Tears in Heaven la Periprava

2 128

Mă aflu pe aceeaşi cutie de baterie de la un camion pe care, în urmă cu un an, scriam – la acelaşi laptop – pagini dintr-un roman, Turma păstorului mut, în care istoriseam astfel cele ce se petrec în jur:

„Stau acum în cimitirul de la Periprava, între cruci lipoveneşti albastre, pe care scrie cu vopsea albă numele morţilor. Laptopul se află aşezat pe trunchiul de peste un metru şi jumătate al unui plop, tăiat cam la optzeci de centimetri de la pămînt, astfel încît e o măsuţă perfectă. Carcasa de plastic gri a unei baterii de camion pe care am găsit-o în spatele unei case părăsite şi dărăpănate din apropiere îmi serveşte drept scaun. Aici, la intrare, într-un loc mai jos, care se inundă la ploile de toamnă, în nisipul lăsat neatins de cucernicii lipoveni din locul rămas viran la intrarea în cimitir (în faţa gardului căruia, lîngă portiţa de lemn, se află stîlpul de electricitate cu numărul 13) au fost îngropaţi deţinuţii politici, morţi în lagăr. Are cruce pusă unul singur, un anume Győri János, născut în 1901, mort în 1962. «Dormi în pace», mai scrie pe o tăbliţă metalică ovală, ruginită sub arşiţă. După cum mi-a povestit Vania, un localnic vorbăreţ care ne ajută la săpat pentru o sută de lei pe zi şi un pet de bere, familia mortului a venit după 1989 aici, în primii ani, Vania nu mai ştie exact cînd, însoţită de un preot reformat, şi au aşezat crucea acolo, pe ultimul şir al deţinuţilor, dincolo de ridicătura unde încep crucile albastre ale lipovenilor. Mai toţi cei din acest cimitir de la Periprava au trăit şi au murit pe această insulă nisipoasă, al cărei destin a fost să devină un imens lagăr. Unii de o parte, alţii de alta a unui gard de sîrmă ghimpată, care împărţea insula în două, sub acelaşi cer“.

Acum lucrurile nu diferă cu mult faţă de anul trecut. Ascult întruna la căşti Tears in Heaven a lui Eric Clapton şi scriu. Numai arşiţa s-a înmuiat, cel puţin deocamdată, şi Vania a dispărut din peisaj, pentru că nu am mai avut cum să-l plătim. Băieţii, „echipa“, cum spune Ghiţă Petrov, şeful grupului de (trei) arheologi, este aceeaşi. Sînt aici şi colegii mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comu­nis­mului, Constantin Petre, Florin Soare, Con­stantin Vasilescu, alături de vechii mei prieteni Gabi Rustoiu, directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia, voluntar la toate acţiunile noastre, Paul Scrobotă, de la Muzeul din Aiud, şi Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul din Turda, care a putut veni la Periprava numai cu aprobarea primarului, pentru că directoarea sa voia să-l trimită la săpături la autostradă, de unde ies bani pentru muzeu. Morţii nu aduc bani. Acum privesc un stol uriaş de berze, care se adună din grupuri mai mici, rotindu-se peste capetele noastre, la mai puţin de o sută de metri deasupra, într-un dans ameţitor, peste cerul cimitirului ortodox de rit vechi din Periprava, unde ne aflăm în a patra campanie de săpături, prin care încercăm să-i aducem la lumină pe cei morţi în lagărul de aici, care au fost îngropaţi noaptea în nisip, la puţin peste o jumătate de metru adîncime, după care nisipul a fost nivelat, spre a se şterge urma mormîntului.

 

