folosită munca ieftină a copiilor, salariul lor lunar nedepăşind 10-15 ruble [26]. Sindicatele şi Sovietele se stăruiau să uşureze oarecum situaţia muncitorilor. Biroul central al sindicatelor din Chişinău organizează o cooperativă pentru aprovizionarea muncitorilor cu produse alimentare [27]. Sovietul din Bender a luat hotărîrea să stabilească “controlul muncitorilor asupra producţiei şi transportului”, preţuri fixe la toate obiectele de primă necesitate şi să atragă masele largi ale populaţiei “pentru distribuirea corectă a produselor” [28]. Dar aceste măsuri n-au schimbat situaţia grea a muncitorilor. “Undeva şi cumva se vorbea despre “bursa muncii”, despre “protecţia muncii”, “inspecţia muncii”, scria ziarul “Izvestia Kişiniovskogo Soveta…” – Unde? În blocul dumei? În Sfatul Ţării? Ar fi timpul să uităm de făgăduinţe şi să luăm singuri în mîini cauza protecţiei muncii”, – făcea apel ziarul [29]. Clasa muncitoare a Basarabiei, puţin numeroasă, dispersată la multe întreprinderi mici, influenţa puţin asupra situaţiei politice din Republică.

Evenimentele de bază în Republica Moldovenească agrară aveau loc, desigur, la ţară. Iarna sosită nu răcise dorinţa ţăranilor de a lua în posesie pămîntul moşierilor, al arendaşilor şi al altor mari proprietari. Dacă toamna acţiunile ţărăneşti erau frecvente în judeţele de nord ale Basarabiei, unde ţăranii totdeauna au resimţit acut lipsa pămîntului, atunci în decembrie, acestea cuprind toată regiunea. Ţăranii ocupau terenurile silvice şi pămînturile moşierilor, mănăstirilor şi ale bisericilor, luau şi împărţeau vitele, inventarul agricol, furau grîu din depozite şi chiar obiectele de uz casnic. S-a înteţit, mai ales, tăierea samavolnică a pădurilor în acele zile de iarnă. Ziarele erau practic împestriţate cu comunicări despre aceasta, ele parveneau mai mult din satele amplasate în Codri (judeţele Chişinău, Orhei ş. a.).

În însemnările sale de jurnal, Nicolae Iorga, referindu-se la evenimentele din Basarabia, scria: “Pretutindeni ţăranii şi – ţăranii curat moldoveni – pradă Curţile cele mari boiereşti… şi dau foc zidurilor “ca să nu aibă unde se întoarce boierii” [30]. În felul acesta, ei sperau să scape de moşierii, ce îi asupreau de veacuri. Peste tot avea loc incendierea caselor şi a altor construcţii ale conacelor boiereşti. În satul Izvoara, judeţul Bălți, ţăranii au distrus moşia boierului local, cneazul Sveatopolk-Mirskoi, dînd foc conacului [31]. Aceeaşi soarta a avut-o şi proprietatea moşierului G. V. Slroea-Slroescu din satul Bolcian, judeţul Bălţi. La 10 decembrie, comunica presa, “asupra conacului au năvălit 20 de soldaţi, au spart geamurile, au împuşcat, au luat lucrurile de preţ… Stroescu a fugit. Atunci ţăranii au dat foc conacului din toate părţile” [32]. La sfîrşitul lui noiembrie, din economia respectivă au fost furate vitele [33]. În satul Işcalău, judeţul Bălţi, ţăranii, acaparînd tot inventarul, pîinea şi moara proprietarului lanuşevici, au distrus toate construcţiile [34]. Tot aşa au acţionat şi ţăranii satului Sărata-Galbenă, judeţul Bender, pe moşia lui M. C. Zori [35], în satul Boctaş, ei, împreună cu soldaţii, după ce au furat “toate animalele, inventarul agricol, mobila proprietarului moşiei, n-au dărîmat numai construcţiile de la sol, dar şi fundamentul, iar pe moşia lui V. Nazarov din satul Corjeva, dărîmînd construcţiile, ţăranii au luat toate materialele cu ei” [36]. În satul Livinţi, judeţul Hotin, ţăranii, cu participarea soldaţilor, devastează economia societăţii industriale Zarcajani, iau inventarul, distrug construcţiile [37].

Ţăranii nu se intimidau de funcţiile înalte pe care unii proprietari mari le deţineau în administraţie, nu conta nici naţionalitatea proprietarului. În satul Zamciogi, volostea Sireţ, judeţul Chişinău, ei au ocupat domeniul comisarului gubernial (apoi director general de interne al Consiliului Directorilor Generali – I. L.) V. G. Cristi şi au înfăptuit acolo “tăieri masive de păduri”. N-a ajutat nici intervenţia preşedintelui Consiliului Directorilor Generali, care expediase comitetului sătesc din Zamciogi dispoziţia de “a strînge imediat toată averea, vitele, mobilierul din casă şi rezervele de pîine, furate de locuitorii satului Zamciogi de pe economia d-lui Cristi…, să fte predate în economie sub sechestru, luate la evidenţă şi păzite de prădări”. În cazul neexecutării dispoziţiei, ameninţa preşedintele, “va fi introdusă forţa militară…, comitetul trebuie să anunţe populaţia satului despre aceasta” [39].

Asemenea ameninţări demult încetaseră să-i sperie pe ţărani. În judeţul Chişinău erau bine cunoscute numele membrilor consiliului zemstvei judeţene, moşierii Leonard şi Oganevici. Încă pe 20 octombrie, ţăranii au jefuit o parte a moşiei lui Leonard din satul Roşcani, judeţul Chişinău, iar pe 13 decembrie, împreună cu soldaţii, i-au devastat moşia din satul Mereşeni, acelaşi judeţ [40]. Pe economia lui Oganevici din satul Văsieni, judeţul Chişinău ţăranii au furat mai întîi vitele, iar pe 17 decembrie au pustiit-o. Aceeaşi soartă o are şi proprietatea fostului conducător al zemstvei judeţului Chişinău, mareşalul nobilimii locale Dolivo-Dobrovolschi [42], iar de pe ocina fostului membru al Dumei de stat din Rusia D. Semigradov din satul Şişcani, judeţul Chişinău, ţăranii locali şi ţăranii satelor învecinate (Bujor, Afumaţi, Marinici), au furat 500 de porci, vitele de rasă ş. a. [43].

Aproape toate satele judeţului Chişinău erau cuprinse de tulburări ţărăneşti. Avocatului V. Bodi, locuitorii satului Ciopleni i-au ocupat 150 de desetine de pămînt de pe moşia sa din satul Chetros [44]. Pe 13 şi 14 decembrie, ţăranii satelor Zbiroaia, Boldureşti şi Marinici au luat inventarul tehnic de pe economia lui Gonata. “Nici un fel de înduplecări nu ajută”, se sublinia în comunicatul din ziar [45]. Pe 14 decembrie, în satul Lăpuşna, ţăranii şi locuitorii satelor învecinate (Bolcian, Sofiica, Negrea şi Boghiceni) i-au furat arendaşului moşiei vitele, inventarul, împărțindu-le între ei. În raportul întocmit, se spunea că au condus acţiunile ţărăneşti ale satelor respective Mihail Crasnojan, Porfirii Buruiană, Nicolai Guşa, Fiodor Pugoi, Afanasii Ungureanu, Constantin Nani, Ion Agati, Fiodor Ciobanu, llie Florea, Dumitru Guţu, Grigori Holban [46]. Ţăranii satului Ciuciuleni au confiscat vitele şi inventarul arendaşului Russco-Lapuşno [47]. În satul Nimoreni, sătenii împart între ei vitele, pîinea şi inventarul de pe domeniul moşierului local [48]. Ţăranii satelor Mereşeni, Cornești, cu ajutorul soldaţilor, au pus mîna pe ocina moşierului [49]. În satul Loghineşti, ţăranii, înarmaţi cu topoare şi beţe, sub conducerea lui M. Oprea, A. Sajin, I. Todoraş, înfruntînd împotrivirea arendaşului şi a slugilor sale, fură vitele, inventarul şi alte bunuri ale economici, împărtindu-le între ei [50]. La sfîrşitul lui decembrie, ţăranii satelor Bolţun, Bujor, Pîşcani şi Secăreni au supus devastării domeniile moşierilor Mîrzov, Hondru, Horoşilov (în satul Recea), Poşov şi Covaliov [51]. Valul mîniei ţărăneşti ajunge pînă în împrejurimile Chişinăului. În satul Ghidighici, mărginit cu Chişinăul, moşierului Botezatu i s-au luat 350 de desetine de pămînt. Şi în satul Micăuţi, ţăranii, conduşi de consătenii A. Chilianu şi V. Rotaru, cu participarea activă a muncitorilor domeniului, i-au luat moşierului pămîntul [52].

În judeţul Orhei, ţăranii iau toate vitele şi inventarul de pe ocina moşierului Dicescul din satul Pohribeni. Acelaşi lucru se întîmplă în satele Ţigăneşti, Minceni, judeţul respectiv. În satele Horodiştea, Mihălaşi, Căzăneşti, Brînzeni ţăranii au acaparat economiile moşiereşti, împărţind între ei vitele şi inventarul agricol. În satul Oniţcani sătenii au ocupat moşia boierului Catargi, luînd 80 saci de făină de la arendaşul morii, în satul Voinovo au ocupat economia lui F. Capțev, în satul Furceni – economia lui Averbuh. Cu ajutorul soldaţilor, ţăranii satului Bursuc şi Răciula, conduşi de căpeteniile lor V. Frînu, A. Gîndu, N. Russu, F. Covalenco, fură de pe domeniul moşieresc pîinea, vitele, inventarul, împărţindu-le între ei. Iar moşieriţa Uvalieva, ca să evite ciocnirile cu ţăranii, din iniţiativă proprie a împărţit 1500 desetine de pămînt, care făceau parte din domeniul ei din satul Căzăneşti [53].

Nu se stingeau tulburările ţărăneşti în raioanele de nord ale Republicii. “În judeţul Bălţi s-a înteţit mişcarea agrară, susţinută de soldaţi”, informa presa. Uniunea proprietarilor funciari din judeţ se plîngea că ţăranii “au luat de la marii proprietari funciari tot pămîntul, inventarul viu şi inventarul mort” [55]. Cu participarea soldaţilor, ţăranii judeţului Soroca au luat toată averea din satele Horodiştea şi Boroseni de pe ocina lui I. Baranovschi, în satele Mîndîc, Maramonouca şi Cotova ale arendaşului Perelman, în satele Ţaul, Plopi şi Maramonouca au confiscat toată averea de pe moşia lui Vasilcov. Ţăranii satelor Scăeni, Gvozdevca, Lunga, Prajila, Cubolta, Prepeliţa ş. a. ale judeţului Soroca au luat pămînturile, vitele, cerealele, inventarul marilor proprietari locali. Şeful miliţiei din judeţul Hotin telegrafia la Chişinău: “Unităţile militare împreună cu ţăranii au distrus economiile din Cheminţi, Negrinţi, Moşeni, Şendreni, Livinţi şi Tulbureni. În acelaşi judeţ, ţăranii şi soldaţii supun devastării moşiile lui Şulghina din Mîndăcăuţi, lui Cuzmin din Suliţa Nouă, lui Glavce din Ocniţa, lui Mondojiţchi din Mihalcovo, lui Romaşchin din Stănileşti” [56].

S-a agravai brusc situaţia în satele judeţelor de sud ale Basarabiei. Seara, pe 14 decembrie, la moşia lui V. I. Nedov din satul Căinări a intrat o grupă mică de soldaţi, iar în urma ei au venit ţăranii din satele Troiţcoe şi Taraclia, judeţul Bender. Ei au luat 1200 de oi, 20 de vaci, 20 de cai şi tot inventarul. Locuitorii satului Ialpugeni, pe la 20 decembrie, confiscă moşierului moara cu aburi, punînd-o în funcţiune. În judeţul Cahul, ţăranii au ocupat domeniile moşiereşti din satele Tartaul, Treteşti şi Badicu-Moldovenesc [57].

Numai pe 2 şi 3 decembrie 1917, în judeţul Ismail au fost devastate în jur de 50 de economii. În comunicatul din ziar se spunea că acţiunile au loc “aproape în acelaşi timp în regiuni îndepărtate una de alta, ocupînd localităţi pe un teritoriu de mai mult de 120 de verste în lungime şi 50 de verste în adîncime”. Autorul corespondenţei vedea în aceasta acţiune “caracterul planificat al distrugerilor”, “munca bine gîndită a conducătorilor jafurilor în mantale cenuşii”. “În dependenţă de mărimea economiilor, se spunea în comunicare, ies pentru devastare 50-100 şi mai multe persoane, cu căruţe, topoare, răngi”. În căruţe, “se încărca tot ce era posibil să fie luat”: mobilă, covoare, erau furate vitele. Se sustrăgea inventarul agricol – treierători, vînturători etc [58]. La şedinţele menţionate ale Dumei din Chişinău şi ale Sfatului Ţării, respectiv pe 4 şi 5 decembrie, E. S. Kenigşaţ, de asemenea, remarcînd că “pogromurile se înfăptuiesc după un şablon şi se răspîndesc deosebit de bine planificat dintr-un loc în altul”, şi-a exprimat părerea că în acţiunile detaşamentelor bine organizate se simte “o mînă experimentată” şi că aceste acţiuni de jefuire sînt “completate de ţărani” [59].

Ştirile despre pogromurile economiilor mari şi bogate se răspîndeau cu o viteză uimitoare. La moşia Horjeşti erau păstrate 100 de puduri de grîu, pentru a fi măcinat la două mori ale acestei economii, existau înjur de 300 capete de vite mari cornute, mai mult de 100 de cai, multe maşini agricole, inventar, materiale. Pogromul moşiei l-au început 20 de ţărani locali, dar curînd li se alătură ţăranii din satele Slobozia, Ciadîr, Negrea, Tălăieşti şi chiar Nisporeni, deşi distanţa de la ei pînă la moşie era în jur de 40 de verste“ [60].

Şi aici, că în alte localităţi, între ţăranii participanţii la jafuri a început o luptă pentru împărţirea bunurilor furate. Aceeaşi ciocnire, între ţăranii satelor Buţeni şi Bardari avuse loc la împărţirea averii moşierului Dolivo-Dobrovolschi [61].

La slîrşilul anului 1917, puţini dintre moşieri şi arendaşi cutezau să rămînă să locuiască la moşii. Erau cazuri de răfuială cu boierii, ca, de exemplu, cu moşierul Baluțel, proprietar de domeniu în satul Cobuşca-Veche, volostea Bulboaca [62]. Printre jertfe erau şi oameni foarte respectabili, ce aveau merite în faţa societăţii. Astfel, soldaţii batalionului cu locomotivă Diesel şi gloata ţăranilor turmentaţi din satul Heleşteni l-a omorît cu ferocitate pe M. M. Rezu, de 40 de ani. Presa scria că “el îmbina în sine cele mai bune tradiţii ale nobilimii reînviate”, era dezinteresat şi onest, şapte ani a fost membru al consiliului zemslvei, conducînd secţiile de medicină şi de instruire publică. Era mareşal al nobilimii, în timpul războiului devenise împuternicitul detaşamentului basarabean al societăţii Crucii Roşii, apoi a condus detaşamentul principal al acestei societăţi în Minsk. Luptase pe front, avea decoraţii guvernamentale [63].

Nici proprietăţile funciare mănăstireşti şi bisericeşti n-au evitai exproprierea. “Bessarabskoe şlovo” comunica că în judeţul Orhei ţăranii au ocupai parcelele pămîntului mănăstiresc în regiunea satului Chiperceni, în judeţul Chişinău, locuitorii satului Slobozia au împărţit între ei pămînlul bisericesc, ţăranii satelor Buda, Pîrjolteni, Horodiştea ale judeţului Chişinău şi satele Unguri, judeţul Soroca, de asemenea, au pus mîna pe pămînturile bisericeşti. Aveau loc acaparări ale parcelelor de pămînt, ale domeniilor mănăstireşti în Soroca, Lozova şi Redeni. Ţăranii satelor Ciuciuleni şi Conojeni tăiau samavolnic pădurilor mănăstireşti. Preotul satului Fundul-Galbenei, volostea Hînceşti, Melentie Erhan s-a plîns de acapararea pămînturilor bisericeşti de către ţărani. Erau deposedaţi de pămînt chiar şi unii slujitori ai bisericilor. Locuitorii satului Volcineţ, judeţul Hotin i-au luat preotului satului Codreni, judeţul Soroca, partea sa din pămîntul bisericii şi recolta de porumb crescută pe ea, sub pretextul că congresul ţărănesc, chipurile, ar fi interzis prelucrarea lotului în jumătate, iar preotul a încălcat această hotărîre. Pretextul dat fusese folosit cînd i s-a luat pămîntul şi recolta preotului M. Poleanschi din satul Dăncăuţi, judeţul Hotin [65].

De la participanţii la congresele ţărăneşti, agitatorii bolşevici, eseri şi de la alte partide veştile ajungeau la ţărani despre hotărîrile Guvernului, congreselor şi a adunărilor în problema agrară. Dar foarte mulţi dintre ei, realizînd exproprierea proprietăţilor mari, nu ştiau de decretul Congresului II al Sovietelor din Rusia despre pămînt, de Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917, iar uneori, chiar de existenţa Sfatului Ţării. La şedinţa acestuia din 18 decembrie, iese în evidenţă că nu toţi participanţii congresului ţărănesc din volostea Criuleni “au idee de Sfatul Ţării”, subliniindu-se necesitatea “de a explica neobosit ţăranilor importanţa organului suprem”. Toţi ţăranii însă ştiau sigur că aveau nevoie de pămînt, păduri, păşuni, bazine de apă, vite, inventar tehnic. Imediat după Revoluţia din Februarie, cînd s-a prăbuşit ţarismul şi se fisurează toată orînduirea social-politică veche, ei, fără să mai aştepte promiţătoarea Adunare Constituantă, legile Guvernului, cu forţe crescînde, încep a distruge orînduirea veche de la sat, iar vorbele despre Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917 le interpretau după placul lor. Moşieriţa Corsacova, pe 11 decembrie, se plîngea Sfatului Ţării că ţăranii satelor Bălăbăneşti şi Malul-Tohatinului “o înţeleg [Declaraţia din 2 decembrie] şi o tălmăcesc că puterea e în mîinile poporului şi anume a lor – a sătenilor”, că “ei singuri formează şi înfăptuiesc puterea, de care trebuie să ţină cont” şi “în general, toate bunurile mobile şi imobile le aparţin lor, sătenilor, de aceea ei pot dispune de ele după cum vor”. Referindu-se la această Declaraţie, ţăranii în frunte cu membrii comitetelor săteşti, pe 10 decembrie, au venit pe moşia sa, făcînd lista tuturor vitelor, a cailor, a uneltelor agricole, a pîinii în cereale etc. şi a pădurilor netăiate, cerînd să nu se vîndă nimic sub nici o formă, fără permisiunea lor, “ca putere a poporului” [66].

