Naționalismul în istoria românilor

5 149

Naționalismul românesc în context european

Ipostaze istorice şi provocări actuale

I

În secolul al XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”, cum i s-a spus), naţionalismul po­li­tic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice. E un fapt istoric că masoneria s-a pus o vreme în slujba “emancipării naţiilor” (ceea ce i-a şi determinat pe naţionaliştii romantic-revoluţionari ai epocii să se înscrie masiv în loji şi să le adopte lozincile în lupta politică, socotind că astfel pot servi mai eficient cauza “na­ţiei” lor şi chiar pe acel retoric “Dumnezeu al popoarelor”). Este interesant că, deşi naţiunile europene se conturaseră de­mult (încă dinspre sfîrşitul Evului Me­diu), iar Europa creştină subzistase firesc, veacuri de-a rîn­dul, ca ansamblu de diversităţi etnice consolidate, naţi­o­nalismul ca doctrină poli­tică n-a existat înainte de seco­lul al XIX-lea! Abia o dată cu acest secol (“bolnav”, după topos-ul romantic; “stu­pid”, după Léon Daudet) s-a trecut relativ repede de la naţi­o­na­lismul firesc, organic şi nedis­cur­siv al veacurilor ante­rioare la un naţionalism doctrinar, o­fen­siv şi retoric. Sau s-ar putea zice: de la existenţa naţi­o­nală organică, mai degrabă sub­conştientă, la naţionalis­mul politizant, la ofensiva “con­ştiinţei naţionale”. Cineva (negre­şit nu popoarele însele!) a avut interesul precis de a da realităţilor naţionale fireşti a­ceastă bruscă turnură mili­tantă, folosindu-se de o propagan­dă insidioasă. Sen­­ti­men­tul na­ţi­o­nal a fost incitat să devină armă de luptă politică. Ba chiar s-a mers, în unele cazuri, pe fondul fe­brei romantice, pînă la o sub­stituire a misticismului reli­gios cu noua “mistică naţiona­lă” (a se vedea, bună­oară, scandalul “filetist” din Balcani). Faptul a fost greu de con­secinţe: ofen­si­va na­ţi­o­nalismelor a schimbat consi­de­rabil configuraţia po­­li­­tică a Europei.

Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideo­logiile naţionaliste, această su­­mară schiţă istorică poate părea paradoxală; în con­tex­tul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de sim­plă: conspiraţia masonică, pen­tru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea mari­lor imperii; anti­cipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă isto­ri­că obiectivă (aceea de formare a statelor na­ţi­o­nale inde­pen­dente sau măcar autonome), ea a folosit a­gi­taţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lun­­gul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale seco­lu­lui XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul ma­lefic cu care s-a lucrat la dis­trugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu pri­so­sinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîm­ple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distru­ge­rea rebarba­ti­vului impe­riu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit meni­rea dizolvantă, a devenit incomod pen­tru proiectele in­ter­­naţionaliste ale francmasoneriei, ca­re, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antina­ţio­nal(ist)ă, pe care o continuă şi azi . Atît naţionalismul se­co­lului trecut, cît şi comunis­mul secolului nostru au sfîrşit prin a se întoarce, cu des­tulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca in­stru­mente destructive/dizolvante; fie­care dintre ele s-a pur­tat (în parte pre­vizibil, în parte impre­vizibil) ca un Go­lem răz­vrătit împotriva celor ce l-au pus în miş­care. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obs­cu­re, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalis­mul şi comu­nis­mul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîl­nească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, prici­nu­ind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena isto­riei contemporane, struţo-cămila “naţionalismu­lui comu­nist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cu­vînt, mai ales în Ru­sia post-sovietică ).

O figură legendară a naţionalismului creştin românesc: Nae Ionescu (1890-1940)

II

În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vla­dimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi tre­zi­­rea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins con­sis­tenţă mai ales cu gene­raţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, de­­sigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului na­­ţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru ca­­­zul Emi­nes­cu). Apartenenţa masonică a romanticilor noş­tri paşop­tişti tre­buie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei mani­pulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale mo­mentului, astfel că pa­şop­tiştii par a fi fost na­­ţi­o­nalişti sinceri şi masoni prin conjunc­tură. Naţiona­lis­mului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se eman­ci­peze de faza lui ma­so­nică . Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimită­rile nu pot fi decît relative) intuise deja necesi­ta­tea acestei e­man­cipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anti­ci­pează, în multe pri­vinţe, pe cele eminesciene) . Ade­vă­­­rata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Emi­nes­cu .

Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici ur­mat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o socie­tate ma­so­nică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conser­vatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), vi­ito­rul anti­ma­son şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Ju­ni­mea”, coche­tase cu masoneria în prima lui ti­ne­reţe. Naţio­nalismul emi­nescian se va consolida şi se va extinde o dată cu gene­raţia lui Iorga, cel ce a vorbit pen­tru întîia oară de “Cruciada românismului” . Cu toate aceste antecedente, abia epoca in­ter­­belică va fi însă aceea care va da naţionalismului ro­mâ­nesc o autentică bază spi­ri­tuală, să­vîr­şind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinis­mul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tu­telat de Ni­­chifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial înte­meietorul ei, Corneliu Z. Co­dreanu: mai mult ca „şcoală spirituală” decît ca partid politic), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vul­cănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.), fie prin sin­­teza strict teologică a lui Dumitru Stăniloae (mai întîi în pa­ginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi ro­mânism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creşti­nism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei inter­belice a fost, pî­nă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafi­că, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “nă­luca” legionarismului spre un fel de sin­teză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta U­ni­u­ne a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele orto­dox N. Stein­hardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)!

A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri maso­nice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noas­tre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac sim­ţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nico­lae Roşu, Dialectica naţi­o­nalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o pri­mă car­te de­dicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).

Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două de­cenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceau­şiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme pro­fund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi orto­doxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie pro­to­­cronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o ca­ri­catură grotescă a naţionalis­mului (sub eticheta “patriotismului” propagan­dis­tic), de alt­fel tot după model moscovit. În slujba aces­tui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîn­gă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de po­li­truci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supra­vieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie ’89, spurcînd pînă azi scena politică românească.

Ultimul patriarh al naţionalismului creştin românesc: Petre Ţuţea (1902-1991)

III

Prin urmare, au existat în istoria României moderne trei formule generice de naţionalism: naţionalismul de sor­ginte ma­­so­­nică, naţionalismul de sorginte creştină şi naţionalismul de sorginte comunistă. Ele nu trebuie con­fundate una cu cea­laltă, nici judecate cu ace­leaşi măsuri. Viabilă sau nu (viito­rul o va dovedi, pe deasupra specula­ţiilor noastre), sin­gura formulă naţionalistă pur româneas­că, avînd şi autentice te­meiuri moral-spirituale, este cea de a doua (intuită şi parţial fundamentată de Eminescu, apoi adîncită de marea ge­ne­­raţie interbelică); în numele ei mărturisesc, de altfel, multe­le mii de martiri (din anii ’30 pînă în anii ’60), ca şi nume­­roa­sele personalităţi culturale care n-au ezitat să şi-o asu­me , mai cu seamă pînă în pra­gul marelui război.

Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, efi­­cienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ief­ti­ne sau false de “naţionalism” şi “funda-mentalism”, redes­co­pe­rind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţio­nală, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a tre­buit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul co­munist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi de­cît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente “pragmatice”, e aici o pro­ble­mă de principiali­ta­­­­­te istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.

Desigur, în urma acestor consideraţii problemati­zante, cineva poate reclama un răs­puns mai răspicat la o în­­tre­bare ce se impune de la sine, dincolo de cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a moder­nităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nici rău; sau că este, ca tot ce se consumă în inter­valul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, “în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a “păcatului”, adică prin con­di­ţia noastră “căzută”. În orice caz, naţionalismul devine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacă na­ţiunile sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în or­di­nea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de aparte­nen­ţă, ci ca arme ideologice – sînt legi­ti­me fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca ata­re atîta vreme cît n-a existat o agre­siune po­li­­tică deschisă împotriva organici­tă­ţii vieţii etno-comunitare. Din mo­mentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile di­zol­­vante ale moder­nităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să re­pre­zinte – ne­ce­sităţi vitale la nivel colectiv.

Că ar fi fost de preferat ca sen­timentul naţi­onal să nu se politizeze, ci să fie trăit fără os­tentaţie în fires­cul exis­tenţei, aceasta se poate spune; nu­mai că evoluţia lu­cru­ri­lor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne pla­ce, fie că nu. Oricît ar pă­rea de paradoxal, naţio­na­lis­­­me­le, în ultimă analiză, nu sînt atît cre­­aţii ale “naţio­na­­lişti­lor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc o­pi­nia publică mon­­dială pentru pro­cla­ma­rea oficială a “morţii naţiu­ni­lor”), cît ale acelor agenţi di­zol­­vanţi ce-au tîrît, cu “echerul” şi “com­pasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai ma­re de­şert spi­ritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor „ordinii mondiale”, forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, „lecţie” de „răzbunare” a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.