„S-au săvîrşit şi unele abuzuri“

Ca şi anul trecut, am găsit acelaşi număr de morţi – nouă. Parcă este un déjà-vu şi eu scriu pe acelaşi trunchi de copac, la acelaşi roman, în care este vorba chiar despre acest lucru, istoria unei zile care se repetă. Sub acelaşi cer, numai că, de astă dată, împînzit de berzele care se adună pentru a pluti spre zări de dea­supra cărora nu vor mai vedea cele două şanţuri săpate în nisip, din care privesc spre ele, culcate pe o parte, găvanele goale de ochi ale unuia din cei nouă dintre morţii Peripravei, din care au dispărut orice durere, lacrimi şi suspin. S-a scris pînă acum destul de mult de­spre lagărele şi închisorile comunismului, de­spre cei care şi-au găsit sfîrşitul în interiorul acestora. Dar nimic – nici o descriere, nici un document – nu poate echivala forţa durerii care se găseşte în oasele pe care le scoatem încet, cu şpaclul şi pensula, din nisip. Sînt momente de tăcere apăsătoare, mai ales cînd scoatem la lumină craniile morţilor şi fiecare dintre noi îşi poartă gîndurile, în felul său, către cine va fi fost cel de care se ocupă, după cum i-a fost „repartizat“ de Gheorghe Petrov. „Bunicul“, cum îi spunem, pune în planul general al săpăturilor făcute pînă acum noile secţiuni, două la număr. Morţii sînt îngropaţi în şiruri lungi, în jumătatea din stînga-faţă a cimitirului, cum priveşti dinspre stradă. Noi ne aflăm undeva în mijlocul lui. La moartea lor şi la cum s-a petrecut aceasta se gîndeşte fiecare în felul său. Singura noutate faţă de anul trecut, pe care am aflat-o de la un localnic în faţa magazinului, e că în seara de miercuri, 19 iulie, cetăţeanul Crimschi Ignat din Letea, după ce TVR a difuzat în reluare un documentar despre săpăturile noastre la Periprava de anul trecut, şi-a dat foc la casă. Crimschi a fost unul dintre gardienii lagărelor de la Grind şi Periprava.

În 1967-1968, chiar Consiliul Securităţii Statului a documentat trimiterea „în unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorie“ (adică lagăre precum cel de la Periprava) „a unui număr de circa 29.000 persoane“1. Cifra mai poate suporta adăugiri, întrucît tot un document al Securităţii arăta că „posibilităţile de a stabili în mod cît mai complet şirul abuzurilor şi ilegalităţilor sînt limitate de faptul că în arhivele Securităţii Statului nu se pot identifica multe documente. Din relatările unor ofiţeri ce muncesc în prezent în acest sector rezultă că în anul 1954 fostul şef al Serviciului de evidenţă, colonel Popescu Gheorghe (Gogu), în prezent ambasador în Birmania, a ordonat distrugerea fişelor de evidenţă pentru aproximativ 17.000 de persoane ce au fost internate administrativ. Ca urmare, dosarele în arhiva Securităţii nu se pot găsi decît cu mari greutăţi“2. Gogu Popescu, autorul distrugerii evidenţelor celor trimişi în lagăre, a fost numit, la înfiinţarea Securităţii, în august 1948, director al Direcţiei a II-a Contrasabotaj. Învăţător, originar din Tîrgovişte, a organizat bandele de bătăuşi comunişti la alegerile din 1946, în calitatea sa de şef al organizaţiei de partid Dîmboviţa. După îndepărtarea din Securitate, a avut parte de o carieră diplomatică, fiind numit ambasador în Birmania şi apoi în Ghana. Dar să revin la numărul total al celor internaţi în lagăre, număr ce poate fi lesne estimat la cel puţin 50.000 de victime ale măsurilor luate de Securitate, în absenţa oricăror dovezi, oameni condamnaţi penal, pedepsiţi ca „duşmani de clasă“. Într-un singur dosar de arhivă, verificat în 1967-1968, se putea vedea că numai în perioada 4 ianuarie-26 iunie 1952 s-au emis 118 decizii ale M.A.I. prin care s-au trimis în lagăre 3.963 de oameni. Practic, sintezele făcute la Comitetul Central în 1967-1968, cînd Ceauşescu folosea „demascarea“ acestor abuzuri pentru îndepărtarea din conducerea partidului a rivalului său Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne din anii ’50, situaţia scăpase oricărui control. Securitatea dezlănţuise un val de teroare care nu-şi putea justifica amploarea.

Cea mai numeroasă categorie au constituit-o, în rîndurile „populaţiei“ din lagărele de muncă de pe cuprinsul Dobrogei, de la Canal şi din Balta Brăilei, chiar muncitorii şi mai ales ţăranii care se împotriveau colectivizării şi impunerii cotelor agricole. Numai din fosta regiune Oltenia, după cum relevau documente găsite în 1967, au fost trimişi în lagăre de muncă 1.095 de ţărani3, iar o analiză din martie 1968 asupra unui lot martor de 7.000 de fişe ale unor deţinuţi din lagăre arată că „măsurile represive au fost îndreptate împotriva a 1.355 ţărani, 1.570 muncitori şi tehnicieni, 767 învăţători şi profesori, 136 medici, 166 ingineri etc. Din cele 7.000 de fişe examinate rezultă că numai 11 persoane sînt foşti industriaşi, 15 moşieri şi 25 foşti poliţişti“4. Securitatea încălcase în mod flagrant principiile pe care declara, în ton cu partidul, că luptă să le apere, întemniţînd tocmai clasa muncitoare, comportîndu-se ca o armată într-un teritoriu ocupat şi dezvăluind astfel adevăratul caracter al regimului comunist.