Pe 15 decembrie, la sfatul din satul Japca, judeţul Soroca (în apropiere se află o bogată mănăstire de femei), după ce discută Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie, ţăranii hotărăsc: “Pămîntul mănăstirii trece în competenţa poporului” [67]. Locuitorii satului Mereşeni, care împreună cu soldaţii, au acaparat proprietatea moşierului local şi au tăiat pădurea îşi explicau acţiunile prin “libertatea ce li s-a dat” [68].

În procesul-verbal al anchetei, întocmit la 8 decembrie, în legătură cu tăierea pădurilor moşiereşti de către ţăranii satului Micăuţi, şeful sectorului 5 al miliţiei din judeţul Chişitiău, Lebedev scria că primind de la Russu, administratorul moşiei o declaraţie că ţăranii “au ieşit cu tot satul” la tăierea “pădurii economiei”, a mers la faţa locului împreună cu şase miliţieni “din cohortele a 1-a şi a 8-a ale miliţiei militare zburătoare”. În continuare, în procesul-verbal citim: “pe drum, am întîlnit un locuitor al satului Micăuţi, care s-a numit Vlas Carpovici Popa, ce ducea o căruţă plină cu lemne, tăiate samavolnic din pădurea economiei. Fiind oprit de mine şi întrebat pe ce bază el, Popa, samavolnic efectuează tăierea copacilor pe domenii străine, Popa răspunse că acum nu mai există nici un fel de păduri moşiereşti, că ele au trecut în posesia ţăranilor şi, prin urmare, el a tăiat pădurea sa. În afară de aceasta, comitetul sătesc din Micăuţi a permis tăierea pădurii. El mai declarase că “deja peste tot, de exemplu, în judeţul Orhei al guberniei Basarabia şi în gubernia Herson ţăranii au de[va]stat totul la moşieri şi burjui şi iată de ce ei, ţăranii satului Micăuţi, la fel trebuie să se descotorosească de moşierii lor”. Asemenea afirmaţii mărturisesc că ţăranii încetaseră să se teamă de autorităţi şi se simţeau stăpîni pe situaţie [69].

Păzitorii moşiei lui Nedov, menţionată deja, din salul Căinări, care a avut de suferit de pe urma atacului ţăranilor, au declarat că ei ar fi putut respinge atacul, “dacă ar fi existat speranţa că autorităţile vor veni repede”. Dar nu puteau conta pe aceasta, deoarece “în Declaraţia Sfatului Ţării se spune clar că orice tulburări vor fi reprimate, cu excepţia celor agrare”. În cazul dat, drept Declaraţie a Sfatului Ţării din 2 decembrie era luată, probabil, declaraţia de refuz a primului regiment moldovenesc de a lua parte la înăbuşirea acţiunilor ţărăneşti [70].

O interpretare atît de nedorită pentru conducătorii Sfatului Ţării a Declaraţiei din 2 decembrie îi impune să reacţioneze rapid. S-a anunţat că “toate bunurile, inventarul agricol din economiile Republicii Moldoveneşti trec în gestiunea comitetului agrar ţinutal, urmează a fi riguros păzite şi nicidecum nu pot fi prădate sau împărţite samavolnic nici persoanelor aparte, nici comitetelor săteşti”. Circulara expediată de Consiliul Directorilor Generali la mijlocul lui decembrie, avertiza persoanele şi comitetele săteşti de responsabilitatea lor severă pentru confiscarea şi împărţirea bunurilor economiilor moşiereşti [71].

Dar în această situaţie, instrucţiunile n-au avut nici o influenţă asupra ţăranilor şi nu puteau duce la luarea de măsuri împotriva infractorilor. Miliţia n-a putut s-o scoată la capăt cu ţăranii satului Vasieni, judeţul Chişinău, care au pus mîna pe domeniile moşierului local, pe pîinea şi pe ambarele sale. Ajutorul şefului sectorului 4 de miliţie din judeţul Chişinău raporta şefului său direct că, sosind în satul Nimoreni să facă o anchetă ţăranilor, pentru scoaterea samavolnică a lemnelor dintr-o pădure privată, lui i s-a “opus aici rezistenţă”. “În stradă s-au adunat vreo 25 de persoane, mai mult soldaţi în concediu şi trecuţi în rezervă”, care, cu consimţămîntul preşedintelui comitetului sătesc Emilian Coval, au declarat că “nu vor permite nimănui să facă percheziţionări, neoprindu-se nici măcar în faţa recurgerii la forţă” [72]. Ajutorul şefului sectorului 3 de miliţie din judeţul Chişinău, trimis cu 6 miliţieni în misiune în satul Logăneşti, să oprească tăierea pădurii “au fost întîlniţi de 200 de persoane, cu arme, furci, topoare şi bîte…”. “Pentru evitarea represiunilor sîngeroase, se spune în comunicatul din ziar, miliţienii au fost nevoiţi să plece” [73].

Şeful miliţiei judeţului Hotin a recunoscut că miliţia este neputincioasă în lupta cu ţăranii. “De peste tot, comunica el, i se trimit scrisori cu ameninţări. Multe ranguri ale miliţiei refuză să mai slujească din cauza situaţiei lor insuportabil de grele” [74]. Într-un document se sublinia că rezolvarea problemei mişcării agrare a fost imposibilă pentru că “ea a devenit generală”. Au fost cazuri cînd miliţienii, fiind înrolaţi din mediul ţărănesc, treceau de partea acestora, acordîndu-le susţinere. Şeful sectorului 2 al miliţiei judeţului Chişinău raporta că măsurile luate de miliţia judeţeană “pentru oprirea acţiunilor samavolnice ale ţăranilor (din satul Lăpuşna – I. L.), nu-şi realizează scopul, deoarece detaşamentul de soldaţi din 20 de persoane din efectivul detaşamentului al 2-lea de miliţie nu numai că nu ajută miliţia, ci dimpotrivă, a eliberat persoanele arestate pentru tăierea pădurii şi l-a ameninţat cu arestul pe şeful miliţiei de sector, din care cauză acesta a plecat din Lăpuşna, fără să mai termine ancheta” [75].

După plecarea regimentelor de cazaci pe Don şi Kubani, la Kaledin, alte unităţi militare cădeau rar de acord să participe la reprimarea acţiunilor ţărăneşti. Ordinul şefului Stătului-major al ocrugului militar Odesa adresat comandantului Regimentului al 5-lea de cavalerie Zaamur, cartiruit în Chişinău de trimitere a unui escadron la dispoziţia comisarului judeţului Hotin pentru reprimarea revoltelor ţărăneşti, “care au cuprins împrejurimile: Lipcani, Cepeleuţi, Miglaşeni, Trebisăuţi, Tabani, Berlinţi şi iau dimensiuni ameninţătoare”, n-a fost executat. Ca motiv servise “lipsa oştirilor în judeţele apropiate de Chişinău”. Iar comisarul judeţului Orhei, în telegrama adresată comisarului gubernial, scria direct că Regimentul al 4-lea de cavalerie Zaamur, cartiruit în judeţ, nu poate fi folosit împotriva ţăranilor, care fură inventarul agricol al moşierilor, deoarece soldaţii regimentului se alătură ţăranilor. Despre această stare de spirit în rindul soldaţilor regimentului în cauză a scris şi V. Cristi în telegrama expediată Statului Major al ocrugului militar Odesa. Comandantul oraşului Bender comunica la Odesa reprezentantului Radei Ucrainene despre refuzul cavaleriştilor Regimentului al 6-lea Zaamur de a se deplasa în satul Leonteva pentru reprimarea acţiunilor ţăranilor, care i-au luat moşierului domeniul şi vitele [76].

Soldaţii, în majoritate, ruşi de naţionalitate, nu numai că refuzau să execute ordinele şefilor de a efectua acţiuni de reprimare împotriva ţăranilor basarabeni, însă, după cum reiese din cele expuse, peste tot luau parte la ele şi nu rareori acţionau ca organizatori şi iniţiatorii atacurilor asupra economiilor moşiereşti. Astfel, soldaţii, majoritatea ţărani de origine, îşi manifestau solidaritatea cu moldovenii şi sătenii de alte naţionalităţi ale Basarabiei. Dar nu toţi soldaţii participau la manifestaţiile ţărăneşti din solidaritate de clasă, ci din dorinţa de a se îmbogăţi pe seama moşierilor bogaţi, a arendaşilor şi a altor pături înstărite. Aceştia existau printre soldaţi, existau şi în armatele altor ţări: huligani terminaţi, beţivi şi scandalagii. Ei introduceau elementele criminale în manifestaţiile ţărăneşti.

Trebuie să vorbim, mai cu seamă, despre atitudinea faţă de mişcarea ţărănească a unităţilor moldoveneşti, în primul rînd, a Regimentului 1 Moldovenesc, care forma baza forţei militare a Sfatului Ţării. La începutul lui decembrie, acest regiment şi-a determinat clar poziţia, declarînd că consideră anarhia o “gangrenă”, că ea nu are sens şi motivare politică, în acest temei, refuzînd să ia parte la înăbuşirea manifestaţiilor ţărăneşti [77]. Mai mult decît atît, deoarece majoritatea absolută a soldaţilor Regimentului erau ţărani în mantale soldăţeşti, au fost cazuri de participare împreună cu sărăcimea sătească la exproprierea averilor marilor proprietari de pămînt. Astfel, la devastarea domeniului moşierului Dolivo-Dobrovolschi din satul Buţeni au participat şi soldaţii moldoveni I. Paraschiva, F. Leontiev, P. Cebotorean, Ştefan şi Costache Cristi [78]. Pe 13 decembrie 1917, 20 de soldaţi înarmaţi din detaşamentul al 4-lea de gospodărie iau parte la acapararea şi împărţirea în folosul țăranilor din satele Dănceni, laloveni, Ruseşti a averii moşierului (după alte date arendaş) Scopovschi din satul Dănceni, judeţul Chişinău [79]. Pe 18 decembrie, raporta unul din cinovnicii Sfatului Ţării, ţăranii satelor Pojoreni, Prisaca şi laloveni, care erau păzite de soldaţii înarmaţi ai Regimentului Moldovenesc, i-au luat moşierului Lascari “oile, vacile… buhaii şi restul gospodăriei în sumă de 60 mii de ruble”. În raport se mai spunea: “Soldaţii menţionaţi au declarat că, în caz de amestec al miliţiei, vor deschide imediat focul”. În document se sublinia că acţiunea ţăranilor era condusă de consătenii lor Ustin Pustică, Nazarii Bîrcă, Petru Nicu, Semion Gîrlean, Timofei Chitoroagă, Ivan Bivol. Aceeaşi soldaţi ai Regimentului Moldovenesc participă şi la confiscarea proprietăţilor altui moşier local – Surucian [80]. La 21 decembrie, din satul Costeşti, judeţul Chişinău se raporta că moşierului local soldaţii i s-a luat moşia, i-a fost împărţită pîines, vitele şi inventarul [81]. La 24 decembrie, 270 de soldaţi ai Regimentului Moldovenesc participă împreună cu ţăranii la confiscarea averii boierului Daria, 25 de soldaţi moldoveni ajută ţăranilor în acapararea economiei moşierului lordăchescu. Soldaţii moldoveni au luat parte cu ţăranii la exproprierea domeniilor moşiereşti în satele Scorţeni, Micăuţi din judeţul Chişinău [82].

În lipsa unei puteri reale, mişcarea stihiinică a ţăranilor, însoţită de devastarea, incendierea multor conace şi dependinţe, furarea recoltelor, a vitelor, a inventarului agricol etc. cauza pagube enorme economiilor Republicii Moldoveneşti. “Economiile înfloritoare, cu regret scria “Svobodnaia Bessarabia”, cele mai bune gospodării de cultură ale Basarabiei, ce dădeau o cantitate uriaşă de pîine, lînă, sînt distruse definitiv şi în Basarabia bogată este declanşată foamea” [83]. Trebuie spus că deşi frontul era aproape, iar zeci de mii de ţărani fuseseră rupţi de la muncile agricole şi mobilizaţi în armată, în vara şi toamna anului 1917, în Basarabia a fost strînsă totuşi o recoltă destul de bună. Consiliul gubernial pentru alimentare a dat publicităţii date că, în total, s-au obţinut 115.150 de mii de puduri cereale, inclusiv porumb-30.939. Pe judeţe aparte fuseseră recoltate: în Bender- 21.339, Soroca – 15.023, Acherman – 15.901, Bălţi – 15.321, Hotin – 14.042, Orhei – 11.190, Ismail-9.725, Chişinău-9.608 mii de puduri de pîine. Conform calculelor consiliului, pentru înseminţarea cîmpurilor erau necesare 14.709 mii de puduri de pîine, pentru alimentarea populaţiei pînă la roada nouă – 18.783, pentru hrănirea vitelor (în afară de cai)-6.611, în total – 40.103 puduri de pîine. Rezervele libere de pîine pentru export – 75.046 mii puduri de pîine [84]. În toamna anului 1917, după fuga arendaşilor şi a moşierilor de pe moşiile lor, terenuri imense rămîn toamna nearate şi neînseminţate. În pericol era roada anului 1918, iar în cazul recoltei proaste, situaţia ar fi putut deveni catastrofală. Persista şi alt pericol. După alungarea moşierilor de pe domeniile lor, în sate începe o luptă nouă – între sărăcimea sătească şi ţăranii înstăriţi, care se temeau că, răfuindu-se cu moşierii şi marii arendaşi, argaţii săteşti şi ţăranii cu puţin pămînt vor începe să rîvnească la proprietăţile lor.

Creşterea în continuare a mişcării ţărăneşti trezeşte multora în Republică îngrijorări serioase. Pe parcursul lunii decembrie, Sfatul Ţării, nu o singură dată, a discutat problema măsurilor pentru luptă cu “anarhia” în localităţile săteşti. La 7 decembrie, obiectul discuţiei era problema organizării detaşamentului de autoapărare [85]. După cum s-a menţionat, coloniştii germani bogaţi şi cei bulgari formaseră asemenea detaşamente la sudul Basarabiei. Deoarece pe atunci focul răzvrătirilor ţărăneşti cuprinsese şi o parte considerabilă a judeţului Chişinău, pericolul plana asupra centrului gubernial, şi nu se putea conta pe susţinerea garnizoanei din Chişinău, inclusiv, pe unităţile moldoveneşti, comisariatul militar moldovenesc l-a împuternicit pe membrul Sfatului Ţării şi al Consiliului militar R. P. Leş (delegat din partea minorităţii germane) să formeze batalioane de nemţi basarabeni. În comunicatul din ziar se spunea că “din batalioane, în primul rînd, vor fi detaşate detaşamente zburătoare cu autobuze, înarmate cu mitraliere pentru lupta cu anarhia şi cu pogromurile, atît în Chişinău, cît şi în judeţe” [86].

Îngrijoraţi de situaţia creată în judeţul Chişinău, adunarea zemstvei a examinat diferite proiecte de luptă cu “anarhia”. Printre ele, era şi propunerea de a trimite la sate intelectuali, anume învăţători, ca să îndrume “poporul pe calea adevărului”, în legătură cu aceasta, unul din ţăranii prezenţi la şedinţă a spus: “Le e uşor să vorbească celor care au pămînt şi pîine, lemne, iar învăţătorii întind mîna după milostenie. Cine va merge în sate şi cum veţi plăti salariul, dacă nu sînt bani în casa consiliului?” [87]. În cele din urmă, consiliul zemstvei judeţului Chişinău s-a adresat Sfatului Ţării cu rugămintea să trimită în judeţ detaşamente militare sau să formeze detaşamente din soldaţii demobilizaţi, pentru a organiza “paza vieţii şi a bunurilor poporului de străini şi de elementele locale dăunătoare” [88].

În lupta cu “anarhia” se include şi comitetul gubernial al zemstvei. La mijlocul lui decembrie, prezidiul acestuia trimite tuturor comitetelor zemstvelor din judeţe şi din voloste o circulară în care, constatînd că “anarhia care creşte în tot ţinutul”, cerea “să înceapă înregistrarea inventarului viu şi mort şi a oricăror construcţii de pe toate economiile moşierilor, arendaşilor, a lua aceste bunuri în pază şi a le salva de distrugere”. Pentru a păstra bunurile, se face propunerea de a transmite averea mobiliară “pe opis şi contra chitanţei” unor ţărani sau “societăţilor întregi”. Afirmînd că “în toată această anarhie, în furturi şi distrugere a tot felul de proprietăţi, iau parte exclusiv elementele criminale, foşti ori actuali ocnaşi sau sutele negre, sau poliţiştii şi, în cazuri rare, la ei aderă ticăloşii satului, dar nicidecum oameni deştepţi”, prezidiul considera că “ satul organizat poate lupta cu aceste elemente criminale” şi propunea “tuturor satelor ţinutului să răspîndească ideea autoapărării, să formeze detaşamente de miliţie populară de la 80 pînă la 100 persoane pentru un sat, să le înarmeze” [89].

Pe ici-colo asemenea detaşamente de “autoapărare” fuseseră înfiinţate. Astfel, locuitorii satului Nimoreni, la adunarea din 10 decembrie, organizează un detaşament similar, numindu-l şef pe praporgicul Parpauţa şi tot atunci decid: “Să fie executaţi pe loc participanţii la jafuri” [90]. În satul Costeşti, sfatul obştei i-a condamnat la moarte pe 30 de ţărani, învinuiţi de jafuri, şi a stabilit pe 27 decembrie data executării sentinţei. Dar execuţia a fost anulată, “deoarece majoritatea aveau familii numeroase şi au jurat nu numai să se corijeze singuri, dar să nu permită nici altora să jefuiască” [91]. În satul Taraclia, ţăranii, care participaseră la nimicirea moşiei menţionate a lui Nedov din Căinări, la întoarcere acasă, îi întîlnesc pe “consătenii” înţelepţi, care “le-au dat într-atît o lecţie jefuitorilor, încît pe patru i-au bătut pînă la moarte, pe mulţi i-au schilodit, luîndu-le 276 de oi “pe care le-au întors înapoi lui Nedov” [92].