 

de  RostOnline

5 Comments
  1. Liliana says

    Da legionarii și naționalismul creștin, cei care au încercat cu sacrificii maxime, ridicarea neamului românesc.

  2. iulian says

    Cer iertare daca voi supara pe cineva cu cele de mai jos.

    Teza nationalismului „inventat” in sec. al XIX-lea cred ca este discutabila. Din trimiterile bibliografice facute in articol lipseste un filon important, constituit de gandirea dlui Prof.Dr. N.C.Paulescu care explica cu argumente stiintifice solide inca de la inceputul secolului al XX-lea ca nationalismul este instinctual, biologic (o forma superioara a instinctului de turma de la animale).

    In plan cultural si spiritual, inca din Sfanta Scriptura aflam despre cananeanca, evrei, filistini, corinteni, romani, samd – semn ca grupurile nationale sunt parte din identitatea indivizilor inca din timpuri stravechi. Scrierile antice fac referiri la natiuni (chiar daca nu le numesc asa…), cale prin care aflam despre daci chiar de la Herodot. Cultura insasi este structurata national si etnic. Exemplele culturale abunda in istoria Europei, mai ales in literatura si teatru (Mozart are chiar un Mars Otoman…). Tiganiada lui Budai Deleanu n-o fi tocmai politically correct, dar nu o putem scoate din literatura precum pe N.C.Paulescu din istoria insulinei…

    Ar putea fi o idee buna sa gandim in sensul celor spuse de Nae Ionescu (si el scos din filosofie, pentru ca nu a fost cuminte…) ca – parafrazez grosolan din memorie – „filosofia si filosofarea nu mai sunt acelasi lucru ca la inaintasii nostri, acum filosofia este o disciplina a celor spuse de altii, iar filosofarea reprezinta actul de reflectie al filosofului insusi” (cursul de Filosofie a Religiunii, 1925).

    In concluzie, impotriva curentului filosofic (aparent batut in cuie) ca nationalismul ar fi o inventie masonica post-ghilotinica, opinia mea se apropie mai degraba de teza profesorului Paulescu, ca nationalismul este instinctual, biologic, si ca el este parte a zestrei dumnezeiesti cu care intram in lume, fiind totodata si un criteriu al Judecatii de Apoi (judecata neamurilor – Matei 12-18). Plaiesii lui Stefan poate ca luptau pentru ortodoxie, de acord, insa eu sunt absolut sigur ca fiecare in parte stia ca este roman moldovean, fara sa aiba vreun dubiu. Plaiesul lovea turcul pentru ca a venit sa-l subjuge ca Neam si nicidecum pentru ca nu acceptau sa poarte turbane.

    Ceea ce ne-au adus masonii, a fost exploatarea politica a nationalismului, adica ideologia, adaugarea la sentimentul/instinctul national (ca iubire de neam) a unei dimensiuni suplimentare politice, farfuridiene. Caraghioslacul bla-bla-urilor patriotice (sau cum se spune in articol „nationalismul comunist” si/sau „nationalismul masonic”) este o remorca atasata in sec al XIX-lea unui vehicul mult mai vechi: – sentimentele de apartenenta, de solidaritate si de fratietate in interiorul aceluiasi Neam.

    A spune ca nationalismul este NASCUT in sec al XIX-lea (adica un flecustet sau moft recent) inseamna temeiul pentru a face maine un nou pas spre decizia „mai bine il interzicem, ca oamenii pot trai mai bine fara el”. Idee finala – Nationalismul este bun doar ca instinct natural, nicidecum ca instrument al minciunii. Caci Dumnezeu a facut bune toate lucrurile.

  3. pui de dac says

    Iulian, Codrescu (sau Adolf Crivat pe numele real) 🙂 nu afirma ca nationalismul este nascut in sec 19, mai citeste odata cu atentie inceputul zice asa ” naţionalismul po­li­tic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice” deci el vorbeste de nationalismul politic la inceput nu de instinctul natural…

    1. iulian says

      Este pacatul meu sa fiu uneori confuz.
      Teza pe care o combat este acreditata in multe lucrari. Regret daca s-a inteles ca as fi criticat articolul. Eu am criticat teza, nu articolul. Multumesc pentru limpezire, era necesara. o)

  4. dan says

    Foarte bun si consistent articol!
    E un bun inceput pentru tinerii debusolati care cred ca ONG-urile „locotenentului” Soros, sunt viitorul lor.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php