Trimiterea în lagăr se făcea cu totul arbitrar; practic, oricine în afara nomenclaturiştilor putea fi o victimă. Un studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 descoperise în toate lagărele deţinuţi trimişi acolo numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2.293 de persoane se aflau aici numai în baza unor astfel de documente sumare, Procuratura Generală constatînd că aceste persoane sînt „deţinute în mod ilegal“. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea lor, iar investigaţiile procurorilor în lagăre „au încetat din cauza aceloraşi presiuni“5.

Comisia pusă să-l „execute“ pe Drăghici la finele anilor ’60 a produs şi cîteva exemple ale unor oameni trimişi în spatele sîrmei ghimpate a lagărelor doar pentru cîte o vorbă aruncată‑n vînt, victime fiind chiar şi membri de partid. De exemplu, „numitul Iosef Ludovic (dosar nr. 673), născut la 1901, la data reţinerii era membru de partid, a fost internat în colonie de muncă, întrucît a afirmat că din banii ce-i avea la CEC putea să-şi cumpere 2 porci, însă după reforma monetară din 1952 nu mai poate să-şi cumpere decît un singur porc“.

Viaţa în lagăr era un iad, la care se fac trimiteri eufemistice în anchetele din 1968: „S-au săvîrşit şi unele abuzuri în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară“, consemna sec un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968, cu privire la ororile pe care tot Securitatea le patronase cu cîţiva ani înainte în lagărele pe care le umpluse cu deţinuţi. Se estimează că, în urma acestor „abuzuri“, mortalitatea în lagăre a fost de circa 25% – ceea ce înseamnă în jur de 12.000 de morţi în locuri precum Periprava, unde ne aflăm acum.

Viaţa şi moartea în lagăr

Viaţa de lagăr o descrie bogata literatură memorialistică a supravieţuitorilor. În lagărele comuniste, „toate erau dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau barbare, vînturile năprasnice şi neobosite, hrana insuficientă, cazarea improvizată“, îşi amintea un fost deţinut din colonia de muncă de la Periprava. Bolile făceau ravagii printre „oameni adunaţi de prin toate închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig, de umezeala acelor saivane în care locuiam, obosiţi de munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre aceştia din urmă au fost de­stui cei care au alunecat în caşexie – ultima fază de slăbire generală a organismului, din care cu greu se mai putea redresa cineva“6, nota Constantin Horujenco în memoriile sale acea fază a foamei fără întoarcere, în care organismul omenesc ajunge, din lipsa hranei, să se hrănească din sine însuşi, alunecînd în moarte.

Dar poate că mai greu de suportat decît foamea au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea umple mii de pagini. Ororile au impresionat pînă şi inimile reci ale funcţionarilor comunişti. Ra­poartele făcute, în urma unor controale, în coloniile de muncă în anul 1953, cînd Pro­curatura Generală a investigat mai multe crime petrecute aici, relevă scene de o violenţă excesivă, care au avut darul să impresioneze şi au influenţat, probabil, decizia de închidere temporară a acestor lagăre, în 1954. Chiar documente ale Securităţii arată cruzimi deosebite petrecute în aceste spaţii concentraţionare. Numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit, în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, un număr de 133 de deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete. Cele mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula şi Poarta Albă (46, respectiv 30 de morţi).

În aceste împrejurări tragice, conducerea Ministerului Afacerilor Interne, prin Cabinetul ministrului adjunct Mihai Burcă, cel care avea în subordine sistemul concentraţionar de pe cuprinsul României, se ocupa de pavoazare. Prin adresa nr. 70457 din 6 martie 1953, „către Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, [în atenţia] lt. col. Slobodă Ioan“, i se solicitau acestuia următoarele: „Luaţi măsuri ca la Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă şi la unităţile din subordine să se treacă imediat la pavoazare. Se va expune portretul Tovarăşului Stalin îndoliat. De asemenea, se vor arbora steaguri sovietice şi româneşti îndoliate. Materialul necesar unităţilor din provincie se va procura local, iar pentru unităţile din Capitală se va ridica prin direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, de la Direcţia Administrare şi Gospodărire“. În aceeaşi zi, un alt ordin, 0070454, de astă dată semnat de ministru, arăta că „începînd de la 6 martie 1953 şi pînă la noi ordine, la toate lagărele şi coloniile de muncă se vor lua măsuri pentru întărirea pazei, vigilenţei, ordinei, disciplinei, muncii informative şi controlului. Vorbitorul se suspendă. Pachetele şi scrisorile pentru deţinuţi vor fi atent verificate şi reţinute pînă la noi ordine. Cadrele vor fi în mijlocul unităţilor, iar în cel mai scurt timp, în caz de nevoie, să fie la unităţi. Se va asigura serviciul cu ofiţerii operativi [de securitate – n.m.]. Orice eveniment se va raporta imediat“. Teama se instalase în opresori, iar speranţa şi bucuria printre deţinuţi. Doar pentru moment. Viaţa de zi cu zi în lagăr a continuat, cu aceleaşi constante. În coloniile de muncă se practica pe scară largă bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neîndestulătoare au făcut ca moartea să vină pur şi simplu din foame şi istovire, izbăvindu‑i astfel pe mulţi.