La şedinţa Sfatului Ţării din 20 decembrie, preşedintele Consiliului Directorilor Generali P. Erhan a vorbit despre necesitatea “folosirii forţei fizice pentru reprimarea anarhiei”, totodată, considera el, “de vină nu sînt ţăranii, ci soldaţii ce trec şi fac prin sate agitaţie de distrugere şi tulburări”. A doua zi el se adresează  cu un apel “Tuturor cetăţenilor-soldaţi”. Subliniind că resursele Basarabiei, care “aproviziona frontul cu pîine şi furaj, întreţinea lazaretele şi unităţile din spatele frontului”, sînt pe sfîrşite, a promis totuşi “să ia toate măsurile în timpul demobilizării, ca să uşureze soarta soldaţilor”. P. Erhan aminteşte că Sfatul Ţării “a declarat bun al poporului muncitor toate pămînturile moşierilor, cu conacele şi dependinţele”, anunţînd că “Sovietul Suprem elaborează metode de împărţire a acestor bogăţii ţăranilor”. “Nu recurgeţi la nici un fel de violenţe, nu faceţi devastări, reţineţi-i de la aceasta pe tovarăşii puţin conştienţi, – îi îndrumai P. Erhan în adresarea sa pe soldaţi.

Sfatul Ţării n-a reuşit să adune forţe în stare şi dornice să ajute la stăvilirea anarhiei, iar apelul lui P. Erhan nu prea avuse rezonanţă. T. Cotoros, comisarul Sfatului Ţării pe judeţul Chişinău, luînd cuvîntul la respectiva şedinţa, spunea că pentru lichidarea anarhiei e “necesară reglementarea transmiterii pămîntului cu inventarul viu şi mort în mîinile poporului”, deoarece la acest capitol Declaraţia din 2 decembrie 1917 nu conţine “indicaţii cuvenite, clare”, din care cauză, în opinia sa, aveau loc tulburările. Revoluţia populară s-a terminat, continua T. Cotoros, şi a început anarhia turmentată. Ca să-i punem capăt, trebuie, nu mai tîrziu decît în două zile, să fie transmise comisarilor judeţeni instrucţiuni de reglare a acestei probleme atît de complicată, ca transmiterea pămîntului cu inventarul. Altfel este inevitabilă o anarhie mai cruntă, în legătură cu întoarcerea soldaţilor, care îşi cer şi lor parte” [94].

Cu o zi înainte de aceasta, T. Cotoros participase la şedinţa Comitetului Executiv al Sovietului gubernial de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, a cărui membru era şi el, unde, la propunerea preşedintelui Comitetului Executiv, bolşevicului Meleşin, a fost unanim adoptată o rezoluţie, în care, printre altele, erau şi asemenea puncte: “Pămîntul şi tot inventarul viu şi mort să fie transmise comitetelor agrare; “a se lua măsuri pentru potolirea soldaţilor regimentului 1 moldovenesc şi a organiza discuţii cu ei; a propune Sfatului Ţării să aplice în viaţă decretul despre pămînt pentru că nesoluţionarea acestei probleme provoacă tulburări”. Probabil, apariţia uni punct aparte despre “potolirea soldaţilor Regimentului 1 Moldovenesc era provocată de faptul că comitetul Regimentului era condus, în acele zile, de llie Catarău, persoană cu opinii extreme de stînga, anarhiste, iar soldaţii care au luat parte la exproprierea bunurilor moşiereşti, dăduseră dovadă de excese [95].

Încă pe timpul Guvernului Provizoriu se planifica realizarea practică a reformei agrare prin intermediul comitetelor agrare, care încep atunci a se forma. La primul Congres al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia, au fost aprobate tezele principale despre sarcinile şi funcţiile comitetelor agrare. Pe timpul Guvernului Provizoriu, în aşteptarea Adunării Constituante, acest document nu obţine perfectare legală. La 31 octombrie, Sovietul Comisarilor Norodnici a promulgat o hotărîre despre comitetele agrare de voloste. În primul punct al hotărîrii se spunea că ea a fost adoptată pentru înfăptuirea în viaţă a “transmiterii neîntîrziate a pămînlurilor moşiereşti şi a altor pămînturi ţăranilor”. În ea mai erau trasate sarcinile de bază ale comitetelor de voloste pentru lichidarea rămăşiţelor iobăgiei de la sale, pentru evidenţa şi împărţirea pămîntului, stabilirea preţurilor de arendare etc. Hotărîrea urma să fie comunicată prin telegraf autorităţilor locale, pentru a începe neîntîrziat realizarea ei. Textul deplin al acestei hotărîri a fost publicat în ziarul “Derevenskaia bednota” din 3 noiembrie 1917 (Nr. 19). Dar, cu excepţia Sovietului din Chişinău şi a altor cîteva Soviete din ţinut, organizaţiile locale, inclusiv Sfatul Ţării şi Sovietul gubernial de deputaţi ai ţăranilor, reprezentate de conducătorii, – P. Erhan şi I. Inculcţ, nu recunoşteau Sovietul Comisarilor Norodnici, ordinele şi dispoziţiile sale. Sovietul din Chişinău, împreună cu alte Soviete, considerau că efectuarea reformei agrare ţine de competenţa Sfatului Ţării, iar conducerea acestuia nu se grăbea să elaboreze instrucţiuni privind realizarea propriei Declaraţii din 2 decembrie 1917 vizavi de problema agrară.

În situaţia dată, comitetele agrare, acolo unde fuseseră deja formate, acţionau după cum înţelegeau conducătorii acestora sarcinile, dar şi în dependenţă de starea de spirit a populaţiei în situaţii concrete. Unele comitete se ocupau de luarea la evidenţă a pămîntului şi a inventarului marilor proprietari funciari din voloste. Încă în noiembrie, comitetul agrar din volostea Ialoveni a luat la evidenţă, pentru a fi împărţite ţăranilor nevoiaşi din voloste, următoarele domenii ale proprietarilor locali de pămînt: principesa Veazemskaia – 242 des., moşierul Nazarov – 166 des., Lazo – 327 des., arendaşul Scopovschi – 430 des., moşierul Surucean – 63 des., moşieriţa Krupenskaia- 1033 des., arendaşul Zonis – 210 des., moşierul P. S. Tolstoi – 300 des. în total – 2807 desetine. Comitetul sătesc Hijdieni din judeţul Orhei a făcut opisul inventarului, pîinii, vitelor şi al altor proprietăţi de pe domeniul moşierului F. Bagdasarov, punînd paznicii săi pentru paza acestor bogăţii [96]. Comitetele săteşti şi de voloste Lipcani, Stănileşti şi alte cîteva comitete s-au declarat “stăpîni absoluţi pe pădurile statului”, au înlocuit paza de stat din păduri cu paznici aleşi, administrau tăierea pădurilor, a păşunilor” [97]. Comitetul agrar din volostea Ungheni interzice scoaterea din pădurea Redeni a 260 mii puduri de lemne, pregătite de comitetul orăşenesc pentru încălzire, motivînd că ele aparţin ţăranilor [98].

Multe comitete agrare încă în toamnă, fără a mai aştepta instrucţiuni din centru, încep să împartă între ţărani pămîntul moşierilor şi al altor mari proprietari. Comitetul sătesc al satului Romăncăuţi, judeţul Hotin, a confiscat toată averea economiei moşierului Krupenski, cunoscut în Basarabia şi peste hotarele ei, şi a împărţit-o ţăranilor nevoiaşi [99]. În satele Volcineţ şi Dăncăuţi ale judeţului Hotin, Chipeşca din judeţul Orhei, Ruseştii Noi, judeţul Chişinău, comitetele săteşti au confiscat şi împărţit ţăranilor pămînturile bisericilor [100]. Comitetele agrare au confiscat proprietarilor moşii mari în satele Cinişeuţi şi Sîrcova, Criuleni din judeţul Orhei [101]. În satul Grătieşti, volostea Sireţ, comitetul sătesc împarte ţăranilor pămîntul arabil şi nearabil al moşieriţei din Ceucari. În satul Bulboaca, judeţul Bender, unde ţăranii au luat pămîntul fostului comisar al Basarabiei C. Mimi (el a fost preşedintele zemstvei guberniale şi preşedintele comitetului alimentar gubernial), împărţindu-l pe cap de locuitor între ei, comitetul sătesc, condus de foşti militari activi (I. Macovei, M. Zuşlu, N. Nistru, P. Hibrov, C. Beşi, I. Brînzev), a luat măsuri pentru paza averii moşierului. Ea a fost declarară avut obştesc. În acelaşi judeţ, comitetul sătesc din satul Cobuşca-Veche, volostea Bulboaca împarte pămîntul moşierilor Baluţel şi Plămădeală între ţăranii satelor Cobuşca-Veche şi Cobuşca-Nouă, Speia, Teliţa şi Puhăceni [102]. În tîrgul Secureni, la indicaţia Sovietului de voloste al deputaţilor muncitori, soldaţi şi ţărani, comitetele săteşti, odată cu împărţirea pămînturilor moşiereşti ţăranilor, iau pădurea în competenţa lor. Ei iau din mîinile exploatatorilor de păduri sarcina aprovizionării populaţiei cu lemne de foc şi o transmit organizaţiilor revoluţionare [103]. Aceste acţiuni ale comitetelor agrare erau opuse planurilor şi indicaţiilor Sfatului Ţării.

Nefiind în stare să controleze situaţia din Republică, Sfatul Ţării era în stare de confuzie. Ca un strigăt de disperare a sunat declaraţia preşedintelui Consiliului Directorilor Generali P. Erhan la şedinţa Sfatului Ţării din 13 decembrie 1917: “pe teritoriul Republicii Moldoveneşti încă nu există plenitudine de putere, ca să se poată realiza în viaţă unele începuturi. Întîlnesc rezistenţă şi proteste, văd opoziţie, şi eu, persoană reţinută, trebuie să recurg la armă, să ameninţ cu arestarea… La 10 verste de noi se fac incendieri şi jafuri, iar noi nu putem lua măsuri… Dacă nu avem forţe, să plecăm de aici. Recunoscînd neputinţa noastră, noi nu putem rămîne. Situaţia este fără de ieşire, e necesară paza căilor ferate, în Ungheni sînt ameninţări că va fi distrusă staţia. Nu se poate sta în capul puterii şi îndupleca. Sfatul Ţării trebuie să găsească modalităţi de a-i uni pe toţi, altfel e ruşine pentru noi, moldovenii. Avem 15000 de oameni (în unităţile militare – I. L.). Unde sînt ei? Unde s-a mai văzut ca în oraş să se împuşte ziua în amiaza mare, să fie atacate patrulele şi să se fure vodcă. Bulgarii s-au organizat şi vor proclama Republica Bugeacă, nemţii, la fel, se vor organiza, iar moldovenii aşteaptă. E o ruşine de nespălat, dacă nu ne vom consolida”.

Erhan a făcut referire şi la alte probleme. El se plîngea de lipsa “legilor, ce ar reglementa viaţa”. Astfel, rechiziţionarea vitelor în Republică se făcea fără ştirea Consiliului Directorilor Generali. În legătură cu reformele agrare aşteptate “s-a început escrocheria şi speculaţia şi băncile agrare pîrîie de portofele, umplute cu cambii ale proprietarilor noştri de pămînt. Din această cauză, încheia oratorul, sau vistieria va fi în pagubă, sau băncile se vor ruina”. Oratorul a cerut permisiunea de a reorganiza Banca funciară ţărănească.

În legătură cu formarea Republicii Ucrainene din ocrugul Odesa, în a cărui componenţă intra Basarabia, a remarcat raportorul, a încetat “încasarea banilor pentru instituţiile de învăţămînt ale Republicii Moldoveneşti, ele rămîn fără mijloace”. “În aceeaşi situaţie, continua P. Erhan, s-au pomenit şi căile ferate, departamentul poştal-telegrafic etc.”. Îl neliniştea şi problema emiterii biletelor, realizate de banca ucraineană, ucrainizarea Flotei Mării Negre, ceea ce s-ar putea solda cu faptul că Republica Moldovenească va rămîne cu nimic”. “Noi trebuie să pactizăm cu ei, altfel vom pierde mult, considera P. Erhan, e necesar să trimitem zilele acestea o delegaţie pentru tratative cu Rada” [104].

Calculele conducătorilor Sfatului Ţării că forţele militare, formate de ei, le vor permite să-şi instaureze puterea absolută în Republică, să înfrîneze “anarhia”, să ţină “defilarea triumfală a puterii sovietice mai departe de Basarabia” nu s-au justificat. Membrul Consiliului Directorilor Generali, director de Instrucţiune Publică Ştefan Ciobanu în “Introducerea” la o culegere de documente şi materiale despre mişcarea naţională din Basarabia, scria sincer: “Cele vreo cîteva unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie Sfatul Ţării, erau contaminate şi ele de bolşevism şi pe ele nu se putea conta” [105].

Rămînea să se nădăjduiască la ajutorul dinafară. P. Cazacu, invocînd descompunerea formaţiilor moldoveneşti de miliţie – a cohortelor şi a unităţilor şi subunităţilor militare regulate moldoveneşti şi, de asemenea, lipsa mijloacelor, remarca că în situaţia creată “a fost luată o hotărîre secretă de a se adresa după ajutor extern. Iniţiativa venea de la Blocul Moldovenesc. La şedinţa închisă a Sfatului Ţării, Consiliul Directorilor Generali a primit “carte blanche” în această problemă. La mijlocul lui decembrie, în timp ce I. Inculcţ şi P. Erhan duceau tratative secrete cu şeful Stalului-major al ocrugului militar Odesa despre trimiterea a două divizii de cazaci pentru lichidarea “anarhiei”, conducătorii Directoratului de Interne şi de Externe V. Cristi şi I. Pelivan duceau tratative la Iaşi cu Şcerbaciov, cu Guvernul Român şi cu trimişii ţărilor aliate. La 14 (27) decembrie, ei l-au vizitat pe trimisul american în România Vopicka şi l-au informat despre “o nouă Republică Basarabia”. Raportînd secretarului de stat al SUA despre vizita sa, Vopicka scria că Republica în cauză este “împotriva regimului bolşevic şi e prietena aliaţilor” [106].

Pe parcursul tratativelor cu conducătorii români a fost abordată chestiunea unirii Basarabiei cu România. Amintindu-şi aceste tratative, vice-premierul Guvernului de atunci Take lonescu povestea ulterior de la tribuna parlamentului: “… La început ambii miniştri basarabeni, domnii Pelivan şi Cristi…, au venit la noi după ajutor (Republica era atunci în componenţa Federaţiei Ruse). Pelivan ne-a spus nouă: “Cînd discutaţi cu mine, spuneţi totul pentru că eu sînt pentru unirea cu România”. Cu Pelivan între patru ochi am vorbit sincer, cînd erau prezenţi mai mulţi, vorbea cu atenţie… altfel nu se putea… Ei au cerut ajutor militar a oricărei armate, deoarece alţii nu doreau trupele noastre şi doar în caz extrem, ale Armatei Române. Noi însă, înainte de a trimite oştiri în Basarabia, am dorit să primim o rugăminte oficială…” [107].

Problema însă nu consta doar în invitaţia din partea Sfatului Ţării, a cărei obţinere n-a prezentat nici o greutate. Să porneşti trupele spre Basarabia, în condiţiile armistiţiului temporar cu Puterile Centrale, era destul de riscant, mai mult decît atît, pentru asemenea acţiune se impunea acordul aliaţilor. Pe parcursul întregii luni decembrie, cercurile româneşti de la guvernare trăiau cu teama că comandamentul Puterilor Centrale, folosindu-se de plecarea soldaţilor ruşi de pe front şi conflictul încins între unităţile ruseşti bolşevizate, pe o parte, şi trupele româneşti, şi haidamacii pe altă parte, va anula armistiţiul de pace din 26 noiembrie (9 decembrie) 1917 şi va cere semnarea imediată a tratatului de pace. Pacea putea fi încheiată în cele mai grele condiţii pentru România, iar în cazul refuzului de a le accepta, trapele austro-ungare ar fi început ofensiva, ceea ce nu promitea nimic bun nici Guvernului Român, nici armatei. Deşi Brătianu era dispus să semneze pacea cu Puterile Centrale, el nu avea aprobarea aliaţilor pentru asemenea pas. În consfătuirea de la rege din 21 decembrie 1917 (3 ianuarie 1918), premierul român şi-a exprimat îndoiala referitor la posibilitatea de bizuire pe forţa militară a Radei Ucrainene. Majoritatea generalilor considerau în continuare că Armata Română va putea rezista presiunii inamicului maximum o lună. A fost examinată problema eventualităţii retragerii pe teritoriul Basarabiei. Generalii Averescu şi Iancovescu au făcut avertizări în legătură cu “pericolul acestei operaţii” [108].

Şansele lui Brătianu de a obţine acordul aliaţilor pentru semnarea tratatului separat de pace cu Puterile Centrale erau minimale la acel moment. N. lorga scria că în discuţia, care a avut loc la 23 decembrie 1917 (6 ianuarie 1918), cu conducătorul misiunii militare franceze din Iaşi, generalul Berthelot i-a dat de înţeles lui Brătianu că sînt puţine şanse ca Franţa să fie de acord cu încheierea păcii. Generalul afirma că Armata Română poate să ţină frontul şi singură, sprijinindu-se pe rămăşiţele trupelor devotate lui Şcerbaciov şi, mai ales, pe unităţile haidamacilor [109]. Chiar şi trimisul francez Saint-Aulaire, care avea fără rezerve o atitudine binevoitoare faţă de România, în discuţia cu A. Averescu, ce avuse loc cu o zi înainte de cea precedentă, şi-a exprimat opinia că în România “încă se mai poate prelungi rezistenţa” şi pe timpul iernii nemţii “nu vor putea întreprinde ceva serios, cu atît mai mult că au retras toată artileria grea” [110].

