Mircea Vulcănescu, „unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti şi un practicant al vieţii creştine”

0 45

Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din București, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism și originalitate. Venea la cursuri cu fișe, organizate pe probleme și structurate pe esențial, dar prezentarea și desfășurarea cursului devenea plin și fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate și perspectiva largă în care încadra orice problemă, idee sau sistem filozofic.

Astfel, fișele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, în timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile în minte, și nu se mai putea stăpâni din iureșul lor.

Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiația ideilor, de a scoate la suprafață esențialul și de a urmări implicațiile cele mai subtile în diverse domenii de activitate și gândire. Definițiile lui erau clare și cruciale în procesul de înțelegere a unei școli filozofice, a unei poziții etice sau a ideii pe care o dezbătea.

Vulcănescu urmărea cu stringență logică și pedagogică semnificația conceptelor în toate planurile colaterale, de la economie politică, până la metafizică și teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de valori, în care puteau fi sesizate atât contradicțiile cât și armoniile viziunii sale, pe care încerca s-o facă înțeleasă și cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea și scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze și să înțeleagă valorile specifice românești, din viața și opera lui Ion Creangă.

Era director al vămilor în Ministerul de Finanțe, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfășurat în diferite structuri ideologice. Participa la ședințele Consiliului de Miniștri, însă, în același timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică și scria despre filozofia poporului român și poziția creștinului în lumea modernă.

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii românești; un geniu prodigios și un practicant al vieții creștine. După capitularea din 1945, a fost arestat și el odată cu toți membrii guvernului de atunci și a fost condamnat pentru vinovăția de a fi susținut războiul impus de însuși cei care ne anexaseră din trupul țării. În terminologica comunistă se făcea și el vinovat de ”dezastrul României”.

În închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în pratică morala creștină, pe care o propăvăduise de la catedră și în scrisul său, din cauza condițiilor speciale de viață creeate de guvernul comunist, cu intenția de a lichida pe toți prizonierii politici.

Două au fost împrejurările din viața de deținut, despre care pot depune mărturie exactă de situația în care s-a găsit: una, în perioada detenției de la Jilava, și, alta, cu privire la moartea lui dramatică în închisoarea de la Aiud.

Prin 1951, pe primăvară, mă găseam în beciurile de la Jilava, cu trei ani de anchete și mizerie de temniță, fără nicio perspectivă de rezolvare a situației mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la trimiterea mea în judecată, întrucât nu mi s-a putut găsi niciun fel de vinovăție, nicio declarație și nicio probă materială răsfrântă împotriva mea. Astfel, necondamnat, eram repartizat într-una din celulele mari ale secțiilor, unde, înțesați, viața devenise mizerie și coșmare. Mâncarea era puțină, asistența medicală și sanitară inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau. Dimineața și seara, la numărătoare, eram crunt bătuți de gardienii care ne așteptau, la ieșire și la intrare, cu ciomegele în mâini, lovind fără cruțare și fără nicio alegere de condiția fizică a deținuților. Singura relaxare interioară, era posibilă prin venirea noilor deținuți, care era de fapt un fel rotație din alte celule. Acestea ne aduceau vești noi, despre alți deținuți, sau chiar din afară, despre situația politică, internă și externă.

Celula în care mă găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre uși, cu alte trei celule, așa că sursele de informație deveneau mărite în numărul de posibilități. Așa se face că în secția noastră sunt aduse foarte multe personalități politice, spirituale și militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant, venea și el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul și amărăciunea unor bătăi sălbatice, și izolarea de trei zile și trei nopți în celula 16, numită Celula Neagră. În timpul în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu și alții, obișnuiau să țină conferințe despre diferite subiecte, spre a se întări și instrui pe ei și pe cei ce-i ascultau. După una din conferințele ținute de Mircea Vulcănescu, a apărut un gardian și l-a scos pe el și grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc, până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. O veșnicie de tenebre! Nemâncați, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcanescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, și le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuși și-a dat seama de tragicul situației în care se găseau.

– În condițiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă și cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimile clipe ale vieții mele, și, în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…

Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, și de acceptare a unui destin creștinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurați de această propunere și de slăbirea rezistenții sale. Au refuzat categoric și au trecut la actiune, la înviorarea lui și la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii și de virtutea speranței. Această ocazie, i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfășura câteva gânduri în legătură cu viața și moartea și destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieții creștine.

Vremea a trecut, penibilă, și când izolarea lor a luat sfârșit, până și gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morții. Epuizați, el și prietenii lui, au fost duși și zvârliți într-o nouă celulă, tixită cu ce mai rămăsese din generația jertfelor, cu tineri frământați și rezistenți la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toți într-o atmosferă prezentă, de îngrijorări și teamă. Totuși, în fața spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu ființele desfigurate de suferințe, frig, foame și murdărie, au avut curajul de totdeauna, acești tineri, și numai ei au înfruntat pe educatorul lor sărind în sprijinul oropsiților, acceptând toate riscurile.

De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns și eu, prin vara lui 1951.