În unele perioade, în anumite lagăre regăsim puternice accente de sadism în aplicarea acestui tratament inuman. Ca urmare, în multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră se înregistra, în 1952, o medie a mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună, iar dintre aceştia unii îşi găseau sfîrşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste „cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Cînd a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise“. Medicul coloniei penitenciare i-a făcut trimitere pentru a fi îngrijit în spital, dar comandantul lagărului nu a aprobat-o. Deţinutul, un tînăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului.

În sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişnuiau să se distreze punîndu-i la cele mai grele munci pe epileptici şi distrofici sau scoţîndu-i la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi. Neîndeplinirea normelor de lucru era sancţionată cu muncă neîntreruptă, fără hrană, timp de 24 de ore, urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi pînă la desfigurare, rămînînd infirmi pe viaţă. Un proces-verbal din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui deţinut maltratat din colonia de muncă de la Cernavodă: „În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplîndu-mă de sînge, şi m‑a dus la comandant. Acesta m-a bătut pînă am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mîncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: «Ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo pînă mori». Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicule şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurîndu-mă“. Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară – aceş­tia au mai găsit de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că nu-şi încheiaseră pedeapsa, după cum declara atunci comandantul lagărului Alexandru Cormoş, care a murit netulburat de nimeni la finele anilor ’90, cu o pensie de colonel de Securitate.

Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953, după moartea lui Stalin, în coloniile de muncă de la Canal, de către medici deţinuţi sînt relevante în ceea ce priveşte ravagiile pe care frigul şi foamea le provocau, decimîndu-i pe deţinuţi în special în lunile de iarnă. „Deţinutul a fost adus pe targă din carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după o jumătate de oră a încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite rînduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost încarcerat“. Un alt deţinut „a încetat din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în timp ce abia îi făcusem injecţii de cafeină şi camfor. Nu am fost chemaţi a-l vizita înainte de a-l încarcera şi nici nu a fost vizitat de noi acolo. Nu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi, au fost scoşi pe şantierele de lucru, aducîndu-i seara pe braţe, iar alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi“. Astfel, un deţinut, „distrofic gradul 3, a fost adus în agonie, îngheţat, de pe un şantier şi a murit, după cîteva ore, în infirmerie“, iar un altul „a fost adus mort, îngheţat pe şantier“.

Toate cazurile, afirma medicul, înşirînd un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: „În afară de aceştia, sînt numeroase alte cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi, şi nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului, fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi şi unii chiar cu picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sîngeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de piatră“, nota acelaşi medic al coloniei penitenciare Cernavodă într‑o declaraţie care s-a păstrat în arhivele Securităţii.

Cum spuneam, nici chiar anumiţi funcţionari ai regimului comunist nu au putut rămîne de piatră în faţa unor atare cruzimi. Chiar Procuratura Generală sintetiza condiţiile de detenţie din lagărele Canalului în fraze sugestive: „Au fost cazuri cînd deţinuţii au fost asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pămînt, obligaţi iarna să intre în apă pînă la brîu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mîini şi expuşi muşcăturilor de ţînţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre“. Pentru atrocităţile de­scrise mai sus, petrecute în colonia penitenciară Salcia, din Balta Brăilei, au fost trimişi în judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri care au fost găsiţi vinovaţi şi au fost condamnaţi, în 1954, la pedepse de pînă la 25 de ani închisoare.