Hotătîrea lui Brătianu şi a adepţilor săi de a încheia tratatul de pace cu Puterile Centrale, fapt ce le dădea speranţe să obţină cu ajutorul lor Basarabia, era, în mare parte, determinată de scopurile politicii externe ale Antantei. Pe 23 decembrie 1917 (5 ianuarie 1918), prim-ministrul englez Lloyd George D. ia cuvîntul la conferinţa trade-unionurilor, în care expune condiţiile de pace cu Puterile Centrale, înaintate de Marea Britanie. În lista teritoriilor ocupate de aceste state, ce urmau a fi eliberate, el le numeşte şi pe cele româneşti. Referindu-se la planurile aliaţilor, în legătură cu viitorul imperiului Austro-Ungar, Lloyd George a spus: “noi sîntem de acord cu preşedintele Wilson că distrugerea Austro-Ungariei nu intră în scopurile noastre de război” şi că, pentru înlăturarea cauzelor tulburărilor în această parte a Europei, e necesar să acordăm popoarelor imperiului “autoadministrare reală pe baze democratice adevărate” şi se cere “a obţine dreptatea, în dorinţele lor legale pentru oamenii ce sînt români după sînge şi limbă” [111]. Această frază înceţoşată, care nu indica hotarele concrete ale revendicărilor teritoriale pretinse de cercurile guvernante româneşti, conturate în tratatul din 4 (17) august 1916 (Transilvania, Banatul, Bucovina, ce intrau în componenţa Austro-Ungariei) le pune pe acestea serios în încurcătură.

După cum devine cunoscut mai tîrziu, pentru a determina Austro-Ungaria să iasă din Alianţa Cvadripartită, în a doua jumătate a lunii decembrie 1917, emisarul Guvernului englez ducea în acest sens tratative în Elveţia cu fostul ambasador al Austro-Ungariei la Londra, contele Mensdorff. Reprezentantul englez vorbea despre acordul Guvernului său de a păstra imperiul Austro-Ungar şi, printre altele, le propunea austriecilor să susţină ideea de a transmite Basarabia României, ca s-o mulţumească cu ceva şi s-o menţină în mijlocul Antantei. Cu alte cuvinte, în licitaţia marilor state, Basarabia urma să devină monedă de schimb. În februarie 1918, ministrul de externe al Marii Britanii A. Balfour a recunoscut, în camera comunelor, că deputatul parlamentului englez Witte ducea aceste tratative secrete, cu diplomatul austriac. Biograful lui Take Ionescu, C. Xeni considera că tratatul de pace separată cu Austria “desigur, ar fi fost făcut în dauna tratatului nostru”, adică a tratatului Antantei cu România din august 1916 [112].

O impresie încă mai apăsătoare şi nelinişte adîncă trezeşte la laşi mesajul preşedintelui Wilson, adresat congresului SUA la 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918), care conţinea 14 condiţii de pace. Punctul al unsprezecelea al acestui document stipula: “România, Serbia şi Muntenegru trebuie să fie eliberate; teritoriile ocupate să fie întoarse…”, ţărilor în cauză “trebuie să li se dea garanţii internaţionale de independenţă politică şi economică şi de integritate teritorială” [113]. Despre teritoriile care urmau să-i revină României, conform tratatului de pace, în mesajul preşedintelui nici nu se pomenea. După cum se ştie, SUA, intrată în război în 1917, nu semnase tratatul din 4 (17) august 1916 între Antanta şi România, de aceea nu avea nici un fel de angajamente faţă de aceasta din urmă. “Citirea mesagiului lui Wilson, scria Duca, a fost pentru noi toţi unul din momentele cele mai dureroase ale întregului război. Sărmanul Vopicka nu ştia cum să se scuze în faţa noastră, am fi preferat însă un singur cuvînt al lui Wilson tuturor explicaţiilor şi regretelor reprezentantului său la Iaşi” [114].

Pe 31 decembrie 1917 (12 ianuarie 1918), Vopicka raporta la Washington despre stările de spirit din Iaşi: “Programul de pace al preşedintelui a făcut situaţia de aici mult mai critică decît înainte, acum din toate părţile se aud cerinţe de pace imediată cu Germania”. Trimisul american a transmis raţionamentele cîrmuitorilor români în această privinţă în felul următor: dacă aliaţii vor să-i întoarcă României doar teritoriile ocupate de duşman, fără ca să-i dea Transilvania, atunci nu există necesitatea de a mai continua războiul mai departe, deoarece Germania, imediat ce va semna pacea, va părăsi şi singură pămînturile româneşti ocupate de ea [115].

Un joc complicat îl ducea Franţa. În timp ce ministrul afacerilor externe Pichon, de la tribuna parlamentului, vorbea despre prietenia cu România, prim-ministrul J. Clemenceau nu-şi ascundea nemulţumirea în legătură cu intenţia Guvernului lui Brătianu de a încheia pacea cu Puterile Centrale şi trimitea la laşi telegrame pline de ameninţări. “România să-şi ia seama să nu se pună în faţa ireparabilului” [116].

Antanta continua insistent să obţină fortificarea unui front unic – al României, al generalilor albgardişti, al lui Şcerbaciov şi Kaledin, al Radei Ucrainene şi al Sfatului Ţării. Ei toţi nu pierdeau speranţa că, odată cu înăbuşirea puterii sovietice de la sudul Rusiei, vor reuşi să formeze frontul româno-ucrainean împotriva Puterilor Centrale. Deosebit de mult se stăruiau cîrmuitorii Franţei, a cărei “sferă de activitate”, după cum am mai spus, erau Ucraine şi Basarabia. În decembrie 1917, cabinetul francez îl numeşte pe generalul francez Tabouis reprezentant oficial pe lîngă Rada Ucraineană. Acesta a confirmat promisiunea că ţara sa va susţine prin toate mijloacele morale şi materiale eforturile pe care le va face Republica Ucraineană, ca să meargă pe calea trasată de aliaţi. Ucrainei i se propune un împrumut de 180 milioane de franci [117].

Ţările occidentale n-au lăsat fără atenţie nici Sfatul Ţării. Pentru a facilita contactele cu conducerea acestuia, la 19 decembrie 1917, în oraşul Chişinău, a fost deschis consulatul francez [118]. Ziarul “Sfatul Ţării” a doua zi, scria: “Franţa îşi trimite legaţia sa în capitala Republicii Moldoveneşti şi astfel stabileşte relaţii internaţionale normale”. Ziarul, în cazul respectiv, prezenta năzuinţele drept realitate. Deoarece Republica mai făcea încă parte din componenţa statului rus, nici nu putea fi vorbă de recunoaştere oficială şi de “relaţii internaţionale normale”. România îşi deschide consulatul la Chişinău.

Generalii francezi Tabouis şi Berthelot, diplomaţii Pellicier şi Saint-Alaire ş. a. au desfăşurat o activitate energică pentru organizarea corpului din prizonieri români, polonezi, cehi, sîrbi şi alţi foşti soldaţi ai armatei austro-ungare, pentru a fi trimis pe Frontul Român, în scopul lichidării “anarhiei” şi înlocuirii diviziilor ruseşti ce părăsiseră frontul. La sfîrşilul lui decembrie, şeful misiunii franceze de la Iaşi, generalul Berthelot telegrafia la Kiev generalului Tabouis: “Eu mă bizui să realizez nemijlocit cu ajutorul Dumneavoastră planurile de trimitere, adică cît mai curînd să trimitem eşaloanele diviziilor cehe pe Frontul Român” [119]. Agentul francez la Kiev J. Pellicier în raportul, trimis pe 26 decembrie ambasadorului Franţei în Petrograd J. Noulens, îl sfătuia “prin toate mijloacele să împingă Ucraina să semneze cu România un tratat ofensiv-defensiv” şi “să le favorizeze în fel şi chip apropierea spirituală şi materială a Ucrainei cu Donul, ca şi formarea, în general, a alianţei de sud-vest…” Pellicier comunica că intenţionează să formeze o alianţă “între Kiev, Odesa şi Chişinău, a rezervelor de ruble ruseşti” şi o parte din această sumă să fie transmisă “guvernelor basarabean şi român” [120].

Planurile Antantei de formare a “alianţei de sud-vest” şi de reprimare a bolşevismului pe tot spaţiul de la Dunăre pînă la Prut, în a căror realizare României i se rezerva un rol mare, i-a dat posibilitate acesteia, cu permisiunea aliaţilor, să-şi introducă trupele în Basarabia.

La laşi, desfăşurarea evenimentelor în Republica Moldovenească vecină era urmărită cu atenţie. “Dar cele mai grave dificultăţi ni le-au pricinuit bolşevicii în Basarabia…, scria în memoriile sale ministrul român I. Duca. În Decembrie, de fapt, provincia era plină de revoluţie agrară, ţăranii incendiau conacele proprietarilor, goleau hambarele, împărţeau pămînturile şi devastau pădurile. Guvernul Basarabiei autonome (se are în vedere Consiliul Directorilor Generali – I. L.), care de acuma se proclamase chiar Republică de sine stătătoare, putea cu greu stăpîni acest val crescînd de anarhie. Îi lipseau în primul rînd organele necesare menţinerii ordinii, căci Noua Republică constituise în pripă o aşa-zisă armată moldovenească ce se compunea din soldaţi basarabeni veniţi de pe diferite fronturi” [121].

Pe 22 decembrie 1917 (4 ianuarie 1918), Ia Iaşi, pe numele ministrului de război Iancovescu, după cum se făcuse înţelegere din timp cu Take Ionescu, cu semnătura preşedintelui Consiliului Directorilor Generali P. Erhan, a directorilor pentru Afacerile Interne şi Externe V. Cristi şi I. Pelivan, a fost expediată o telegramă cu rugămintea de a trimite la dispoziţia Sfatului Ţării un regiment de prizonieri de război români-transilvăneni [122]. Pe telegramă este notată următoarea rezoluţie a lui Iancovescu, din 24 decembrie 1917 (6 ianuarie 1918): “Marele Stat Major. Consiliul de miniştri a aprobat cererea de faţă. Se va da ordine ca 1000 de Ardeleni cu arme şi mitraliere, ce ne vin din Kiev, să se oprească la gara cea mai apropiată de Chişinău; de unde se vor trimite pentru paza depozitelor de subsistenţe” [123]. Împuternicitul Guvernului Român pe lîngă Rada Centrală, generalul Coandă a comunicat că primul eşalon, probabil, se va îndrepta spre Chişinău pe 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918).

Ca să spulbere suspiciunile membrilor Sfatului Ţării, care, în principiu, se pronunţau pentru atragerea trupelor străine în reprimarea “anarhiei”, dar în acelaşi timp erau categoric împotrivă ca acestea să fie forţe româneşti, conducătorii Sfatului Ţării şi ai Consiliului Directorilor Generali pretindeau că se stăruie să obţină ajutor de la generalul Şcerbaciov, ca reprezentant oficial al comandamentului rus. Pe 22 decembrie, la iniţiativa lui P. Erhan, la şedinţa Consiliului directorilor a fost ascultată informaţia prezentată de colonelul Marelui Stat Major Hudolei “Despre starea unităţilor militare ale Frontului Român şi despre unităţile care se îndreaptă în spatele frontului”, apoi a fost examinată problema “despre căile posibile de organizare a unităţilor militare locale”. Consiliul Directorilor Generali a hotărît: “A-l ruga pe Glavkoarmul Şcerbaciov să transfere divizia 14 de infanterie la Chişinău, anume colonelului Hudolei i se încredinţează alcătuirea telegramelor în problema dată” [124]. Divizia 14 avea în componenţa sa mulţi moldoveni din Basarabia, ea era completată pe contul Regimentului 40 de infanterie în rezervă, care se afla la Odesa şi se considera “moldovenesc”.

Din diferite surse, acţiunile secrete ale Consiliului Directorilor Generali devin cunoscute populaţiei Chişinăului. Membrul Sfatului Ţării din partea Blocului Moldovenesc G. Buruiană regreta că conţinutul tratativelor au devenit public cunoscute [125]. Pentru scurgerea informaţiei, începură să curgă reproşurile la adresa Blocului Socialist. Respingînd aceste învinuiri, menşevica Nadejda Grinfeld a declarat că atunci cînd problema introducerii trupelor străine devenise subiect de discuţii la şedinţele “comitetelor socialiste”, “în cazarme şi la adunările unităţilor militare, le era deja cunoscută tuturor” şi în situaţia creată “partidele socialiste şi-au asumat sarcina de a linişti spiritele şi de a le reţine de la războiul civil” [126].

“La 20 decembrie, citim la P. Cazacu, pe străzile Chişinăului şi în alte părţi se răspîndesc proclamaţii, în care se denunţă Sfatul Ţării, că în înţelegere cu Anglia, Franţa, şi România vrea să continue războiul; că consiliul directorilor şi Sfatul Ţării au vîndut Basarabia României, care venind aici, va instala ţarismul românesc, va introduce boierescul etc.” [127]. Ostilitatea se încingea şi părţile în conflict se pregăteau pentru o încăierare decisivă.

La 20 decembrie, Gherman Pântea este numit în funcţia de director general de război, condusese pînă atunci Sovietul central moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor. Anunţînd prin ordin soldaţii şi ofiţerii unităţilor moldoveneşti despre intrarea sa în exerciţiul funcţiunii, Pântea se tînguia că “toţi au pierdut crezămîntul şi au încetat să mai aibă în cineva încredere”, că “între noi e semănată îndoiala şi neîncrederea unul faţă de altul” şi a rugat să i se acorde încredere “din partea tuturor organizaţiilor democratice într-un moment atît de greu şi de responsabilitate”. Noul conducător militar începe să se ocupe serios de organizarea noilor unităţi moldoveneşti şi de asigurarea lor cu armament. Tuturor unităţilor militare, direcţiilor şi instituţiilor de pe teritoriul Republicii Moldoveneşti li s-a dat ordin să nu admită scoaterea peste hotare a bunurilor militare aflate pe teritoriul ei, “fără permisiunea specială a directorului general de război”. Detaşamentul al 460-lea Herson, dislocat în Bender şi detaşamentul al 487-lea, încartiruit în Bălţi, pentru că sînt “formate din moldoveni”, prin ordin au fost declarate “moldoveneşti”. Pentru a aduce la îndeplinire acest ordin, la Bender este trimis polcovnicul Gaivoronschi. Tot acolo este delegat şi căpitanul Coşcariov, cu permisiunea de a “forma la Bender un divizion de artilerie”. Întrucît Regimentul al 36-lea de infanterie în rezervă fusese desfiinţat, colonelului Bivol i s-a dat ordin să ia în primire bunurile rămase şi să înceapă formarea Regimentului al 2-lea moldovenesc. Şef al comenduirii garnizoanei din acest oraş a fost numit Savin, porucicul Regimentului al 77-lea Zaisani, “care era în serviciu în unităţile moldoveneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti”. Comandantului Regimentului de puşcaşi al diviziei a 8-a de cavalerie din Bălţi, locotenent-colonelului Jivallo i s-a ordonat “să înceapă formarea Regimentului” în componenţa armatei moldoveneşti. Coordonînd cu Consiliul Directorilor Generali, Pântea a anunţat în judeţul Bălţi stare de război “din cauza răspîndirii pogromurilor şi a jafurilor”. Pentru “menţinerea ordinii” în judeţul Chişinău, Pântea a dat ordin să fie repartizat un batalion al Regimentului 1 Moldovenesc, al cărui comandant trebuia să coordoneze “cu autorităţile locale problema locului de amplasare a Stalului-major şi modul de menţinere a ordinii”. În Chişinău, comandantul palatului Sfatului Ţării (executînd concomitent şi funcţia de comandant al formaţiei palatului) a fost numit parucicul Modvala, iar ajutorul său – praporgicul de marină Kaminski.

Dup cum vedem, şi ofiţeri nemoldoveni erau atraşi pentru serviciu în armata moldovenească. În lupta cu bolşevicii, adversarii lor nu se grupau totdeauna după principiul naţional. Pentru completarea armatei moldoveneşti, comandantul principal al ocrugului militar Odesa a anunţat că “toţi ofiţerii şi funcţionarii, originari din Moldova, care doresc să-şi continue serviciul în unităţile naţionale moldoveneşti, trebuie să fie detaşaţi la Chişinău, la dispoziţia directorului general pentru problemele de război”. Se făceau încercări de a întări în unităţile moldoveneşti disciplina, care slăbise cu totul. “Remarc, se spunea în ordinul lui Pântea, că mulţi ofiţeri, care slujesc în unităţile moldoveneşti, îşi îndeplinesc obligaţiile de serviciu extrem de neglijent”. Pântea a dat ordin “tuturor ofiţerilor unităţilor naţionale moldoveneşti să frecventeze regulat lecţiile şi să citească ordinele”, iar comandanţilor unităţilor “să ia cele mai ferme măsuri” faţă de cei ce încalcă disciplina, “să nu se oprească în a-i exclude de la serviciu”. Tuturor soldaţilor şi ofiţerilor li s-a introdus în obligaţie să poarte formă naţională. În ordinul Nr.14 din 28 decembrie se sublinia: “Orice tentative, din partea oricui ar fi, de a rupe epoleţii sau alte semne distinctive vor fi curmate cu arma”.

Ca să demonstreze forţele Sfatului Ţării, Gh. Pântea a desfăşurat la 25 decembrie 1917, într-o situaţie politică încordată, parada forţelor militare. “Comandant al paradei, se spunea în ordin, îl numesc pe comandantul Regimentului 1 Moldovenesc de husari, locotenent-colonelul Popa. Parada voi primi-o eu”. Pentru participare la paradă au fost repartizate Regimentul 1 de husari, un batalion al Regimentului 1 Moldovenesc de infanterie, bateriile 1 şi 2 ale Bateriei moldoveneşti şi formaţia palatului. Pentru participare la paradă au fost invitaţi cîte o sută de soldaţi din trupele poloneze şi ucrainene încartiruite în oraş. S-a dat ordin “să fie prezenţi toţi ofiţerii unităţilor moldoveneşti şi reprezentanţii instituţiilor civile”. În ziua desemnată, “cîteva sute de militari moldoveni, ucraineni şi polonezi au trecut în ordine perfectă în faţa comandanţilor şi ofiţerilor. Această paradă, scria cu entuziasm ziarul, e unica pată luminoasă de la 1 Mai pe fundalul vieţii noastre”. Şi în alte oraşe au fost organizate parade.

