Vasile Voiculescu: Confesiunea unui scriitor şi medic

1 153

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

Îmi cereţi să vă spun despre credinţă, măcar despre credinţa mea!

D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit că ştiu să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată de val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?… Mă întrebaţi despre credinţa şi exresia ei lirică, despre artă şi credinţă?… Vă voi răspunde în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e nesimţit. Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean…

Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte oricât de măiestre.

D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă, sunt vechi legături de pură dependență. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauan credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăși o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să fie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă care mai poate împreună arta şi credinţa a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muțeşte, cu buzele sufletului.

D-lor, mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturie conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în fata D-voastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare care a alunecat, că bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în fața cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc pentru D-voastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafața noastră.

D-lor, eu socotesc credincioşia o însuşire organică, un temperament , o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit chipurile şi categoriile în ordinea spirituală decât cea psihică şi biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau această tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri fundamentale ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul tipul picnic, mic şi celălalt tipul atletic – între ele se aşează toate celelalte corcituri.

Spiritul l-aş recunoaşte între altele măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioșia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi stare morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioșie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale…

D-lor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă-ntoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată… Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că se explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât! Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr de zeci de cifre… Fericiţi cei ce nu au nevoie de logaritme mistice sau religioase ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă e credinţă! D-nelor, iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş pune între fericirile de pe munte şi aceasta: fericiţi câţi se nasc credincioşi. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului „Încă din pântecele maicii tale te-am ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credinţa.

Departe de mine a socoti credincioşia ereditară. E cu atât mai mare preţul celor care capătă credinţa mai târziu, cu lupte şi exerciţii, după mari încercări şi eforturi, aşa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educaţie o rasă de japonezi atleţi, graţie unui regim special de mâncare şi de practică fizică.

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi şi numai educaţia modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv: aşa cum ne orăşenizează trupul, ne alterează şi spiritul. D-lor, nu ştiu dacă e de rigoare să repet toate banalităţile care însoţesc confesiunile de acest soi. Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum psalitri şi ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi copiii la rând, să le citim lor.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri.Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât mai pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş, stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… Nu e nici poezie, nici proza… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă … Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare, şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti, plină de o mare, de o nespusă, ai zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci, ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiță-n păr, că voi avea noroc… Mama mă adora… Surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru dreasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sf. Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat, era desigur în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la făt-frumosul din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranță c-are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic, despre care nu mă pot înşela: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină aşteptând ceva încă şi mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăşi primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi când arar mă duc departe acasă, locul cu predilecţie mi-e tot acolo, în fundul grădinii, astăzi săracă în flori, cu tot orizontul îngustat, aceeaşi vastă aşteptare tăbară asupra mea … E trepiedul Sibilei din mine, apucată de reverii şi aşteptări ca de oracole. O aşteptare de la nord, din munţi. Şi rămân acolo, aşa, până ce amurgul îşi strânge coada de păun de pe culmea Panataului – şi luceafărul îmboboceşte în văzduh.

Mai târziu, acea aşteptare s-a coborât din cer sub pământ: am ajuns căutător pătimaş de comori, nu pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească soarta proorocită.

Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă, jumătate pământeană jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături de prigoane pentru vrăjmaş – protecţie pentru aleşi, le râvneam. Până astăzi am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând şi ascultător, de mână cu maica sfântă. E poate şi icoana autorităţii tatălui, fără umbră de ştirbire în casa noastră de atunci. Sfinţii mei favoriţi afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Isac şi Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului cu Samuel. Am luptat împotriva Filistenilor cu Samson, am cântat cu David, păzind oi şi am plâns cu profeţii. Am ştiut Vechiul Testament de la capăt la celălalt, – ca pe un epos – încât idilica evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră.

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară din prima copilărie. Datinile care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunată Vinere, când cântam prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii, au pus peceții indelebile pe-o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o simt la fel acolo în amintire şi astăzi. Sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde, fără să ştie, în placa lui sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţă, chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Astfel misterioasa impregnare rămâne pururi negativă, sau se şterge – mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un înger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii… Întreb şi acum pe sora mea, care nu-şi aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e însă aşa de tare şi vie, ca şi când aş avea o vedenie. Mă întreb iarăşi alergând prin grădină la mama care țesea la război ca să-i spun cu uimire şi oarecum speriat de bucurie că mica şi zdrențuita cărţulie de cinci bani, epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit ca o vietate, dându-mi un semn. D-lor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot… Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica – Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica şi altarul după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea şi să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Şi mureau foarte mulţi… Credeţi că a pierit vreunul necreştineşte, fără slujba înmormântării sau neîngropat? Gropiţe după gropiţe, săpate cu săpăluge de grădină, se înşiruiau mormintele puişorilor jeluiţi, toţi cu cruci de beţişoare la cap şi asta nu o dată, ci veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-au adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă şi adăpostite în pod, în proumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o.

Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul copilăriei mele înalță şi azi aripi în sufletul meu.

Toate acestea mi-au fost în fond, o comoară de unde am cheltuit şi din care-am trăit după ce-am plecat de acasă, de la 6 ani, în şcoli, printre străini. Pentru examene m-am rugat şi-am dat în genunchi la icoane, până în primele clase de liceu. Multă vreme, dorul de acasă, vitregia vieţii de internat şi de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David. Încetul cu încetul însă impresiile s-au acoperit cu praful oraşelor şi credinţa am uitat-o. N-a fost o apostazie, nici măcar tăgadă sau luptă. Am trecut prin studii ştiinţifice şi prin toate vămile materialismului numai cu mintea, nu cu sufletul. Până şi socialismul, atotbiruitor pe atunci, a trebui să îmbrace pentru mine o haină sentimentală, poporanism, ca să ader la el. D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram creştin, dar tot cu Felix Dantec şi alţi iluştri atei, nu eram nici păgân, nici ateu. Rămăsesem credincios prin temperament. Un simţ al orientării de natură religioasă mă purta şi atunci prin viaţă. N-am avut nici o criză de credință. Şi pe încetul aşteptarea cea de la început pusă în alţi termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stăpânire pe mine.

Instinctul m-a dus la filozofie şi la metafizică. Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău. El m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William James cu experienţa lui religioasă.

Dar şi la medicină aceeaşi uitare de credinţă: nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era D-zeu. Studiul e aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevărul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală. D-lor, viaţa socială cu răspunderea şi greutăţile ei a început iarăşi să răscolească vechiul instinct aproape uitat. Şezusem până acum pe o redie a mării şi făcusem semne cu degetul pe nisip. Anii de studiu trecuseră însă. Viaţa m-a zvârlit în mare şi trebuia să înot. Căsătorit acum şi cu copii, surghiunit într-o plasă de munte care cu toţi cei 60 de km în lung, 60 în lat, se strânge ca un laţ de hingher , am început să scot capul din apă şi să trag aer în sus. Numai aşa mă puteam ţine deasupra. Am dat din mâini violent, m-am agitat, adică am scris lucruri din fericire azi pierdute.

Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de 30 de ani, ispitea o minte înţărcată de credinţă, şi hrănită ştiinţificeşte, materialist, pozitivist, evoluţionist. Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai cauta sâmburul în chaosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus în roadele ramurilor noastre. La o parte adică cu fastele şi archivele cosmogoniilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut, am rămas îndelung la teosofie, de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet. Saint Yves D’Alveidre, Eliphas Levy şi Papus, până la modernii Schure, Rudolf Steiner, M-me Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât Dumnezeu. El e unică libertate a omului.

Am respins de la început spiritismul, atât cel radical al lui Alan Kardec, cât şi cel pseudo-științific al lui Crooks.

Am cultivat cu emoţie pe Carly, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck ca să mă-ntorc apoi la Platon, şi la neoplatonicieni.

Vă mărturisesc, m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut aşa cum mi-ar place să mă plimb într-o galerie închisă cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.

Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi-am ieşit afară cu ochii pe cer. Culorile acelea erau numai calităţi ale ei, nu era lumina esenţială. Câte ceva din aceste studii şi transmigraţii se reflectă în poeziile mele. Vedeţi, ca pe o masă de joc de noroc, bila minţii mi-a alergat şovăind pe dinaintea fiecărui număr. Dar bila nu s-a oprit. Se împotrivea înclinarea temperamentală a tablei, fundamentul organic al alcătuirii. Credinţa mă poartă mai departe spre acel loc fără număr de unde nu mai e nici o întoarcere.

D-lor, aşteptarea cea mai sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură care isbește visul şi basmul unei vieţi e că are să vie.

Nu vă ascund că ştiinţa poate interpreta această întoarcere spre credinţa ca o involuţie, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o slăbire şi o eclipsare a funcţiilor superioare ale creierului, năpădite de răscoală funcţiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarţă şi care a pus mâna pe cârmuire. Complexe vechi magice, străvechi refulări, ştiinţa lui James Williams le respecta şi le recunoştea puternica lor realitate sacră…, mai mult ca ştiinţa de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea ştiinţifică de psihologie fiziologică ne-am descoperit noi sufletele aici. Dacă n-ar fi fost ascultate de fiecare dintre Dvs, cu emoţia propriei lor confesiuni, în identitatea de sentimente şi sinceritate, aceste mărturisiri pentru Dv ar fi ridicole copilării, iar pentru mine inutile profanări.

Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-a apropiat de credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţă de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal. Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie.
Dar numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de viaţă mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii şi înălţimii în infinit.

(Vasile Voiculescu, confesiune rostită în fața studenţilor de la Teologie din București – Revista Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405)

”Cinstea exemplară a unui un om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze”

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

Voiculescu m-a impresionat prin sfătoșenia lui și o anumită sobră sinceritate. De obicei era tăcut, adunat în sine, cu o expresie când de bunătate, când, mai rar, de severitate. Și ceea ce este mai important e că acestă primă impresie bună a rămas neclătinată, deși mi-a fost dat să-l cunosc pe om în multiple ipostaze.

M-a invitat la el, în casa din strada Staicovici, în care, zice-se, ar fi locuit și Kogălniceanu. Era o zi din preajma Crăciunului, într-o lună tare friguroasă, cum n-am mai avut parte în ultimii ani. Doctorul Voiculescu nu avea destule lemne să-și încăleazscă odaia sa de lucru, unde se afla și imensa lui bibliotecă. Găseai acolo ce visai și ce nu visai: cărți de medicină și de magie, poezie și roman, biologie, filozofie, teologie și folclor. Cu nemiluita. N-a fost nevoie să scotocesc prea mult ca să fac un maldăr de cărți, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că nu se detașase complet de avuția lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înțeles ușor asupra prețului, eu necăutând să mă îmbogățesc de pe urma greutăților financiare ale omului și acesta neînțelegând – nefiindu-i în fire – să se tocmească.

Doctorul poet era slăbit, chiar bolnav și frigul din camera de lucru îi făcea vizibil rău, din care cauză ne mutam – de câte ori am fost la el – din bibliotecă în dormitor, unde, după obiceiul casei, ceaiul mă aștepta cu niscaiva biscuiți.

Eu îl cunoscusem până atunci ca poet. Într-una din vizitele mele am descoperit o carte științifică a doctorului, de mare însemnătate în literatura noastră, despre plante medicinale și virtuțile lor de leac. Văzând că mă interesează, mi-a făcut-o cadou. O lucrare alcătuită cu pasiune de poet și cu rigoare de savant.

L-am reîntâlnit mai târziu pe Voiculescu într-un cenaclu de filozofi ce dezbăteau probleme de soteriologie și mi-a plăcut grozav cum poetul, savant totodată, a intervenit cu competența omului versat în științe biologice, aducând argumente care luminau discuția ce devenise aridă în inconcludența cazuistic-filozofică a celor prezenți.

Ultima dată când l-am văzut pe marele poet al Sonetelor, m-a cutremurat chipul lui subțiat de boală și suferințe, fața lui zburlit tragică, vocea lui stinsă prin care se destăinuia cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze, în pofida tuturor piedicilor trupești și sufletești. Puritate? Nu e oare o nălucă a minții noastre? Năluca aceasta e totuși de natură să ne transfigureze și să ne înnobileze măcar o părticică din viața noastră. După un timp, ne-am întâlnit la Jilava, adus ca martor al lui Dinu Pillat. Era desfigurat.

A murit curând după aceea și nu mi-a fost dat să-i exprim – ca atâția din apologeții post-mortem ai poetului – nețărmuita admirație atât pentru autorul Sonetelor, cât și pentru omul dintr-o bucată care a fost Vasile Voiculescu.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 151-152; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 39-40)

Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios

[…] Nu încetează să mă obsedeze – și obsesia mea ar trebui să fie asumată de toții – cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. […]

V. Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu ”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna încearcă retorica substanțială a apropierii, dar atât. […]

Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență, un dat. Într-o confesiune citită în fața studenților Facultății de Teologie din București și publicată în Gândirea1, el afirmă limpede acest lucru:

”Credincioșia, spune el, e de aceeași natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice și psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioșie, și de necredincioșie, nu știu dacă se va cunoaște vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe niște fantezii ale mele, deși le simt sau le presimt foarte reale”. Și mai departe: ”Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâplare care să mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmută în alt metal. Dacă am încercat uneori a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt plea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.”

Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei noastre. ”Inimă milosârdică”, ar spune un Sfânt Părinte al Răsăritului, poetul Voiculescu trăiește din plin acel ”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga făptură”. Iubirea creaturii și a Creatorului prin creatură – există în ortodoxie o adevărată ierarhie a dogorârii – poetul o trăiește total într-un peisaj în care miturile noastre folclorice o întrețin și o întregesc.