Un an mai tîrziu însă, ministrul de Interne Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca majoritatea lor să fie reîncadraţi în M.A.I. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adu­nări Naţionale, „acestor cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în M.A.I. pe toată durata detenţiei, iar conducerea Ministerului de Interne le-a acordat cîte o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi cîte o lună de zile de concediu la casele de odihnă ale M.A.I. pentru refacerea stării fizice“. Procurorul Alexandru Voitinovici, care efectuase anchetele din 1953 şi descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea ordonase crimele produse în lagăre şi nu era dispusă să accepte pedepsirea celor care au executat aceste ordine.

Cei vii şi cei morţi erau în lagăr în egală măsură subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952, „au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele“. Un deţinut a fost adus de la lucru mort, „cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură“. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni biblice. După ce un brigadier l-a bătut pînă la moarte pe un deținut, acesta „a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Cînd l-au dus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat“.

Cît costă moartea

Cei 32 de deţinuţi pe care i-am descoperit pînă acum la Periprava sînt îngropaţi goi, în nişte lăzi făcute din stuf compactat, care a putrezit repede şi din care mai găsim doar o amprentă maronie în nisipul alb şi cîteva şipci de lemn, bătute în cuie, care au servit ca întăritură acestor coşciuge improvizate. Noi cunoaştem deja numele unora dintre cei decedaţi în lagărul de la Periprava, la Primăria din C.A. Rosetti colegul meu Constantin Vasilescu, de la IICCMER, cel care a făcut primele investigaţii aici încă din 2007, a identificat 103 decedaţi numai în cei doi ani în care lagărul a fost condus de Ioan Ficior, deja condamnat la 20 de ani închisoare pentru crimele sale. Totuşi, descoperirea morţilor costă – nu vorbim aici de costurile noastre de deplasare şi cazare în diferitele locuri din ţară unde facem cercetări, ci de morţi propriu‑zis. O expertiză medico-legală minimală, necesară reînhumării de către urmaşii celui ucis, în cazul zecilor de împuşcaţi ilegal de către Securitate pe care i-am găsit îngropaţi prin munţii şi pădurile României, costă 390 de lei. Aceste sume au fost plătite în majoritatea cazurilor chiar de către urmaşi, ca „taxă“ pusă de stat pentru uciderea părinţilor sau bunicilor lor; căci dreptate nu s-a făcut, majoritatea cazurilor fiind clasate, fie prin socotirea lor drept simple omoruri (care s-au prescris), fie prin aceea că făptaşii nu au fost găsiţi sau au decedat între timp. Astfel că urmaşii morţilor pe care îi găsim plătesc taxa şi le iau osemintele acasă, de la Institutul de Medicină Legală, pentru a le înmormînta creştineşte. Sînt mulţumiţi şi aşa…

O situaţie mult mai delicată o avem cu morţii pe care i-am găsit şi ai căror urmaşi nu sînt cunoscuţi încă, cum se întîmplă la Periprava ori cum s-a întîmplat la Aiud sau la Tîrgu Ocna, unde am cercetat locuri de înhumare a deţinuţilor. La Aiud, osemintele celor opt morţi găsiţi au fost „răscumpărate“ de la Institutul de Medicină Legală din Cluj cu 3.120 lei de părintele Augustin, şi stareţul le păstrează în Aşezămîntul cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, de la Rîpa Robilor. La Tîrgu Ocna, morţii au fost expertizaţi, dar nu s-a găsit o posibilitate de reînhumare, pentru că nu se ştie cine ar putea plăti testele ADN şi găsi urmaşii. La fel e situaţia şi aici, la Periprava, unde rămîne deschisă aceeaşi discuţie – IICCMER se află la limita legii, pentru că o asemenea cheltuială cu expertiza medico-legală a morţilor nu este prevăzută în bugetul instituţiei. Ar rămîne ca Parchetul să plătească atît expertiza medico-legală, cît şi testele ADN şi apoi să identifice prin Evidenţa populaţiei posibilii urmaşi, dar deocamdată nu s‑a decis nici cine va achita investigaţiile complexe de laborator în cazul morţii suspecte a lui Mugur Călinescu, tînărul pe care l-am deshumat recent la Botoşani, analize care costă 2.000 euro. Plus TVA. În acest caz, mama lui Mugur Călinescu nu mai poate plăti pentru expertizarea şi reînhumarea fiului său. Ea a murit anul trecut.

de Marius Oprea

Citeşte articolul complet aici

2 Comments
  1. mai prejos de scarbavnicie says

    si feinstein nu numai ca e vius is liber dar mai si condamna pe cei exterminati prin tortura in lagare exterminatoare de tasu’ si jidanii lui

  2. calin eugen says

    Dreptate, ochii plansi cer sa te vada!…

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php