Ordinele instituţiei militare a Sfatului Ţării, arătînd impunător pe hîrtie, în realitate, practic nu se executau. Mai mult decît atît, acţiunile unităţilor moldoveneşti erau în contradicţie totală cu planurile conducătorilor organului Ținutal şi ale Consiliului Directorilor Generali. În legătură cu zvonurile despre intervenția eventuală a trupelor străine în Republică, Comitetul Central Executiv Moldovenesc al Sovietului deputaţilor militari, Comitetul Regimentului 1 Moldovenesc, Comitetul aerobateriei a 129-a moldoveneşti şi reprezentanţii detaşamentului sevastopolez de marină, adică organele alese de unităţile, care, la timpul lor, au salutat formarea Republicii Moldoveneşti şi au recunoscut Sfatul Ţării ca organ suprem, s-au adresat cu un apel cetăţenilor Rusiei şi Ucrainei. În el se spunea: “Fiind adevăraţii exponenţi ai voinţei şi opiniei întregului popor muncitor al Basarabiei şi a celor mai bune cercuri conştiente ale intelectualităţii muncitoare, discutînd actuala situaţie, cu adevărat critică şi chiar tragică, a ţinutului nostru natal Basarabia… ne adresăm întregii democraţii judicioase a Republicii Ruse cu un strigăt din adîncul sufletului că:

Basarabia nu doreşte nici un fel de separare de Rusia, nu recunoaşte nici un fel de românizare sau ucrainizare, ea doreşte să trăiască o viaţă liberă, independentă, făcînd parte din familia numeroasă şi indivizibilă a Republici Federative Ruse, reieşind doar din marea deviză de autodeterminare naţională.

Fraţi velicoruşi şi ucraineni, susţineţi-ne şi nu vă uitaţi la noi ca la fiii vitregi ai Rusiei, care mai mult de o sută de ani fac parte din componenţa Rusiei şi nu îngăduiţi să se ajungă pînă la crimă, ca fiarele, din, orice parte n-ar fi, să subjuge poporul, care îşi va da viaţa pentru libertate, dar sub jug nu va merge.

Trăiască marea Republică Federativă Democratică Rusă şi toate statele sale!

Comitetul central executiv moldovenesc” [129].

În aceeaşi zi, la şedinţa plenară unită a Sovietului din Chişinău de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, a Comitetului Central Executiv militar moldovenesc, a Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor a fost adoptată următoarea rezoluţie:

“Luînd în consideraţie interesele revoluţiei, ale ţinutului natal şi ale maselor truditoare, protestăm categoric împotriva introducerii trupelor străine pe teritoriul regiunii şi cerem:

1. Efectuarea demobilizării, cu acordul general al puterii centrale a Sovietului Comisarilor Norodnici şi a tuturor unităţilor federative ale Rusiei.

2. Înlăturarea din Sfatul Ţării a elementelor nedemocratice, reacţionare, pentru a fi executate hotărîrile congresului II ţărănesc (era vorba de congresul II gubernial al ţăranilor din Basarabia, organizat la 27-31 august la Chişinău – I. L.) şi ale congresului militar (Congresul militar moldovenesc, desfăşurat în oraşul Chişinău la 20-28 octombrie 1917- I. L.).

3. Distrugerea diplomaţiei secrete din Sfatul Ţării.

4.Convocarea cît mai urgentă a Adunării Constituante din Basarabia, iar pînă atunci considerăm necesară convocarea, în decurs de două săptămîni, a congresului ţinutal al deputaţilor muncitori şi soldaţi pentru completarea şi democratizarea Sfatului Ţării.

5. Transmiterea neîntîrziată a pămîntului, a inventarului viu şi mort în gestiunea comitetelor agrare.

6. Să fie luate toate măsurile pentru ridicarea situaţiei financiare a Basarabiei, fără a se recurge la împrumuturi din exterior, care pot fi făcute doar cu acordul întregului popor şi numai pentru necesităţile interne ale regiunii.

7. Stabilirea legăturii cu Sovietul Comisarilor Norodnici şi cu toate părţile federative revoluţionare ale Republicii Ruse”.

S-a luat holărîrea de “a obliga toţi delegaţii organizaţiilor revoluţionare, care intră în Sfatul Ţării, să ia toate măsurile pentru realizarea în viaţă a rezoluţiei respective şi a susţine toate punctele ei” [130].

Conducătorii Sfatului Ţării încercau, evident, să nege existenţa legăturilor secrete cu cabinetul ieşean şi tratativele pentru introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Basarabiei. “Ocupaţia românească este rodul imaginaţiei şi al agitaţiei provocaţioniste”, afirma ziarul “Sfatul Ţării” [131]. Îngrijorat de amploarea mişcării maselor, provocată de zvonul invitării oştirilor străine, I. Inculeţ s-a grăbit să ia cuvîntul cu o dezminţire. El a declarat într-un interviu pentru presă că “Sfatul Ţării, desigur, e pentru cea mai strînsă unire cu Republica Democratică Federativă Rusă …” şi “toate zvonurile de oarecare orientare românească sînt absurde şi n-au nici un temei. Zvonul despre introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti e o absurditate totală…”. Dar în legătură cu faptul că, de pe o zi pe alta, era aşteptată sosirea eşalonului cu românii transilvăneni, I. Inculeţ a fost nevoit să spună: “Poate fi vorba doar de o invitaţie temporară, pînă la formarea oştirilor noastre, a unităţilor ucrainene, poloneze, ardelene şi a altor unităţi armate, exclusiv pentru paza rezervelor de pîine…” [132]. Preşedintele Sfatului Ţării ameninţa că se va suferi de foame dacă paza respectivă nu va fi asigurată.

În ziua următoare, în vederea dezminţirii zvonurilor despre introducerea forţelor militare româneşti în Basarabia, în numele Consiliului Directorilor Generali, ia cuvîntul preşedintele acestuia P. Erhan. Declarînd “provocatoare” zvonurile, el a considerat necesar să sublinieze, pentru liniştirea maselor, că Sfatul Ţării “e în contact şi în unire” cu Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor” [133].

Consulul francez P. Sarrail, nu demult sosit la Chişinău, a hotărît să dea ajutor conducerii Sfatului Ţarii. El a luat cuvîntul cu o declaraţie în faţa reprezentanţilor presei locale. Înadins subliniind că “Guvernul francez are o atitudine foarte binevoitoare faţă de Republica Moldovenească, care intră în componenţa Republicii Federative Ruse, ca membru egal”, că aceasta s-a manifestat prin numirea sa în calitate de consul la Chişinău, P. Sarrail a mai spus că e informat de zvonurile răspîndite în oraş despre sosirea trupelor străine (sîrbi, cehi şi ardeleni), pentru a opri devastările ce au loc în oraş. “În legătură cu aceasta, se spune în comunicatul din ziar, consulul a remarcat că, dacă circumstanţa dată a avut loc, Guvernul francez garantează că acţiunile trupelor respective nu vor fi politice şi Franţa, în nici un caz şi niciodată, nu va permite ca acţiunile în cauză să ameninţe atît libertăţile cucerite de revoluţia rusă cît şi Republica Moldovenească. Aceste oştiri s-ar ocupa numai de paza depozitelor alimentare şi ar preveni, în felul acesta, foamea”. Consulul i-a asigurat că trupele străine vor “dispare în momentul, în care oştirile moldoveneşti vor putea să le înlocuiască”. Ziarul a remarcat că “consulul sublinia ultimele cuvinte deosebit de insistent” [134]. “Svobodnaia Bessarabia” mai anexa la declaraţia consulului următoarea precizare, din parte redacţiei: “Din partea noastră putem adăuga că dacă aceste trupe vor veni, lor li se vor alătura oştirile moldoveneşti deja existente, ca şi batalioanele poloneze, evreieşti, armeneşti şi cele ale altor naţionalităţi basarabene” [135].

Altfel erau predispuşi bolşevicii şi adepţii lor. Ei nu renunţaseră la lupta pentru putere şi de aceea se stăruiau, în primul rînd, să menţină susţinerea pe care o aveau în unităţile militare, ceea ce era o sarcină foarte grea, pentru că soldaţii, mai ales, în vîrstă, fără a mai aştepta ordinul de demobilizare, s-au năpustit cu toţii acasă. În şedinţa Sovietului de pe data de 19 decembrie 1917, la propunerea bolşevicului I. Meleşin s-a hotărît “să se formeze o unitate din soldaţii cu durata mică de serviciu ai unităţilor rămase” [136]. În legătură cu examinarea declaraţiei delegaţilor din Călăraşi ai Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor despre tendinţa soldaţilor garnizoanei de “a părăsi averea poporului, cum ar fi diferit armament şi muniţii şi de a se împrăştia pe la case”, Comisia ţinutală pentru demobilizare, condusă de adepţii puterii sovietice, Ie-a propus “insistent” soldaţilor să “nu creadă diferitor zvonuri şi să aştepte dîrz pînă cînd va veni şi rîndul lor, iar deocamdată să ia toate măsurile pentru paza sigură a bunurilor poporului, încredinţate unităţilor” [137]. Pentru efectuarea demobilizării, Rumcerod-ul în componenţă nouă l-a trimis la Chişinău pe bolşevicul S. M. Sabsovici (Subbotin), originar din Soroca [138]. El a fost ales la congresul II al Rumcerod-ului comisar pentru demobilizarea armatelor ruseşti de pe Frontul Român şi trebuia să aplice în viaţă toate hotărîrile comisiei de demobilizare, în provincii şi pe întreg teritoriul Basarabiei. Congresul îi încredinţase şi coordonarea acţiunilor aşezămintelor guberniei Basarabia ce ţineau de aprovizionarea cu proviziile necesare a trupelor care se retrăgeau.

Pe 24 decembrie 1917, Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor Basarabiei, împreună cu prezidiul Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău, cu participarea preşedintelui Comitetului militar-revoluţionar al Regiunii de Sud A. A. Dementiev, a hotărît: “Pentru a comanda oştirile sovietice basarabene” să fie format un ştab major revoluţionar în următoarea componenţă: şeful statului – Venedictov, ajutorul său – Durasov, aghiotantul statului – Corovin, membrii – Levenzon, Rojkov, Gavrilin. În hotărîre, pentru activitatea ştabului se propunea să fie folosit comandamentul Brigăzii a 34-a de infanterie. Acest document a fost semnat: din partea Comitetului Executiv al Sovietului gubernial al deputaţilor muncitori şi soldaţi – preşedintele Meleşin şi secretarul Nenastiev, din partea prezidiului Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău -preşedintele acestuia Venedictov, adjunctul preşedintelui Grinştein, preşedintele secţiei muncitorilor Gulbinschi, preşedintele secţiei militare Garicavîi, membrul prezidiului Zeliveanschi şi preşedintele CMR al Regiunii de Sud Dementiev [139].

Pe 26 decembrie, apare ordinul ştabului revoluţionar al oştirilor sovietice basarabene, în care anunţa că începe a exercita “comandarea oştirilor sovietice ale Basarabiei”, în baza hotărîrii Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor Nr. 272 din 24 decembrie 1917 şi ca el “este instanţă supremă de comandă pentru oştirile sovietice ale Basarabiei” [140].

Pe 28 decembrie, ştabul revoluţionar “din pricina cazurilor îndesite de acaparare şi delapidare a bunurilor unităţilor din toată Republica”, a emis un ordin special, prin care obliga oştirile sovietice ale Basarabiei “să păstreze bunurile poporului prin toate mijloacele, inclusiv prin aplicarea forţei şi a armelor”. În ordin se sublinia că “transmiterea armelor şi ale bunurilor poate fi efectuată doar cu acordul şi cu permisiunea ştabului revoluţionar” şi “nimeni nu are dreptul să facă nici un fel de rechiziţionare a bunurilor ce aparţin unităţilor sovietice din toată Republica…”, în ordin se mai stipula: “conform explicării Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor, directivele ştabului revoluţionar se extinde numai asupra unităţilor, care au reprezentanţii lor în Sovietul de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Basarabia” [141].

În aceeaşi zi, pe 28 decembrie, la Chişinău începe să activeze Secţia Frontului a Rumcerod-ului sosit din Odesa, ce fusese formată la 21 decembrie 1917. Sarcina sa era să organizeze scoaterea trupelor ruseşti de pe teritoriul României. După cum ne vom convinge în continuare, secţia n-a stat la o parte în lupta decisivă pentru putere, desfăşurată la Chişinău.

Iar cu o zi înainte de aceasta, pe 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918), secţia militară a Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău, cu scopul cert de a transforma Sovietul în organ unic al puterii din oraş şi din Republică, a hotărît să completeze Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor prin cooptarea în componenţa sa a reprezentanţilor unităţilor militare, care se aflau în regiunea Chişinăului şi care sosiseră în oraş. Se mai stabilise să fie cooptaţi în Comitetul Executiv membri ai Comitetului Executiv al guberniei Basarabia al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor şi “să se propună secţiei muncitorilor să aleagă din mediul său un număr cît de mare posibil de forţele muncitoare, deoarece secţia muncitorilor este celula în jurul căreia se vor grupa toate unităţile ce sosesc”. “Comitetul Executiv, se spunea în hotărîre, trebuie să fie puterea supremă, ce reglează activitatea tuturor organizaţiilor existente, le dă indicaţii călăuzitoare şi explicaţiile cerute de alegătorii noştri”. Se indica asupra necesităţii de a participa activ în efectuarea demobilizării, în păstrarea rezervelor de cereale şi de produsele pentru armată. Urmau să fie organizate masele revoluţionare ale muncitorilor şi soldaţilor, să fie deschise cluburi pentru ei, să fie organizate mitinguri şi lecţii, să fie atraşi muncitorii în sindicate, să fie luate măsuri pentru realizarea drepturilor lor juridice [142].

Între timp, în Sfatul Ţării şi în Consiliul Directorilor se duceau discuţii vehemente în problema invitării trupelor străine. N-am găsit procesele-verbale ale şedinţelor Consiliului Directorilor Generali în dosarele Sfatului Ţării, întocmite la discutarea problemei în cauză, însă unele detalii devin cunoscute ulterior, din dezbaterile de la şedinţele Sfatului Ţării. Astfel, la şedinţa din 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918) a Consiliului Directorilor, după cum s-a raportat despre aceasta mai tîrziu în Sfatul Ţării, unul din membrii directoratului (numele său n-a fost indicat, ca să nu fie supus pericolului – I. L.) a propus ca să fie expediată telegrama nu numai lui Şcerbaciov, dar şi autorităţilor româneşti, cu rugămintea de a trimite trupe…” [143]. Reprezentanţii Partidului Naţional Moldovenesc insistau, mai ales, asupra acestei propuneri. Cinci directori generali de orientare proromână şi-au dat demisia, declarînd că nu sînt de acord cu “politica” premierului, care şovăia în problema respectivă [144]. În cele din urmă, s-a hotărît să fie expediată o telegramă în care să solicite ajutor generalului Şcerbaciov, “reprezentantului oficial al Cartierului general rus”. I. Inculeţ declara mai tîrziu la şedinţa Sfatului Ţării că telegrama a fost adresată atunci cînd “devenise clar că nu se mai poate trăi astfel”, adică atunci cînd, cu forţele proprii, Directoratul nu se mai putea opune valului revoluţionar. În continuare, el a comunicat că “a doua telegramă adresată generalului Şcerbaciov a fost alcătuită de Ciumacenco (delegat din partea judeţului Bălţi – I. L.), ea avea un caracter de compromis, ca urmare, Consiliul Directorilor Generali nu s-a dezintegrat în acea zi” [145]. În telegrama respectivă, spre deosebire de prima (din 22 decembrie), “nu era indicată naţionalitatea (oştirilor invitate – I. L.) şi se avea în vedere să fie trimise orice trupe n-ar fi – ruseşti, ucraineşti, ardeleneşti, iar cine dorea – subînţelegea trupe româneşti” [146]. În atmosfera ce domina atunci în Basarabia, recunoaşte şi P. Cazacu, au fost puţini din acei care “să-şi spună părerile pe faţă şi în mod public” pentru invitarea trupelor româneşti [147]. Calculul fusese simplu: deoarece Şcerbaciov era deja general fără armată, el va trimite în Basarabia oştiri româneşti pentru a face “ordine”, pentru a păzi depozitele şi căile ferate. În acest caz, responsabilitatea pentru introducerea armatelor îi revenea lui, iar Consiliul Directorilor Generali ar fi rămas parcă neimplicat în acţiune.

Aşa s-a şi întîmplat. După cum a recunoscut mai tîrziu la şedinţa Sfatului Ţării V. Cristi, care, la fel, considera că telegrama trimisă era unica ieşire din situaţia creată”, “problema introducerii trupelor româneşti a fost hotărîtă dinainte, la consfătuirea lui Şcerbaciov cu comandamentul românesc principal” [148].

Seara tîrziu pe 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918), are loc şedinţa extraordinară a Sfatului Ţării, la care este pusă în discuţie problema invitării trupelor străine pentru lupta cu “anarhia”. După cum reiese din procesul-verbal, organizatorii şedinţei au preferat să nu vorbească despre hotărîrea luată în ajun de Consiliul Directorilor. Şedinţa începe cu declaraţia lui P. Erhan, care a descris în culori negre situaţia Basarabiei, formată în rezultatul mişcării ţărăneşti şi a jafurilor. El sublinia că „măsurile luate împotriva anarhiei trebuie să fie cele mai ferme” şi a amintit că la şedinţa secretă, în atmosfera zarvei ridicate şi a discuţiilor că “Basarabia este vîndută”, Directoratul a primit de la Sfatul Ţării “carte blanche”, adică libertate de acţiune în luarea măsurilor pentru lupta cu anarhia. Cu toate acestea, a subliniat Erhan, “Consiliul Directorilor Generali s-a abţinut de la invitarea trupelor româneşti”, “n-a considerat totuşi posibil să recurgă la acest pas”. El a anunţat că Statul Major al lui Şcerbaciov a luat “asupra sa iniţiativa de apărare a populaţiei Basarabiei” [149].

P. Erhan ameninţa că dacă Sfatul Ţării nu-i va da “Consiliului Directorilor Generali împuterniciri să ceară ţărilor aliate şi Ucrainei (se avea în vedere Rada Centrală – I. L.) garanţii reale şi valabile că tînăra noastră Republică, care vrea să intre în familia republicilor, nu va fi ocupată şi alipită la alt stat…”, toată componenţa Consiliului Directorilor Generali îşi va da demisia, ceea ce “va aduce după sine consecinţe primejdioase”. El chiar aruncase o frază despre decizia de “a da posibilitate partidelor socialiste să hotărască soarta ţinutului” [150]. Liniştindu-i pe cei prezenţi, P. Erhan declara că “reprezentanţii statelor aliate dau cele mai reale garanţii necesare” şi Rada Ucraineană “va intra în alianţă cu Republica Moldovenească, iar Franţa şi Anglia îi vor acorda un împrumut.