Nu-i mai cunosc peripețiile până eu n-am început să lucrez, prin 1952, în fabrica închisorii, secția metalurgie. În fabrică, eram în aceeași grupă cu un deținut care locuia cu Vulcănescu în aceeași celulă. Și cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reușit, în felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Îi transmiteam noutăți politice și alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam și problemele și întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile și dezlegările lui; în majoritate priveau cultura românească și perspectivele ei de viitor.

Sunt în măsură să dau, acum și aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau în vremea aceea pe Vulcănescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieții din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant și fidel răspunsurile sale. Am reținut aproape tot ce era esențial, pentru că veneau de la Mircea Vulcănescu, și adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.

Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vieții din închisorile comuniste:

I. Starea de suferință natională. Nu numai deținutii politici trăiesc în mizerie și dramă, ci și toate familiile lor, toate partidele politice care n-au înțeles sau care au înțeles prea târziu generația supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toți prietenii și… toți adversarii acestora. Țara întreagă este copleșită de suferință. Acesta este conceptul care cuprinde și caracterizează momentul prăbușirilor istorice continuate în 1951-1952, de la instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferință colectivă, națională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creștine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinței în Dumnezeu și la rugăciunile fierbinți ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici în formă nici în fond, nu poate oferi o salvare a omului și a ființei naționale. Aplicarea lui la realitățile românești va duce sigur la o reacțiune firească și caracteristică fondului românesc: reacțiunea creștină.

II. Prezența impresionantă, numerică, pretutindeni, a generației care a fondat școala naționalismului modern românesc propriu, unic, și independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere și optimism.

Dar Mircea Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înțeles îndeajuns fenomenul acestei generații ca parte a unei ordini spirituale românești. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forțe negative care tind să destrame ordinea specificului românesc și chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii românești despre lume. Această ideologie, care i se părea că se îndepărtează de realitățile naționale, care bulversa însăși fundamentele și structurile naționale, Vulcănescu căuta s-o analizeze și s-o înțeleagă. Ce este, în fond, această generație de ”sinucigași”, de benevoli ai morții, de prevestitori, ce este această generație marcată de personalități gigantice care s-a vrut stinsă și acoperită cu beton, ce semnificație are pentru neamul românesc, și în lume, sacrificiul creștin al celor căzuți în Spania? Întrebându-se cu neliniște, mereu, așa a ajuns Vulcănescu să înțeleagă și să creadă în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească.

Înainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? și nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă înțelegere a OMULUI mit, din fruntea generației de tineri deveniți icoana României? Elitele, în strânsa lor legătură cu țărănimea și muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea Mircea Vulcănescu, este greu până să le găsești o explicare logică, obișnuită.

Orice jertfă pentru Christos este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecințe incalculabile pentru viitor. În închisoare, Vulcănescu s-a întâlnit și a trăit cu această lume românească, în carne și oase. Între zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. În ei vedea, el, rezervorul rezistenții românești, tăria concepțiilor care fructifica în condițiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul și ajutorarea celor neputincioși, i s-a părut lui Vulcănescu un nesecat izvor de miracole. În celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniștită, așteptând cu împăcare execuția. El spera ca, din încleștarea și suferintele închisorilor, cei ce vor ieși în libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat în cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu toții, în închisori, legenda lor va avea tăria veacurilor…

III. Procesul de fermentație al unei noi lumi românești, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Întreaga colectivitate a deținuților politici a trecut prin ciurul experiențelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, înțelegeri și metode politice de lucru. În focul acestor probe, fiecare și-a revizuit pozițiile și temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii și distrugeri, dar neamul românesc și-a găsit prin el și prin suferințele lui, noi căi de ieșiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinuții politici din România, și cu ei țara – o imensă închisoare – și-au ascuns în Dumnezeu conștiința misiunii lor.

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat în altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, în spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operație de apendicită acută, el cu o pneumonie; era în pragul morții. Nu stam împreună, însă, îl vedeam ori de câte ori ieșeam pe coridor. Ne făceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâșietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciți în orbite, dar nestinși, de parcă ardeau în ei misterele lumii și vieții, pe care o viată întreagă încercase să le înțeleagă chipul și noima. Numai odată am reușit să-i strâng mâna. M-a privit tăcut, învăluindu-mă, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magneții nevăzuți cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat în lumea cealaltă. Mircea Vulcănescu, un geniu, semnificațiile suferinței în filozofia românească. Încă văd și încă plâng…

(Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975, Discursul Contemporan, Tom 1, 1977)

Mircea Vulcănescu – „un om cu caracter de diamant”

mircea-vulcanescu-3

Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.

În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.

Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307)

„Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației interbelice”

Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata  formate, sunt  îndrumate  spre  locul  de  îmbarcare.

Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticloși și îndrazneala cu care ne privea, știut fiind că deținuții politici, atunci când se întâlneau cu un alt deținut, sau grup de deținuți, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era  Mircea Vulcanescu.

Îmi șoptește : „mergeți la muncă”. În privire i-am surprins un fel  de  bucurie,  îmbinată cu amărăciune.

