Mare e Domnul nostru şi mare este puterea Lui – Convorbirea lui Hristos cu Nicodim. Gând de Duminică

Cu dorinţa ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină”, Hristos a vorbit cu iubire înţelegătoare fiecăruia dintre cei pe care Îi întâlnea, Îl ascultau sau puneau întrebări dornici să înţeleagă. Cu fiecare a făcut-o, cum se spune „pe limba lui” ca să facă înţeles; nu a desconsiderat pe nimeni şi a căutat să afle drumul spre inima-i unde să sădească iubirea Sa înveșnicitoare. De mâniat, s-a mâniat doar pe farisei, spunându-le deschis şi motivul: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici. Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” Le reproşa anume făţărnicia, prefăcătoria, parvenitismul, dorinţa de a părea ceea ce nu sunt şi pretenţia de a fi respectaţi pentru aceasta. Le arăta de faţă cu toţi cum cu gura rostesc cele ale Domnului dar cu fapta se leapădă semănând confuzie şi propagând minciuna ca adevăr şi răul ca bine.

Să precizăm că, în acea vreme, prin cărturari era desemnată şi o clasă politică importantă care făcea caz de pregătirea sa „superioară”. Nici pe departe faptul că este vorba de un depreciere a statutului de intelectual. Sub acest aspect, în convorbirea cu Nicodim, sunt arătate limitele raţiunii în cunoaşterea realităţii care, cuprinzând-o, o depăşeşte, căci existenţa este cu mult mai mare decât puterea raţiunii de a o cuprinde. Şi pe acea vreme , ca mereu, omul se dezvăluie pentru sine, cum scria Alexis Carel, o „fiinţă necunoscută”. Dar, peste toate şi pentru toţi „Mare este Domnul nostru şi mare este puterea lui. Convorbirea cu Nicodim s-a petrecut la începutul vieţii publice a lui Hristos,îndată după nunta din Cana Galileei, când Hristos a transformat apa în vinul cel mai bun. După aceea, împreună cu apostolii, Hristos s-a întors la Capernaum, unde a întârziat câteva zile înainte de a pleca la Ierusalim să petreacă „întâiul” paşte când care s-a dezvăluit ca Mesia.

„Acesta este fiul meu cel iubit întru care am binevoit”

Toate cele petrecute, fiind fără precedent, au tulburat oamenii şi, au animat de dorinţa sinceră de a înţelege, ceea ce l-a determinat pe fariseul Nicodim să caute a vorbi cu Hristos. S-a dus la El pe la miezul nopţii în dorinţa de a nu fi văzut de cineva şi sugerând dorinţa de a înţelege în deplină conştiinţă ceea ce numai de la Hristos o putea face. Este însă mereu întunericul ce pândeşte la fiecare pas cunoaşterea noastră, mereu „în ghicitură” şi scormonind ca să găsim Lumina cea adevărată. El, învăţătorul Legii i se adresează cu respect: „Rabbi, ştim că de la Dumnezeu ai venit Învăţător; fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el.” Că aşa este, o arată cuvintele rostite îndată de Hristos şi venite în întâmpinarea nedumeririi fireşti şi pe care, paradoxal, o măreşte: „Adevăr, adevăr spun ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Cum să se nască „de sus”, câtă vreme „ce se naşte din trup, trup este şi cel ce este născut din Duh, duh este”? Este, indirect, prima trimitere la botezul lui Ioan când glasul Tatălui a mărturisit: „Acesta este fiul meu cel iubit întru care am binevoit”. Botezul apare ca naştere din materie şi Duh în care se întrevede transformarea omului ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, demersul este unul paideic anume spre a-l ajuta pe Nicodim să înţeleagă ceea ce depăşeşte raţiunea prin trecerea de la”literă” la duh, pentru că „Duh este Domnul”. În acest sens, mai întâi compară duhul cu „vântul care bate unde vrea” şi omul îi aude glasul, dar nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce. „La fel este şi cu cel născut din Duh”, inima şi mintea lui se fac căuş al Duhului Sfânt care le luminează după voia lui Dumnezeu şi voia omului care, dorindu-L, se pregăteşte modelându-şi interioritate după poruncile date de Dumnezeu. Cunoscător a Vechiului Testament, Nicodim nu era pregătit îndeajuns să treacă dincolo de „litera” lui, deşi presimţea că mereu rămânea ceva de neînţeles în cele spuse de David: „Mari şi minunate sunt lucrurile Domnului şi potrivite tuturor voilor Lui”.

Întrebarea se naşte din răspuns spre a puncta un înţeles: „cum pot fi toate acestea?”. Din nou întrebarea „cum?” deschizătoare de perspective. De această dat Hristos este cel care se miră şi o face spre luminarea minţii şi inimii: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi pe acestea nu le cunoşti”, cu referire la Sfintele Scrieri şi la faptul că Mântuitorul nu a venit să distrugă Legea, ci s-o plinească. Ca Fiu al lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului Hristos spune că vorbeşte „ceea ce ştim şi mărturisim, ceea ce am văzut, dar voi nu ne primiţi mărturia”. Ochii lor erau orbi şi obişnuiţi să spună adevărului minciună, nu aveau deprinderea de a deosebi cele ale lui Dumnezeu de cele ale oamenilor. Între ei erau şi unii drepţi despre care Sf. Pavel scris că „în mijlocul unui neam ticălos şi stricat… străluciţi ca nişte lumini în lume. În esenţă, suntem puşi în faţa a două lumi: cea veche cea după fire , o lume căzută evoluând spre moarte şi cea nouă în care ne naştem prin botez şi este spre viaţă veşnică după cum mărturisim: Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”. Renaşterea în Duh, face din omul „fiu al lui Avraam” un fiu al lui Dumnezeu prin Hristos, moştenitor al vieţii celei veşnice: „A te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.”

„Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”

În convorbirea cu Nicodim, Hristos face trimitere la Moise care, în pustiu, când copii lui Dumnezeu erau muşcaţi de şerpi veninoşi, l-a ascultat pe Dumnezeu care i-a spus să facă un şarpe, să-l spânzure pe toiag şi oricine va privi la el, chiar muşcat, nu va muri. Cum ştim, şarpele este simbolul înţelepciunii şi de aceea demonul i-a spus şarpelui s-o amăgească pe Eva. Hristos îndeamnă să fim „înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, înţelepciunea Sa este una a iubirii care primeşte moartea pe Cruce ca omul să redobândească veşnicia. Nicodim, cu semnificaţia de biruinţă a oamenilor, se destăinuiește faţă de Hristos şi, încet-încet, deprinde în acest fel caracterul paradoxal al credinţei creştine, foarte bine surprinsă peste secole de Sf. Grigorie de Nazianz. De o acută actualitate este pusă în evidenţă relaţia dintre credinţă şi cunoaştere, prima fiind o virtute, o putere ce face posibilă minuni pe care cunoaşterea, când nu le respinge trufaş, abia le recunoaşte. Dar, cum s-a spus, Hristos nu a venit doar pentru „vameşi şi desfrânate” ci pentru „tot omul ce vine în lume”. Învăţămintele Sale nu sunt de natură să uniformizeze oamenii, ci să asigure drumul propriu la „desăvârşire” al fiecăruia, Iubirea dăruindu-i toate de folos şi mai ales pe unul pentru celălalt în Lumina bunei Sale voirii. E nevoie însă de o condiţie pe care fariseii, deşi o ştiau, o sfidau şi pe care David o spunea deschis: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Apoi, Hristos nu îşi impune învăţătura, iubirea are căile ei de a cuceri omul şi lumea, cum a fost şi pentru Nicodim. El a mers în taină la Mântuitor, s-a folosit de ceea ce îi era specific, după cum a făcut cu toţi cei care îl caută. Aşa se cuvenea fiindcă taină este credinţa în Hristos, chiar şi mărturisită cum tainică este Iubirea lui în purtarea de grijă. Se dezvăluie astfel caracterul creator al omului, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în alcătuirea fiecărui om a cărui menire este să facă „voia Sa”, cum îngerii o fac în ceruri.

După Răstignire Nicodim a mers la Pilat şi a cerut trupul lui Hristos

Convorbirea cu Nicodim este completată spre rotunjirea înţelegerii cu alte două episoade semnificative. Primul este cel când, în noaptea când fariseii L-au judecat în pripă, hoţeşte am spune, pe Hristos dornici a-L da morţii şi când Nicodim a întrebat retoric: „Oare legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte Nicodim şi să ştie ce face?” Atunci, fariseii l-au mustrat degrab, întrebând bănuitor dacă nu este şi el între cei care-L urmau pe Hristos. Foarte probabil de frică, în noapte întunecată a judecăţii oarbe, Nicodim a tăcut, nu a infirmat dar nici nu a confirmat. După Răstignire însă, însoţit de Iosif din Arimatea, Nicodim au mers la Pilat şi au cerut trupul lui Hristos pe care l-au pus în mormânt nou săpat în stâncă şi aparţinând lui Iosif. Tot în taină, Iosif şi Nicodim L-au coborât pe Hristos după Cruce, L-au înfăşurat în pânză de in, L-au uns cu aproape o sută de litri de smirnă şi aloe cumpărată de Nicodim şi L-au aşezat în mormânt. Pomenirea acestei vrednice de laudă se face în fiecare an în duminica mironosiţelor.

Despre ce a urmat după Învierea Mântuitorului se ştie mai puţin. După actul său de curaj, Nicodim a fost alungat din sinagogă şi, după unele surse, a trăit restul vieţii pe moşia lui Gamaliel. După altele, a avut parte de o moarte mucenicească. Prin anul 428, moaştele lui, împreună cu cele al Sf. Arhidiacon Ştefan şi Abibas au fost aduse de la Ierusalim la Constantinopol şi aşezate în Biserica Sfântului Mucenic arhidiacon Laurenţiu. Există şi o Evanghelie a lui Nicodim în care sunt consemnate răstignirea, suferinţele şi moartea lui Hristos şi care e considerată apocrifă.
Facem amintire de această convorbire înainte de praznicului Înălţării Sfintei Cruci, „armă contra diavolului”, în faţa căreia, închinându-ne, spunem cu Vasile Voiculescu, care i-a dedicat cele mai frumoase poezii din volumul „În grădina Ghetsimani” şi hrănite din suferinţa anilor de închisoare din vremea comuniştilor: „Mi-ai mai rămas Tu singur/ Tu cel fără prihană/ Împunsule în coastă/ Bătutule în cuie/ Tu ştii ce-i chinul, pe Crucea Ta mă suie/ Cu duhul Crucii Tale să-mi arzi spurcata-mi rană”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online