Directorul general pentru problemele interne V. Cristi, care, după cum am remarcat mai înainte, împreună cu I. Pelivan, ducea tratative la laşi cu Guvernul Român, l-a susţinut pe Erhan şi a afirmat că “consideră necesar să se propună Ucrainei (adică Radei – I. L.) să încheie o alianţă şi să intre cu ea în raporturi federale”, că e necesar să fie de acord cu introducerea “oricăror trupe”, dar statele aliate să dea în scris o garanţie a “independenţei Republicii Moldoveneşti în componenţa Federaţia Ruse” [151]. Declaraţiile ambilor- Erhan şi Cristi, aveau scopul de a respinge învinuirile de năzuinţa de alipire a Basarabiei la România, adresate cîrmuitorilor Sfatului Ţării.

Dezbaterile au continuat şi a doua zi. I. Inculeţ afirma că trebuie “să scoată foloase” din faptul că deoarece “Consiliul Directorilor Generali n-a putut feri Basarabia de anarhie şi de devastarea magazinelor alimentare”, “Cartierul general (al lui Şcerbaciov – I. L.) şi-a asumat paza Republicii”. “Avantajul constă în aceea, afirma preşedintele Sfatului Ţării, că unităţile care vor fi trimise, se vor afla sub controlul nostru, atît din punct de vedere numeric, cît şi din punct de vedere naţional…”, iar garanţiile în scris ale aliaţilor vor asigura Republicii autonomia şi neamestecul “în orînduirea vieţii ei interne” [152].

Apoi s-a dat citire şi s-au pus în discuţie rezoluţiile, propuse de fracţiunile Sfatului Ţării în legătură cu declaraţia lui P. Erhan despre situaţia internă din Basarabia.

În numele Blocului Moldovenesc, praporgicul I. Păscăluţă (delegat din partea Comitetului Executiv al Sovietului Moldovenesc al deputaţilor soldaţi, ofiţeri, matrozi ai garnizoanei din Odesa) a propus spre examinare următoarea rezoluţie: “Exprimînd încredere totală Consiliului Directorilor Generali, conştientizînd situaţia grea din Republică, Blocul Moldovenesc propune directorilor să folosească toate forţele locale, să ia toate măsurile ce depind de ei pentru concentrarea forţelor moldoveneşti, pentru apărarea ţării natale şi, doar în cazul imposibilităţii totale de a o face, a se adresa cartierului general, punîndu-i-se condiţii obligatorii: oştirile trimise să fie subordonate total directorului de război al Republicii Moldoveneşti, iar aliaţii şi Rada Centrală să dea garanţii depline de neamestec în treburile interne, de inviolabilitate a Republicii Moldoveneşti şi că trupele vor fi scoase, la prima cerinţă a Consiliului Directorilor Republicii Moldoveneşti” [153].

Apoi a fost făcută publică rezoluţia Blocului Socialist Unit. În legătură cu discutarea problemei “de introducere a trupelor româneşti pe teritoriul Basarabiei”, reprezentanţii acestuia au declarat următoarele:

“1. Consiliul Directorilor Generali n-a epuizat toate mijloacele pentru a stabili la timp cele mai strinse relaţii cu Republica Ucraineană şi a-i propune să acorde ajutor Republicii Moldoveneşti în formă de asistenţă materială şi forţă militară, pentru paza căilor ferate, a depozitelor alimentare şi pentru lupta cu pogromurile şi anarhia.

2. Consiliul Directorilor Generali n-a epuizat toate mijloacele ca să intre în contact cu Comitetul Executiv al Sovietului Muncitorilor şi Sovietului Deputaţilor în ce priveşte solicitarea ajutorului militar de care dispune acesta din urmă.

3. Introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Basarabiei poate fi primul pas de ocupaţie, de fapt, de răpire a ei din Republica Rusă şi, desigur, va prezenta o ameninţare pentru toate cuceririle politice şi sociale ale revoluţiei.

4. Introducerea trupelor româneşti şi pericolul ocupaţiei reale a Basarabiei prezintă o lovitură fatală în ce priveşte soluţionarea problemei agrare în baza principiilor proclamate de revoluţia rusă.

5. Introducerea trupelor româneşti e un semnal de război civil pe teritoriul Republicii Moldoveneşti.

Ţinînd cont de acestea, noi propunem Sfatului Ţării să protesteze categoric împotriva introducerii forţelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti şi să insiste pe Iîngă Consiliul Directorilor Generali ca acesta să solicite neîntîrziat ajutorul militar al Republicii Ucrainene, intrînd cu ea în anumite relaţii contractuale” [154].

Blocul Socialist solicită, pentru a rămîne în continuare în componenţa Sfatului Ţării, să se renunţe la hotărîrea de a invita trupe româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti.

Proiectul rezoluţiei propus de Blocul Minorităţilor Naţionale a fost citit de unul dintre secretarii Sfatului Ţării, bulgarul C. P. Misircov. În el se spunea: “în problema atitudinii faţă de împuternicirile Consiliului Directorilor Generali în legătură cu împrejurările pe care le trăim, Sfatul Ţării rămîne la opinia exprimată de acesta cu o săptâmînă în urmă în şedinţa închisă, de încredere, adică exprimînd încredere loială sincerităţii şi onestităţii intenţiilor Consiliului Directorilor Generali, Sfatul Ţării îi oferă directoratului libertate deplină în reglementarea celor mai importante probleme ale momentului prezent. Şi anume: lupta cu anarhia, paza rezervelor alimentare, a căilor ferate şi încheierea unui împrumut străin în condiţiile garanţiei internaţionale a independenţei Republicii Moldoveneşti” [155].

În felul acesta, nefiind în stare să oprească procesul de bolşevizare a ţinutului, cele trei blocuri ale Sfatului Ţării, deşi cu rezerve, în principiu, considerau necesar să se apeleze la ajutorul dinafară. P. Cazacu prezenta rezoluţia Blocului Moldovenesc de a “introduce trupele româneşti” ca o dovadă de fermitate în faţa “anarhiei şi bolşevismului, stabilite în Basarabia” [156]. În ceea ce priveşte rezoluţia minorităţilor naţionale, şi ea lasă o portiţă deschisă pentru introducerea trupelor româneşti, deşi majoritatea membrilor fracţiunii şi ai Blocului Socialist întrezăreau în venirea oştirilor României Regale pericolul de ocupaţie a Basarabiei. Participînd la dezbaterile rezoluţiei, menşevica N. Grinfeld a spus: “…Noi (adică Blocul Socialist – I. L.) reieşim din considerente reale: dacă vor sosi trupele româneşti, nu sînt tratate în scris şi nu sînt garanţii că lucrul acesta va avea un caracter de ocupaţie temporară”. Mai mult decît atît, a subliniat ea, la conferinţa de pace, corelaţia de forţe poate lua o asemenea întorsătură încît România să ceară compensare şi Basarabia nu va rămîne în hotarele Republicii Ruse, ci va aparţine regelui român feudal”. Pot fi orice trupe, concluziona oratoarea, numai nu româneşti” [157]. Bundistul V. I. Grinfeld, tot el – director general al industriei, comerţului şi muncii, a subliniat că “nu din dragoste faţă de noi (adică faţă de Republica Moldovenească – I. L.), Franţa promite Basarabiei bani şi nu în numele ordinii şi tactului faţă de necazul nostru vor să ne trimită trupe româneşti” [158]. Dorind să se absolvească de responsabilitatea pentru acţiunile Consiliului Directorilor Generali, el şi-a dat demisia din funcţia de director general al industriei, comerţului şi muncii.

Luînd cuvîntul în dezbateri, P. Erhan a comunicat că “atunci cînd în oraş (Chişinău – I. L.) s-a simţit eventualitatea tulburărilor”, Consiliul Directorilor Generali s-a adresat Radei, care a promis să trimită trei eşaloane de oştiri, şi Statului Majorai lui Şcerbaciov. Dar aceste trupe, se tînguia el, “nu sînt nici pînă acum”. “Există informaţii, continua Erhan, că la noi vor veni armata sîrbă şi cea poloneză şi, respectiv, pot fi folosite toate forţele”. Speriindu-i pe membrii Sfatului Ţării şi motivînd necesitatea intervenţiei străine, preşedintele Consiliului Directorilor General a declarat: “Noi nu trebuie să închidem ochii la ceea ce are loc în Chişinău. Chişinăul e ştabul bolşevicilor (se avea în vedere sau CMR al Regiunii de Sud, sau Frontotdel-ul Rumcerod-ului – I. L.), care doresc să acapareze puterea pe front şi trebuie să se ţină cont de aceasta… Reprezentanţii statelor străine ne-au spus că vor face tot posibilul ca oştirile româneşti să nu fie invitate.

Reproşurile la adresa Consiliului Directorilor Generali sînt neîntemeiate şi în zadar ni se aruncă tot felul de învinuiri” [159].

În realitate, lucrurile se desfăşuraseră altfel. În acele zile erau duse tratative cu reprezentaţii aliaţilor în problema introducerii trupelor româneşti. Aceasta reiese din scrisoarea din 2(15) ianuarie 1918 a trimisului francez la Iaşi Saint-Aulaire, adresată lui Sarrail, consulul la Chişinău. În ea se spunea. “Domnul colonel d’Albiat mi-a transmis rugămintea Consiliului Directorilor Generali de a primi o garanţie în scris din partea noastră şi din partea tuturor aliaţilor noştri, care explică scopul introducerii oştirilor româneşti în Basarabia. Toţi tovarăşii, trimişii statelor aliate şi eu sîntem împuterniciţi, de comun acord şi oficial, să declarăm că introducerea trupelor româneşti va fi o măsură exclusiv militară, al cărei scop e să asigure funcţionarea normală a spatelui frontului rus-român în conformitate cu regulile şi legile, stabilite pentru toate ţările ce luptă. Astfel, introducerea trupelor româneşti nu poate avea vreo influenţă nici asupra situaţiei politice interne din ţară, nici asupra viitorului politic al Basarabiei”. Saint-Aulaire l-a împuternicit pe Sarrail “să comunice oficial cele expuse mai sus preşedintelui Consiliului Directorilor Generali şi, dacă el va dori, să i se dea în scris o copie legalizată a prezentului document”. Sarrail aşa şi procedează. Transmite Consiliului Directorilor Generali copia scrisorii. Pe ea e indicată data de 5 (18) ianuarie 1918 [160].

Conducătorii Sfatului Ţării şi ai Consiliului Directorilor Generali doreau să se asigure, în cazul unui sfîrşit nereuşit al intervenţiei româneşti, şi să primească în mîini documentul ce ar confirma grija lor pentru neatîrnarea şi independenţa Republicii Moldoveneşti. Însă prezenţa informaţiei despre rugămintea Consiliului Directorilor Generali de a trimite anume trupe româneşti (ceea ce conducerea acestui organ nega public) în scrisoarea lui Saint-Aulaire, determină Consiliul Directorilor Generali să ţină în secret chiar şi de membrii Sfatului Ţării textul integral al documentului în cauză.

La sfirşitul şedinţei de pe 28 decembrie 1917 (10 ianuarie 1918), cele trei rezoluţii menţionate au fost puse la vot. La prima votare nici una dintre ele nu acumulează numărul necesar de voturi. La votarea repetată au trecut rezoluţiile Blocului Moldovenesc şi a Blocului Minorităţilor Naţionale, care prima dată primesc respectiv 38 şi 37 de voturi “pentru”. A doua votare a dat următoarele rezultate: pentru rezoluţia Blocului Moldovenesc votează 27 delegaţi, împotrivă -11, abţineri – 20; pentru rezoluţia Blocului Minorităţilor Naţionale respectiv -40, 8 şi 9. “În felul acesta, se spunea în proccsul-verbal al şedinţei, ca bază este luată rezoluţia minorităţilor” [161].

Discuţia a continuat şi în zilele următoare. La 29 decembrie 1917(11 ianuarie 1918), pe ordinea de zi a Sfatului Ţării era “Problema atitudinii faţă de Ucraina şi trimiterea delegaţilor de pace la conferinţa din Brest”, cărei abordare a fost condiţionată de două cauze. În primul rînd, era tendinţa de a folosi discuţia dată pentru a declina acuzările adresate conducătorilor Sfatului Ţării şi directoratului că e în curs de pregătire intervenţia trupelor româneşti în Basarabia. În al doilea rînd, exista şi necesitatea de a răspunde la două note ale Radei Centrale: la nota din 11 decembrie 1917, expediată şi a doua oară, cu propunerea de a trimite o delegaţie la Kiev, ca să participe la formarea Guvernului federal compus din reprezentanţi ai diferitor organizaţii şi grupări, care se opuneau Sovnarkom-ului RSFSR şi la noua sa notă, din 20 decembrie, în care Republicii Moldoveneşti i se recomanda să trimită o delegaţie pentru participare la tratativele de pace (desigur, separat de SCN) de la Brest-Litovsk.

Însăşi Rada Centrală, după cum se ştie, nefiind în stare să se opună bolşevismului, ce cuprinde toată Ucraina, a început a căuta susţinere la nemţii militarişti, neîncetînd totodată să jure credinţă Antantei, ai căror conducători nu erau împotriva tratativelor independente ale Radei cu Alianţa Cvadripartită. Ei îşi dădeau bine seama că puterea în Ucraina treptat va aluneca din mîinile Radei Centrale şi aceasta nu se va putea menţine fără ajutor străin. Însă Antanta nu avea trupe proprii ca să acorde neîntîrziat ajutor Radei.

La 11 decembrie, Secretariatul General îşi trimite delegaţia sa la Brest-Litovsk. Pe 22 şi 23 decembrie 1917 (4 şi 5 ianuarie 1918), reprezentaţii Germaniei şi ai Austro-Ungariei duceau tratative separate cu Rada Centrală. Ca urmare, tratativele de pace cu delegaţia sovietică, planificate pentru 22 decembrie 1917 (4 ianuarie 1918) au fost amînate pentru 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918). În ziua începerii tratativelor, reprezentantul Radei Ucrainene, în numele Secretariatului, a anunţat că ea nu recunoaşte puterea Sovietului Comisarilor Norodnici şi Ucraina va participa independent la tratativele de pace. El a declarat că tratatul de pace din partea Rusiei poate fi încheiat numai de un guvern recunoscut de toate republicile tuturor regiunilor Rusiei.

Membrii Sfatului Ţării urmau să-şi exprime atitudinea vizavi de notele menţionate ale Radei Centrale adresate Republicii Moldoveneşti. P. Erhan a remarcat că, în situaţia creată, cînd iniţiativa tratativelor de pace aparţine Sovnarkom-ului, Rada trebuie recunoscută ca forţa conducătoare, care “în problemele construirii vieţii de stat şi păcii” se opune puterii de la Petrograd. El a propus “să împărtăşească poziţia Ucrainei în atitudinea faţă de Guvernul Central (adică Sovietul Comisarilor Norodnici – I. L.)”, să ia legătură cu alte delegaţii antisovietice, trimise la Kiev şi Brest-Litovsk, pentru ca, “împreună cu toţi, să se apuce de lucru pentru cauza păcii şi a Adunării Constituante”. Preşedintele Consiliului Directorilor Generali a indicat asupra necesităţii de a-i cere Radei Centrale “pază împotriva devastărilor”, cu alte cuvinte, să-i solicite ajutorul în lupta cu “anarhia” şi să facă schimb de păreri în privinţa problemei teritoriale ş. a. [162].

În atmosfera protestelor de masă împotriva introducerii trupelor străine şi, mai ales, a celor româneşti, era avantajos, din punct de vedere tactic, pentru conducătorii Sfatului Ţării ca în chestiunea dată să ia cuvîntul “din partea Blocului Moldovenesc” un adept al autonomiei Basarabiei în componenţa Republicii Ruse.

Era vorba despre eserul V. Prahniţchi. Subliniind că cuvintele pe care le conţine Declaraţia din 2 decembrie 1917 „despre unirea strînsă cu Rusia” sînt „uitate”, Prahniţchi a spus: „Astăzi Blocul Naţional din nou, pentru ultima dată, declară că orientarea sa rămîne pentru totdeauna Republica Democratică Rusă şi că el nu admite altă orientare. Altă orientare va fi posibilă doar peste corpurile membrilor Sfatului Ţării. Unire totală cu Rada Ucraineană şi doar cu ea. Ea va merge cu noi, mînă în mînă, şi garantează apărarea deplină de atentatele asupra Republicii noastre. Condiţiile ei sînt completamente acceptabile pentru noi şi trebuie să fim în contact integral cu ea în toate problemele”. V. Prahniţchi a susţinut propunerea Radei de a trimite o delegaţie la Brest-Litovsk şi de coordonare a acţiunilor cu ea. Exprimîndu-şi neliniştea în legătură cu creşterea mişcării revoluţionare din Basarabia, el opina că delegaţii Sfatului Ţării trimişi la Kiev trebuie să pună o condiţie: „Să fie trimise trupe. În afară de 4 foi (adică 4 foi de note ucraineşti – I. L.) mai trebuie 4 divizii bune” [163].

V. Cristi, care luase cuvîntul după V. Prahniţchi, a recunoscut, pentru prima dată, că a fost în componenţa delegaţiei care, după cum sublinia el, “la împuternicirea” Consiliului Directorilor Generali a mers în laşi. Ca să se scape de suspiciunile de legături tainice cu oligarhia românească, V. Cristi declara că el se pronunţă pentru “orientarea spre Nistru şi pentru Republica Democratică Federativă Rusă unitară”, că “altă orientare nici nu poate exista” şi că “e necesar un acord cu Rada” “pe baze federative egale”. “Problema strînsei noastre legături cu Ucraina, a spus V. Cristi, e acum cardinală şi extrem de importantă…”, “noi trebuie să fim în unire strînsă cu aliaţii noştri credincioşi şi eroici şi cu republicile federative” [164] (se aveau în vedere republicile care acţionau împotriva Sovietului Comisarilor Norodnici – I. L.).

A luat cuvîntul şi preşedintele Sfatului Ţării, unul dintre liderii Partidului Naţional Moldovenesc P. Halippa: “Noi veşnic sîntem învinuiţi de faptul că Sfatul Ţării e de orientare românească, că majoritatea sa se uită spre Prut. Acest gînd este repetat în fel şi chip. Duşmanii Sfatului Ţării doresc să-i folosească, ca să învrăjbească masele poporului şi organul ţinulal… între timp, ideea că Sfatul Ţării e de orientare românească nu corespunde absolut realităţii. Chiar la începutul activităţii sale, Sfatul Ţării declara că nu vede Basarabia în altă legătură decît cu Republica Federativă Rusă. Acum Sfatul Ţării a hotărît să-şi trimită delegaţia în Ucraina pentru participare la munca de formare a Guvernului Federativ rus”. Recurgînd la argumentele vehiculate de populaţia Basarabiei în folosul unităţii cu Rusia, Halippa sublinia: “Orientarea federativă spre întreaga Rusie e singura acceptabilă pentru noi. Rusia este mare şi spaţiul său vast deschide perspective largi dezvoltării economice a Republicii Moldoveneşti. În afară de aceasta, între ţara noastră şi Rusia, într-o perioada de 100 ani de viaţă comună, s-au format legături indisolubile, iată de ce orientarea spre răsărit e mai firească pentru masele noastre”. “Noi declarăm despre aceasta, concluziona oratorul, încă o dată, pentru informarea tuturor, ca să înceteze, în sfîrşit, zvonurile defăimătoare despre orientarea românească” [165].