Aplecat, îngenunchiat pe dușumea, doar ochii și fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altadată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de pușcăriaș.

Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele doua războaie, fost subsecretar de Stat la Finanțe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru „aservirea economică a României, Reichului nazist”.

Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca și pupitrele magistraților, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, prospera.

Germanii ne plăteau grânele și alte produse alimentare pe care le cumpărau de la noi, în aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur – după câte-mi amintesc, două vagoane – pe care nemții ni le-au avansat, pentru livrările ulterioare de grâne.

Sala în care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsită de avocați, profesori, economiști, ziariști, (teroarea înca nu se organizase, era în anul 1946). Mircea Vulcănescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidență  indiscutabilă,  corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu Statul român și, în consecință,  priceperea și  grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcănescu.

Generalul Stoenescu, militar de carieră, a avut această mare calitate de a se  fi  înconjurat  de colaboratori pricepuți și, printre  aceștia, cel  mai experimentat și cel mai priceput, era  Mircea Vulcănescu.

Cu toată această evidență, cu toate actele doveditoare până la cel mai minor contract, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, știut fiind că Mircea Vulcănescu a murit la Aiud de tuberculoză pulmonară, fără să aibă nici o îngrijire medicală.

Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA – filiala București – Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcanescu avea o cavernă la plămânul stâng.

Mircea Vulcănescu aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conștiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomenești să nu doarmă – ceea ce îi slăbea mult rezistența.

Ingrijirea medicală îi era redusă la căteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.

– Și-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte:  „Spuneți-i Aninii să mă ierte!” (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care  a fost prima lui soție).

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu și a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Ed. Gordian, Timişoara, 1994, pag. 130)

Mircea Vulcănescu – ”omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească”

Într-o zi după-masă, între cei cu pachete [de alimente n.n] a fost și Mircea Vulcănescu. Deținuții trebuiau descuiați să meargă să-și ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul:

– Care Vulcănescu? Răspunsul:

– Criminalul!

După ce și-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet și-mi spuse:

– Ai auzit cum m-a strigat? ”Criminalul”.

Omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentintă: ”criminal de război”. În ce situație ingrată ne găseam amândoi și mai toți deținuții politici de la Aiud și din alte locuri din țară. (…)

***

Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, acest om excepțional și întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitățile lui de inimă întreceau marile lui calități intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus așa:

„Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărțit. Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri grave împotriva unor cunoscuți ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereți dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studentți mei i-am învățat să fie cinstiți si să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viață am fost cinstit. Cum aș putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niște constrângeri atât de grele, cu foamea și cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză.

Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi mi-am revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor. Sunt bucuros că ne revedem și-ți pot spune aceste lucruri.”

După aceasta ne-am despărțit. La despărtire eram emoționat și cu lacrimi. Iată deci ce am aflat că s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu după aceea. El și cu profesorul universitar Nicolae Mărgineanu țineau la Jilava unele expuneri, un fel de conferințe științifice, literare, istorice, dar fără vreun caracter politic, căci acestea erau interzise. Directorul temniței era un turc, Maromet, om foarte crud. Acesta l-a prins pe Mircea Vulcănescu ținând astfel de conferințe.

Maromet i-a luat pe toți din cameră, i-a dezbrăcat și i-a dus în niște camere foarte reci. Acolo au început să înghețe. Un student n-a mai putut sta în picioare și s-a lăsat jos, pe ciment, pe spinare. Atunci Mircea Vulcănescu a spus:

– Nu! Nu trebuie să mori, ești tânăr. Şi s-a întins el pe ciment și l-a luat pe student pe pieptul său până când Maromet i-a deschis și i-a dus să se îmbrace.

Dar în urma acestei întâmplări Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. După câte știu, Mircea Vulcănescu pe când murea își termina pedeapsa sau mai avea doar un an. Deci, când zorii libertății se iveau, atunci Mircea Vulcănescu a acceptat marele sacrificiu al primirii studentului pe pieptul său – lucru ce a dus apoi la boala și moartea sa. Mă întreb câți din oameni ar putea face o astfel de jertfă pentru fratele lor? Şi Mircea Vulcănescu era născut în anul 1903, deci nu era un om care să spună: Mi-am trăit traiul, pot să mor.

Ştirea morții lui m-a impresionat. A fost mare în viață; a fost și mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.

Experiența de temniță l-a îmbogățit pe Mircea Vulcănescu. Dar eu nu știu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. Era un filosof creștin. El mi-a atras atenția asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: „Bucură-te baie care speli conștiința” (icosul al XI-lea) si în alt loc: „Bucură-te baie care speli mintea mea cea întinată”. Deci trebuie spălată si mintea noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune și prin Sfintele Taine. Prin golirea minții de cuvintele, gândurile și imaginile necurate și umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos și al Maicii Domnului. Vor trebui căutați cei mai tineri ce erau cu Mircea Vulcănescu în cei doi-trei ani din urmă ai vieții lui spre a afla dacă nu au păstrat ceva din gândurile lui ultime. Acestea vor trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului ales și filosofului Mircea Vulcănescu.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

 

 

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

(Nicolae Crăcea – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php