Integrarea în spiritul ortodoxiei nu anulează însă orice murmur, dacă nu chiar zbatere în ființa poetului. Zbaterea nu ia totuși niciodată aspectul unei drame. Ocolește problema și tăgada. Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale. […]

Am avut fericirea să citesc – înfiorat – un volum în manuscris al lui V. Voiculescu, operă zămislită în anii de dinaintea închisorii. Perspectiva suitoare de care pomeneam duce în aceste inedite la o încheiere deja vestită. V. Voiculescu se leapădă de ultimele concesii pe care orice poet le face poemului, pentru a-și însuși ritmul însuși al rugăciunii. Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice ”păcat” estetic, pentru ca totul să se rânduiască întru îngenunchere. Poemul e pulverizat cu adevărat spre a deveni ”o prăpastie de smerenie”, cum ar spune Sfântul Isaac Sirul.

(Virgil Ierunca – Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 40-44)


1. Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405

„Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă”

La Zarcă erau încarceraţi într-o izolare diabolică conducătorii legionari: profesorul Nicolae Pătraşcu, Alex. Ghica, avocaţii Radu Mironovici şi Nistor Chioreanu, Alexandru Constant, Radu Gyr, Victor Biriş, Radu Budişteanu, Petrică Ţocu, Eugen Teodorescu, Filon Lauric ş.a. În atelierele penitenciarului nu mai lucrau deţiniţi politici, ci numai dreptul comun, iar secţiile erau arhipline de altfel ca şi “camerele nebunilor” din Secţia I şi “Secţia celulelor de pedeapsă” (o secţie înfiinţată după 1954).

De asemeni voi afla că la parter exact sub celula noastră se găseşte V. Voiculescu (poetul), arestat şi condamnat la ani grei de temniţă în procesul intelectualilor din organizaţia “Rugul Aprins” a lui Sandu Tudor. Poetul Sandu Tudor (mai apoi părintele Daniel, stareţul schitului Rarău) era mort de mult; în celular murise şi dr. N. Roşu, Mircea Vulcănescu şi alţi nefericiţi naufragiaţi în oceanele “umanismului socialist”.

Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română. Majoritatea lucrurilor bune (dacă au fost bune), pe care le-am făcut acolo în 1940, s-au datorat sfaturilor înţelepte ale acestui om excepţional. N-a fost legionar, activitatea lui în timpul guvernării legionare s-a desfăşurat numai pe tărâm umanitar; deloc politic. Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă. În timpul “dictaturii călăului” Antonescu nimeni, niciunul dintre comisarii regali – anchetatori nu i-au găsit vreo vină. Comuniştii l-au găsit “simpatizant – legionar” şi aşteptând prima ocazie să-l bage în başcă, s-a ivit “Rugul aprins”. Nu l-au iertat. […]

Pe doctorul V. Voiculescu l-au urmărit un timp prin fereastră în ţarcul plimbărilor. Era ca o umbră. Nu mai purta barba care îl făcea măreţ de interesant, abia îşi târa picioarele, atât de distrofic ajunsese. De la o vreme n-a mai apărut (cu mâinile la spate şi cu privirile în pământ, păşind cu teama vieţuitoarelor prin ţarcuri), nu l-am mai văzut. S-a numărat şi el printre cei care, neputincioşi fiind, nu aveau tăria celor câteva sute de paşi făcuţi la plimbarea de 10-15 minute la 2-3 zile. Căzuse la pat, s-a repetat povestea preotului Florea Mureşanu: după o mulţime de “intervenţii” zgomotoase, unele soldate cu izolarea la nebuni sau la carceră, a bătătorilor în uşă, doctorul a ajuns la infirmeria penitenciarului apoi a venit slobodna şi nu prea multă vreme după aceea veni săvârşirea […] “marelui poet al spiritului”. La moarte, greutatea fizică în kilograme, a bunului doctor Vasile Voiculescu n-a fost mai mare ca a nefericitului critic literar Dinu Pilat, în comparaţie.

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 262-264)

„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu”

Fragment de interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.

[…]

N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?

R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat.

Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’’ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.

N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?

R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.

N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?

R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de „poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.

N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…

R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a fâcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.

N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?

R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt:” Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.

(Fragment de interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 842-843)

via Fericiţi cei Prigoniţi

1 Comment
  1. calin eugen says

    CATI OAMENI DE MARE VALOARE,SFINTI,A AVUT ROMANIA;SI MULTI DINTRE EI SUNT NECUNOSCUTI MULTORA DINTRE NOI…

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php