Poziţia Blocului Socialist a fost prezentată de menşevica N. Grinfeld. Primind de la I. Inculeţ răspunsul afirmativ la întrebările dacă “sînt date oficiale în Consiliul Directorilor Generali despre atitudinea Angliei şi Franţei faţă de Ucraina (adică faţă de Rada Centrală – I. L.) şi dacă într-adevăr Ucraina e în contact cu aliaţii”, N. Grinfeld declara:

“Noi, blocul socialist, insistăm ca paza Basarabiei să fie încredinţată Ucrainei şi să fie încheiat un tratat, în care s-ar spune clar şi hotărît că trupe româneşti nu vor fi”. Ea susţinuse ideea de a trimite în Brest-Litovsk o delegaţie din partea Republicii Moldoveneşti şi a cerut ca dreptul de ratificare a tratatului să aparţină Adunării Constituante din toată Rusia…” [166].

Împotriva cerinţelor categorice ale N. Grinfeld de a nu fi invitate oştiri româneşti în Basarabia, a luat cuvîntul membrul Sfatului Ţării, matrozul V. Gafencu (delegatul Comitetului Executiv al Sovietului Moldovenesc al deputaţilor soldaţi, ofiţeri şi marinari al garnizoanei din Odesa). El a spus: “nu cerem trupe româneşti. Noi dorim să ne apărăm Republica cu oştirile basarabene..dar aceasta nicidecum “nu înseamnă că dacă vor fi folosiţi românii ardeleni, noi ne uităm spre Prut…” [167].

Apoi s-au încins discuţii aprinse în problema candidaţilor în componenţa delegaţiei pentru tratativele de la Kiev şi Brest-Litovsk. Cu 51 voturi “pentru” şi 4 “împotrivă” a fost acceptată componenţa delegaţiei propusă de Blocul Moldovenesc – I. Inculeţ, căpitanul Catelli şi din partea minorităţilor naţionale C. Misircov [168]. Al patrulea delegat urma să fie desemnat de Consiliul Directorilor Generali.

În rezoluţia adoptată, ce conţinea cinci puncte, se spunea că delegaţii moldoveni în tratativele cu Rada trebuie să susţină poziţia acesteia în problemele războiului şi păcii, viitoarei orînduiri de stat a Rusiei, să încheie cu Rada un tratat “în problemele politice, teritoriale, economice, naţionale, militare şi financiare”, să “confirme că Republica Populară Moldovenească va apăra Adunarea Constituantă”, să reglementeze problema “reprezentanţei Republicii Populare Moldoveneşti în Rada Ucraineană”, să-i ceară acesteia “forţe reale pentru salvarea Republicii Populare Moldoveneşti de nimicire” [169].

Astfel, judecînd după procesul-verbal al respectivei şedinţe, toate fracţiunile Sfatului Ţării s-au pronunţat pentru aflarea Republicii Moldoveneşti în componenţa Republicii Federative Ruse, pentru susţinerea politicii antisovietice a Radei Centrale, atît în problema orînduirii viitoare a Rusiei, cît şi în problema tratativelor de pace din Brest-Litovsk. Adepţii invitării trupelor regale româneşti continuau să-şi mascheze meticulos planurile pe care le aveau.

Ca să liniştească societatea, oficiosul Sfatului Ţării, ziarul “Sfatul Ţării” publică un articol redacţional cu titlul “Estestvennaia orientaţia”. În el, spre exemplu, se spunea: “Doar haosul vieţii înconjurătoare şi nervozitatea psihicului unor cercuri ale populaţiei puteau să insufle conştiinţelor alarmate ale cetăţenilor ideea unei orientări româneşti. Pentru Republica Moldovenească, Prutul trebuie să devină în istoria de mai departe a ţinutului nu numai hotar geografic, dar şi hotar politic. Peste Prut începe altă regiune, unde domneşte alt spirit, alte năzuinţe politice şi social-economice..” Articolul era încheiat cu cuvintele: “Popoarele rus şi moldovenesc îşi făuresc împreună prosperitatea, nu cu popoarele rămase în urmă în relaţiile politice şi economice vom merge mînă în mînă, ci cu popoarele care merg în fruntea democraţiilor revoluţionare; nu peste Prut, ci peste Nistru e calea noastră!” [170].

Presa elucida pe larg şedinţele Sfatului Ţării, pe paginile ziarelor apăreau şi declaraţiile liniştitoare ale conducătorilor săi proromâni despre nestrămutata “orientare spre Nistru”, nu spre Prut. Dar ei nu reuşesc să aducă linişte în rîndul societăţii. Încă la mijlocul lui decembrie, la nordul Basarabiei, în judeţul Hotin, încep atacurile împotriva Sfatului Ţării şi a vîrfurilor sale conducătoare. Organizaţia social-democratică “Edinstvo” a judeţului Hotin la şedinţa sa hotărăşte:

“1) A recunoaşte că mişcarea de orientare separatistă, ce există în rîndul unui grup puţin numeros de intelectuali moldoveni, după esenţă şi după consecinţele posibile, poartă evident caracter contrarevoluţionar, încălcînd unitatea frontului democratic şi aplicînd Rusiei o lovitură grea şi poate iremediabilă, în unul din momentele mortale ale existenţei sale.

2) A recunoaşte că organul ţinutal înfiinţat la Chişinău, Sfatul Ţării, e format incorect şi cu încălcări evidente ale drepturilor democratice.

3) A recunoaşte că unicul organ împuternicit să rezolve problema autonomiei locale e doar Adunarea Constituantă”.

În acelaşi spirit era şi declaraţia Comitetului Executiv din judeţul Hotin, care discutase problema “proclamării Republicii Basarabia”. În ea se spunea că “iniţiatorii acestui fapt au găsit de cuviinţă să ignoreze populaţia judeţului Hotin şi, la formarea organului ţinutal, au admis o deviere revoltătoare de la drepturile democratice elementare, recurgînd la sistemul curial şi înlăturînd samavolnic pături considerabile ale populaţiei locale”. Iată de ce, se sublinia în document, pentru Comitetul Executiv puterea legii o “vor avea doar hotărîrile elaborate de Adunarea Constituantă”, iar pînă atunci comitetul judeţean “va sta ferm la straja intereselor patriei Rusia şi a libertăţilor obţinute de revoluţia din toată Rusia, considerînd că numai în legătura inseparabilă cu ţărănimea rusă mult pătimită, constă garanţia salvării patriei şi fericirea poporului. Încercările separatiştilor şi ale duşmanilor poporului de a semăna vrajbă în mijlocul democraţiei ruse, chibzuite pentru bezna maselor largi, trebuie să întîmpine din partea democraţiei ruse unite cea mai fierbinte şi unanimă ripostă, ca fiind evident contarevoluţionare” [171].

La 23 decembrie, relata ziarul “Bessarabskaia jizni”, la şedinţa Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din judeţul Hotin, “cu participarea reprezentanţilor altor organizaţii militare şi revoluţionare, au fost supuse discutării problemele legate de momentul prezent şi de apărarea orînduirii revoluţionare”, la care s-a hotărîl: “A însărcina Comitetul militar-revoluţionar din Briceni, pentru că se află în centrul judeţului Hotin, să convoace congresul judeţean al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor” [172].

În problema puterii, Sovietul din Briceni de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor susţinea Sovietul Comisarilor Norodnici şi expediază la adresa Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău o telegramă cu următorul conţinut: “Sovietul de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Briceni protestează împotriva acaparării puterii de către Rada Moldovenească (era vorba de Sfatul Ţării – I. L.), formată din persoane, care nu corespund orînduirii democratice, republicane şi propune să fie convocat urgent congresul gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din Basarabia, pentru instaurarea puterii în Basarabia şi pentru a-şi exprima atitudinea faţă de puterea centrală. Comunicaţi-ne data congresului” [173].

Problema convocării la sfîrşitul lui decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918 a congresului gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor a fost examinată la şedinţa secţiei organizatorice a Rumcerod-ului pe 21 decembrie 1917 (3 ianuarie 1918). Din partea Fracţiunii Bolşevicilor M. Braşevan, reprezentantul Basarabiei, a făcut cîteva propuneri ce vizau sarcinile secţiei de organizare, printre care – şi “acordarea ajutorului organizaţiilor revoluţionare, muncitorilor Basarabiei în pregătirea şi desfăşurarea congresului gubernial al Sovietelor”. Pentru realizarea hotărîrii adoptate, aprobată de prezidiul Rumcerod-ului, în Basarabia au fost delegaţi reprezentanţii secţiei de organizare. A fost elaborată ordinea de zi a congresului gubernial, urmau să fie discutate şi problemele ce ţineau de pace, pămînt, de autodeterminarea naţională şi principiile federaţiei [174].

La sfîrşitul lui decembrie, în Odesa are loc consfătuirea delegaţilor basarabeni ai Congresului II al Rumcerod-ului “fără diferenţe de partid şi naţionalitate”- în comunicatul din ziar se spunea că “adunarea avea un caracter animat şi discuţiile s-au încins mai mult în jurul organului ţinutal – Sfatul Ţării”. După dezbateri îndelungate a fost adoptată, cu majoritate de voturi, următoarea rezoluţie: “Consfătuirea delegaţilor congresului frontului şi a regiunii, în numele ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor Basarabiei recunoaşte Organul ţinutal, format la Chişinău, Sfatul Ţării, ca unul ce nu corespunde, nici după componenţa sa, nici după modul formării, scopurilor şi sarcinilor poporului muncitor, de diferite naţionalităţi al Basarabiei şi cheamă masele muncitoare ale Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor să-l dizolve ca, un organ burghez-moşieresc, ce acţionează în contrazicere cu interesele poporului muncitor şi propune Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor să convoace urgent, după congresul frontului, congresul extraordinar basarabean al întregului popor muncitor pentru instaurarea puterii în Basarabia” [175]. Dar situaţia, care se încordase pînă la limite, n-a permis să fie convocat congresul planificat.

În ultimele zile ale lui decembrie, lupta ascunsă dintre Soviet şi Sfatul Ţării a trecut într-o confruntare deschisă, însă nu s-a ajuns la vărsări de sînge. Astfel, la indicaţia Sovietului din Chişinău şi a Frontotdel-ului Rumcerod-uiui, la staţia de cale ferată orăşenească au fost reţinute 54 de vagoane cu armament şi muniţii, trimise de Statul Major al lui Şcerbaciov pentru trupele lui Kaledin de pe Rostov pe Don. Conducătorii Sfatului Ţării şi ataşatul militar francez stăruiau să obţină de la Comitetul Executiv al Sovietului consimţămîntul de expediere a încărcăturilor conform destinaţiei, dar au fost refuzaţi. Pentru tentativa de încălcare a ordinului Sovietului şi al Rumcerod-ului au fost destituiţi din funcţii şeful staţiei, ajutorul său şi încă cîţiva funcţionari. Şef al staţiei este numit bolşevicul Cerepanov. Conducătorii Sfatului Ţării au încercat să elibereze cu forţa încărcăturile, trimiţînd la staţie un escadron de cavalerişti moldoveni. Dar Comitetul Executiv îndrepta tot acolo 300 soldaţi ai Regimentului Zaamur. Neputînd conta pe loialitatea soldaţilor săi, conducătorii Sfatului Ţării au rechemat escadronul [176].

La 1 ianuarie 1918, şeful ştabului major al oştirilor sovietice basarabene E. Venedictov, în raportul său, caracteriza în felul următor situaţia politică şi militară a Basarabiei: “Basarabia s-a proclamat Republică Moldovenească îngust naţională, neputinciosă şi săracă, în toate privinţele”. În continuare, în raport se indica că Sfatul Ţării, ca putere legislativă, “la început era organul cu element predominant democratic socialist, dar în existenţa sa de mai departe s-a schimbat brusc”, iar Consiliul Directorilor Generali, ca putere executivă, promovează “o politică evident românofilă”. Autorul raportului s-a referit şi la problema relaţiilor dintre Soviete, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor Generali. Fără să-şi arate hotărît şi definitiv orientarea, fără să întreprindă acţiuni deschise împotriva Sovietelor, scria Venedictov, Sfatul Ţării, împreună cu misiunea franceză, şi în înţelegere cu regele român, Rada Centrală şi Şcerbaciov “depune toate eforturile pentru dezorganizarea atît a oştirilor, cît şi a Sovietelor”, “împiedică prin toate mijloacele activitatea lor”. E. Venedictov a acuzat Consiliul Directorilor de faptul că punîndu-şi comisarul în banca de stat, aceasta “a încetat să aloce mijloace oştirilor republicii” şi, principalul, “a expediat o telegramă Radei Centrale şi lui Şcerbaciov cu rugămintea de a trimite trupe pentru instaurarea ordinii şi pentru paza Basarabiei”, în opinia lui Venedictov, aceasta însemna “izgonirea şi dezarmarea trupelor în întreaga Republică”. “Sfatul Ţării”, citim în raport, pune mîna pe toate bunurile, confiscă cu ajutorul forţei militare armele, rechiziţionează automobilele unităţilor republicane. Toate acestea, luate împreună, reduc la zero munca creatoare a Sovietelor şi condiţionează irosirea tuturor forţelor Sovietelor doar pentru lichidarea Sfatului Ţării şi a acţiunilor sale”.

Memoriul conţinea caracteristica organelor sovietice locale. “Comitetul Executiv gubernial e mic după componenţa sa, scria Venedictov, munca în toată Basarabia revine comitetului din Chişinău. Lipsit de speranţe să găsească calea înţelegerii sincere cu Guvernul Republicii Moldoveneşti, avînd doar numeroase cazuri de perfidie din partea sa. Sovietul a decis să lupte cu acesta prin toate mijloacele, dacă politica sa internă şi externă nu va fi schimbată”. “Pentru organizarea oştirilor sovietice şi aducerea lor în formă de luptă, comunica autorul raportului, a fost format ştabul major al oştirilor sovietice basarabene”, iar în ceea ce priveşte Comitetul militar-revoluţionar al Regiunii de Sud, constituit mai înainte, “neavînd nici mijloace, nici legături, nici forţe pentru muncă, format pe lîngă Comitetul Executiv gubernial şi pe lîngă comitetul din Chişinău, el s-a destrămat şi şi-a încetat existenţa, fără să aducă vreun folos”. Despre Frontotdel-ul sosit la Chişinău pe 28 ianuarie, în memoriu se spunea: “El se află în perioada de formare, dar în problemele interne ale Chişinăului deja a adus oarecare folos” [177]. Anticipînd, vom remarca că în proccsul-verbal al şedinţei prezidiului Rumcerod-ului din 4 ianuarie 1918 (Ia acesta raportor era bolşevicul Arsen Hristev, membrul Rumcerod-ului şi membru al Comitetului Executiv gubernial al Basarabiei al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor) despre activitatea Frontotdel-ului din Basarabia se spunea că “în componenţa Frontotdel-ului a intrat comitetul revoluţionar al Regiunii de Sud şi ştabul major al oştirilor sovietice basarabene” [178].

În raportul lui Venedictov sînt părţi speciale, consacrate stării oştirilor, analizei raportului de forţe militare ale Sfatului Ţării şi Sovietelor. Autorul scria: “Toate trupele de pe teritoriul Basarabiei sînt în stare de descompunere”, cauza acesteia erau expuse în ordinele prezentate ale Radei Centrale şi Guvernului Moldovei de trimitere a soldaţilor ruşi în concediu, “ordin nereuşit” al lui Kondruşkin, numit Comandant al Armatei 4 etc. Sprijinul Sovietelor îl constituiau Regimentele 3 şi 5 Zaamur de cavalerie din Chişinău şi Divizia 7 de cavalerie, încartiruită la 45 de verste de Chişinău, Brigada 14 de artilerie, Companiile auto 16 şi 3, trei batalioane ale căilor ferate. “Cu părere de rău, remarca Venedictov, din aceste unităţi nu este format un detaşament de luptă şi ele nu sînt apte pentru acţiuni militare comune, organizate”, sînt cazuri de neexecutare a ordinelor. Cu toate acestea, concluziona autorul, “puterea, desigur, e de partea Sovietelor” şi deoarece organizarea unui detaşament de luptă în baza unităţilor în cauză va fi finisată pînă la 7 ianuarie, “putem fi siguri de poziţia Sovietelor”.

În această privinţă, în situaţie cu mult mai grea era Sfatul Ţării. “Guvernul moldovenesc, se spune în memoriu, absolut nu are susţinere militară. Unităţile moldoveneşti sînt dezorganizate, nedisciplinate, nu execută ordinele şefilor. Dar el contează pe trupele româneşti, care deja sosesc”. În document se vorbea despre sosirea la staţia Bîcovăţ a unui detaşament de români ardeleni, care a fost amplasat acolo “la indicaţia Sfatului Ţării”. Venedictov considera că acesta era începutul ocupaţiei Basarabiei. “E necesar cuvîntul autoritar al Sovietului Comisarilor Norodnici către Guvernul Republicii Moldoveneşti, scria el, ca acesta să renunţe la introducerea trupelor româneşti în Basarabia. E necesar, de asemenea, să se spună că prădarea averii naţionale republicane e inadmisibilă”. Venedictov presupunea că cerinţele Sovnarkom-ului vor fi satisfăcute, deoarece “Guvernul moldovenesc este neputincios”. “Dacă contrar aşteptărilor, Guvernul moldovenesc va refuza să-şi schimbe politica, asigura el, în conformitate cu ordinul Sovietului Comisarilor Norodnici, ştabul revoluţionar va lua toate măsurile indicate de Sovietul Comisarilor Norodnici. Statul Major revoluţionar deja acum, cu ajutorul forței militare, confiscă toate mitralierele, automobilele şi alte bunuri luate de la oştirile sovietice, tot cu forţa militară”.

În raport a fost abordată şi problema oştirilor ruseşti din România. “Guvernul Român, afirma Vencdictov, sechestrează armele, automobilele, mitralierele, piesele de artilerie şi multe altele. Averea de multe milioane a armatelor ruseşti este capturată de români. La Chişinău sosesc echipele de artilerie şi companiile auto, dar fără bunuri. La graniţă se confiscă totul” [179].

Comunicate similare despre situaţia trupelor ruseşti din România parveneau şi de la alţii, în număr mare, la Petrograd şi la cartierul general sovietic. În telegrama şefului diviziei 49 B. Sorokin şi a preşedintelui comitetului Regimentului 194 al acestei divizii I. Ciulkin, expediată la 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918) pe numele lui Krîlenko, se spunea că autorităţile româneşti nu doresc “să ajungă la înţelegere cu şefii aleşi şi cu reprezentanţii comitetelor”, îi recunosc ca şefi doar pe cei numiţi de Rada Centrală, cu forţa armelor împiedică deplasarea regimentelor, împreună cu Rada îi lipsesc de “provizii”. “Rezervele de furaj ale diviziei, se comunica în telegramă, au fost acaparate de români”, care au înconjurat Regimentul 194, l-au dezarmat, au arestat comitetul ales al acestui regiment, pe ofiţerii austrieci care erau în ospeţie la regiment. B. Sorokin şi I. Ciulkin îl rugau pe comandantul suprem “să ia cele mai decisive măsuri” şi “la momentul potrivit să ni se acorde nouă (adică diviziei – I. L.) susţinere”. “Noi cerem românilor, se spunea la sfîrşitul telegramei, eliberarea urgentă a ofiţerilor austrieci şi ai Statului Major al Regimentului 194, arestaţi cu forţa armelor” [180].

Sovnarkom-ul a dat însărcinare comandantului suprem şi delegaţiei sovietice de la tratativele din Brest-Litovsk să fie verificată exactitatea faptelor, prezentate în telegrama lui B. Sorokin şi I. Ciulkin. Confirmînd aceste acţiuni în telegrama din 31 decembrie 1917(13 ianuarie 1918), pe numele lui l. V. Stalin, şeful delegaţiei L. B. Troţki a propus “să fie arestată imediat ambasada română şi misiunea militară română şi să fîe prezentat la radio un ultimatum adresat Guvernului Român despre încetarea neîntîrziată a tuturor nelegiuirilor”. În acelaşi timp, lui V. I. Lenin i s-a comunicat prin telegraf că membrii Sovnarkom-ului, eserii de stînga V. A. Karelin şi P. P. Proşian, care făceau parte din delegaţia sovietică de la Brest-Litovsk, se pronunţă pentru “satisfacerea fără întîrziere a propunerii lui Troţki în ce priveşte ambasada română şi misiunea română” [181].

La Petrograd n-au apucat să tărăgăneze. În aceeaşi zi, cu semnăturile preşedintelui Sovietului Comisarilor Norodnici V. I. Lenin, a comandantului suprem N. V. Krîlenko şi comisarului norodnic N. I. Podvoiski, la adresa Guvernului României a fost trimisă o notă, în care era exprimată indignarea faţă de nelegiuirile clicii militariste româneşti în ce priveşte trupele ruseşti şi, în special, actele de violenţă şi de insultă, la care au fost supuse regimentele Diviziei 49 revoluţionare. Sovietul Comisarilor Norodnici a cerut eliberarea celor arestaţi, pedepsirea vinovaţilor şi garanţii că nu se vor mai repeta cazuri similare. “Faptul că nu vom avea răspuns la cerinţele noastre în decurs de 24 de ore, se spunea în notă, va fi calificat ca o nouă rupere a relaţiilor şi atunci vom lua măsuri militare, inclusiv pe cele mai drastice” [182]. V. I. Lenin a dat ordin “să fie arestaţi imediat toţi membrii ambasadei române şi ai misiunii româneşti şi componenţa deplină a funcţionarilor de pe lîngă toate instituţiile ambasadei, ale consulatului şi a altor instituţii oficiale româneşti” [183].

În ziua următoare, în conflict se implică şi diplomaţii Antantei. Şeful corpului diplomatic american, ambasadorul D. Francis a cerut audienţă la Lenin. În discuţia întreţinută, în rezultatul protestului diplomaţilor, V. I. Lenin explicase că trimisul român C. Diamandy a fost arestat “în virtutea circumstanţelor extraordinare, care n-au fost prevăzute de nici un fel de tratate diplomatice şi de nici un fel de ritualuri” [184]. Apoi, citind un extras din telegrama lui B. Sorokin şi I. Ciulkin, Lenin a spus că măsurile represive faţă de oştirile ruseşti din partea României, care n-a declarat formal război Rusiei “sînt, în general vorbind, inadmisibile”. Diplomaţii s-au adresat cu rugămintea de a-l elibera pe trimisul român. V. I. Lenin a promis să raporteze despre aceasta Sovnarkom-ului, “în interesele soluţionării cît mai prompte a problemei” [185].

În seara aceleiaşi zile, V. I. Lenin prezintă Sovnarkom-ului raportul “Despre evenimentele zilei” şi anume despre incidentul cu corpul diplomatic din Petrograd, “în legătură cu arestarea misiunii şi a ambasadei româneşti”. Iniţial, Sovnarkom-ul hotărăşte să amîne cu două ore eliberarea lui Diamandy (pînă la tratativele cu Brest-Litovskul) şi să-i încredinţeze lui Lenin pregătirea unui comunicat guvernamental [186]. Între timp, a fost primită o telefonogramă de la ambasadorul SUA Francis “cu propunerea de a-i face ambasadorului român, atunci cînd va fi eliberat din cetate (Petropavlovsk – I. L.), cunoscuta prezentare despre inadmisibilitatea acţiunilor Guvernului Român faţă de trupele ruseşti şi organizaţiile eligibile” [187]. Revenind la sfîrşitul şedinţei asupra discutării problemei în cauză, Sovnarkom-ul a adoptat o hotărîre specială, în care se spunea: “Luînd în consideraţie faptul că această telefonogramă (a lui Francis – I. L.) confirmă în mod evident, pe de o parte, că am realizat scopul de a exprima cel mai exigent protest adresat Guvernului Român, pe de altă parte, că noi putem cu folos, în situaţia dată, să supunem ambasadorul român influenţei altor ambasadori, Sovietul Comisarilor Norodnici a hotărîl unanim să-l elibereze pe ambasadorul român, comunicîndu-i că, în decurs de trei zile, trebuie să fie luate toate măsurile pentru eliberarea soldaţilor ruşi arestaţi de români” [188].

Noaptea tîrziu, V. I. Lenin a trimis o dispoziţie scrisă comisarului cetăţii Petropavlovsk [189], lui I. V. Stalin (care înainte de aceasta comunicase, pe fir direct, la Brest-Litovsk despre recepţia corpului diplomatic care urma să aibă loc), şi i-a dat indicaţie să pună la curent delegaţia sovietică, care lua parte la tratativele de la Brest-Litovsk, cu hotărîrea Sovnarkom-ului [190]. Redactat de V. I. Lenin, procesul-verbal al întîlnirii cu diplomaţii a fost publicat la 3 (16) ianuarie în ziarul “Pravda”. Comentînd episodul cu ambasadorul român, ziarul scria: “Pentru Guvernul socialist al Rusiei cel mai important era să evite războiul cu ţăranii români şi, în acelaşi timp, să arate poporului român că pe noi, revoluţionarii ruşi, nimic nu ne va împiedica în lupta împotriva Guvernului Român şi a monarhiei româneşti. Formalităţile diplomatice obişnuite trebuie să fie jertfite intereselor claselor muncitoare ale ambelor naţiuni”.

Între timp, primind de la secretarul delegaţiei sovietice din Brest-Litovsk L. M. Karahan un comunicat despre încercările Radei Ucrainene şi ale comandamentului Frontului Român de a descompune şi dezarma Armata 8, V. I. Lenin, la 3 (16) ianuarie, recomanda comandantului suprem “să acţioneze înarmat, organizat şi foarte ferm împotriva comandamentului român contrarevoluţionar, împotriva kaledinilor şi a ajutorilor săi din rada kieveană” [191].

În nota de răspuns, primită pe 4 (17) ianuarie 1918, la ultimatumul sovietic din 31 decembrie 1917 (13 ianuarie 1918), Guvernul României nega atitudinea ostilă a autorităţilor româneşti faţă de armata rusă şi arestarea comisarilor unităţilor militare, pomenind doar “măsurile de securitate luate de poliţie” [192].

În presa română, comunicatul despre incidentul cu trimisul Diamandy apare în oficiosul guvernamental “România” din 9 (22) ianuarie 1918. Povestind despre arestarea trimisului şi a colaboratorilor misiunii şi reproducînd conţinutul notei sovietice referitor la nelegiuirile în relaţiile cu divizia rusească 49, în comunicat se afirma că Lenin şi Krîlenko “au fost induşi în eroare”, deoarece unităţile Armatei Române nu numai că n-au pus mîna pe furajele diviziei în cauză, dar chiar au împărţit cu ea rezervele lor de produse alimentare. Negînd actele de violenţă asupra soldaţilor revoluţionari ruşi, ziarul afirma că trupele româneşti doar “se limitează să înlăture conflictele armate pe teritoriile româneşti şi tind să împiedice “retragerea” haotică, care este însoţită de “tîlhării şi devastări”. Ultimele cuvinte erau subliniate în ziar cu caractere grase. Relaţiile între Petrograd şi Iaşi atinseseră încordarea extremă.

La 31 decembrie 1917(13 ianuarie 1918), cartierul general al oştirilor sovietice a trasat hotarele liniei noi de apărare a armatei ruseşti în Basarabia şi Podolia. Între timp, la Chişinău, lupta pentru putere atinge apogeul. La 1 (14) ianuarie, Frontotdel-ul Rumcerod-ului, prin ordinul Nr. 1 anunţa că “ia asupra sa toată plenitudinea de putere şi comandarea trupelor Frontului Român şi a celor din zona frontului”, adică din Basarabia. El dăduse ordin tuturor unităţilor Frontului Român să nu se supună Radei Centrale, comisarilor naţionali, lui Şcerbaciov, ordinelor acestora, să se conducă doar de ordinele şi circularele Fronlotdel-ului şi ale comandantului suprem. În anexa la acest ordin, se comunica despre numirile şi transferările care fuseseră operate în componenţa comandamentului, despre confirmarea în funcţii a unor persoane alese sau numite anterior de unele organizaţii revoluţionare locale, în funcţia de şef al ştabuiui major revoluţionar al oştirilor sovietice basarabene şi şef al brigăzii 34 de infanterie în rezervă a fost aprobat E. M. Venedictov, şeful staţiei Chişinău – bolşevicul A. P. Cerepanov, şeful staţiei Ungheni preşedintele Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor A. F. Soloviov, şeful staţiei Mereni – bolşevicul Smirnov, şeful ad-interim al Stalului Major V. Caabac ş. a. [193]. Frontotdel-ul şi Sovietul din Chişinău de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, susţinute de unităţile fidele lor, au instaurat controlul asupra gării, poştei, telegrafului. Colonelul Hudolei menţionat deja, care s-a ocupat de formarea oştirilor Sfatului Ţării, la 1 ianuarie 1918, comunică Stalului Major al ocrugului militar Odesa: “Staţia Chişinău e în mîinile bolşevicilor din noaptea zilei de ieri. Două eşaloane cu proiectile, care se deplasau din Iaşi spre Odcsa, au fost reţinute de ei, la staţia Chişinău şi sînt descărcate aici”. El a confirmat că Consiliul Directorilor Generali nu are nici mijloace, nici forţe pentru refacerea situaţiei şi împreună cu Statul Major al lui Şcerbaciov cerea să fie luate măsuri decisive împotriva bolşevicilor. Din ordinul organelor sovietice, la staţia Chişinău au fost reţinute şi eşaloanele care se îndreptau spre România [194]. Conform informaţiei reprezentantului Radei Ucrainene de la Iaşi, pe 2 (15) ianuarie, în mîinile bolşevicilor erau Chişinăul, Ungheniul şi alte staţii de cale ferată şi puncte cruciale.

Frontotdel-ul încerca să împiedice banditismul, jafurile şi samavolnicia. La 2 (15) ianuarie 1918, el emite ordinul Nr. 2 pentru trupele Frontului Român şi cele din zona frontului, despre lupta cu bandele, ale căror membri, “îmbrăcaţi în uniforme soldăţeşti hoinăresc prin Basarabia, comit ticăloşii şi violenţe în rindul populaţiei lipsită de apărare”, jefuiesc depozite, magazine şi persoane aparte. “În numele revoluţiei, se spunea în ordin, vă rugăm, dragi tovarăşi soldaţi, să protejaţi bunurile populaţiei de furturi şi populaţia va scăpa de groaza acestor raporturi vicioase, care se deghizează în mantaua soldatului”. În ordin se propunea “tuturor unităţilor sovietice revoluţionare, care se află pe teritoriul Basarabiei, să înceapă organizarea comitetelor revoluţionare ce aveau să lucreze în contact strîns cu Sovietele ţăranilor din sate şi voloste şi să le ajute acestora să lichideze orice fel de tulburări”. În ordin, Sfatul Ţării era calificat ca organ al burgheziei basarabene, care nu doreşte ca “trupele revoluţionare să se afle pe teritoriul Basarabiei”, deoarece se teme că “noi nu-i vom admite să înăbuşe ardoarea revoluţionară a ţăranilor moldoveni”.

În ordin se sublinia ferm: “Noi nu vom permite călăilor să obijduiască populaţia basarabeană, ai cărei taţi şi copii au suferit de foame împreună cu noi şi au putrezit în tranşeele umede. Trebuie să apărăm acest popor intimidat şi să-l ajutăm să primească definitiv în mîinile sale ceea ce ne-au dat cuceririle revoluţiei. Dar călăii Basarabiei au hotărît să introducă în Basarabia trupele româneşti şi transilvănene, ca să restabilească aici formele de guvernămînt de pe timpurile lui Nicolai”. Frontotdel-ul chema soldaţii să apere populaţia locală, “să ajute poporului moldovenesc să salveze şi să menţină cuceririle revoluţiei”, îi asigura pe soldaţi că “marea lor osteneală nu va fi uitată de poporul moldovenesc”, care “tot războiul ne-a dat nouă pîine” [195].

Pentru a acorda ajutorul forţelor revoluţionare locale, Frontotdel-ul şi Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor îşi trimite delegaţii la Ungheni, Tiraspol, Bender, Orhei şi în alte oraşe şi tîrguri ale ţinutului. Recunoscuseră Guvernul Comisarilor Norodnici şi Sovietele din Bender, Bălţi, Ungheni, Briceni, ş. a.

În Sovietul de la Chişinău, care a recunoscut Guvernul lui Lenin încă la 22 noiembrie 1917, în rezultatul realegerilor, poziţia forţelor de stînga se consolidaseră şi mai mult. La începutul lui ianuarie 1918, a fost stabilită componenţa Sovietului de deputaţi ai muncitorilor. Pe 2 ianuarie, la prima sa şedinţă, este aleasă secţia muncitorilor a Comitetului Executiv, în a cărei componenţa au intrat 25 de persoane, nu au fost realeşi cei mai înverşunaţi activişti antibolşevici, menşevica N. Grinfeld, bundistul de stînga V. Grinfeld ş. a. Deoarece în acele zile, cea mai arzătoare era problema intervenţiei trupelor româneşti în Basarabia, trec pe planul doi contradicţiile din Sovietul chişinăuean între bolşevici, eseri de stînga, pe de o parte, bundişti de dreapta, menşevici-defensişti, eseri de dreapta pe de altă parte. Aceştia din urmă, care formau în Sfatul Ţării Blocul Socialist, erau de acord să invite pentru lupta cu “anarhia” trupe străine, însă categoric nu pe cele româneşti. Bolşevicii, eserii de stînga erau împotriva venirii oricăror trupe străine, dar, deoarece în cazul dat, era vorba anume despre invitarea trupelor româneşti, în această problemă Sovietul acţiona în unison. Sovietele, ca şi Frontotdel-ul şi Rumcerod-ul, se confruntau permanent cu lipsa mijloacelor. Din această cauză, încă de Ia mijlocul lui decembrie, încetează să fie editată “Izvestia Kişiniovskogo Soveta..”. În raportul său, Venedictov scria: “Sovietul nu are unităţi, Statul Major revoluţionar nu are mijloace”. La 3 ianuarie 1918 Sovietul din Chişinău s-a adresat Sovietului Comisarilor Norodnici cu rugămintea de a i se aloca mijloacele necesare şi l-a trimis la Petrograd cu devizul pe A. S. Zeliveanschi, membru al Comitetului Executiv gubernial şi al Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău. Considerînd comitetele organe ale puterii locale, Guvernul Sovietic a satisfăcut rugămintea [196].

Pe 4 ianuarie, prezidiul Rumcerod-ului asculta darea de seamă despre activitatea Frontotdel-ului în Basarabia. El avea în componenţa sa 50 de persoane, însă erau prezenţi numai 17, “nu se cunoaşte unde se aflau ceilalţi”. În procesul-verbal al şedinţei se spunea: “Sfatul Ţării are o atitudine duşmănoasă faţă de Frontotdel, dar ţine cont de el”. În procesul-verbal se afirma categoric că Consiliul Directorilor Generali “este mituit de francezi şi români”, între acesta, Franţa, Anglia şi România există un tratat şi el “cere introducerea trupelor româneşti” în Basarabia. Împotrivă era Comitetul Executiv al Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor şi Sovietul de deputaţi ai ţăranilor. În procesul-verbal se mai spunea că românii au ocupat deja Leova şi Cahulul, că “se presupune că au ocupat podul din Ungheni”, că “românii îşi vor porni trupele spre Chişinău” şi dacă ei vor îndrăzni să facă aceasta, “se prevede o luptă”.

S-a examinat şi problema relaţiilor Frontotdel-ului cu populaţia Chişinăului şi cu Sovietul din Chişinău, în procesul-verbal se sublinia că: “Simpatia populaţiei şi a unităţilor e de partea noastră… Frontotdel-ul duce o politică fermă. Există unităţi înarmate pe care se bazează… tot aparatul de aprovizionare cu alimente şi altele trec treptat în mîinile noastre. Autoritatea Sovietului local e mare şi el este la dispoziţia noastră. Unităţile noastre din Bender nu se supun Radei”.

Între timp, la Iaşi se desfăşoară o pregătire intensă pentru incursiunea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti. Se apropia un nou război.

https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2019/01/23/basarabia-in-anii-1917-1918-xx-apogeul-crizei-decembrie1917/

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php