Românii din Cernăuți, un oftat istoric în pieptul Țării

1 138

De la Vama Siret, drumul spre Cernăuți, inima Bucovinei întregi de odinioară, e dătător de stranii și nelămurite trăiri. Mai ales dacă te afli la prima călătorie. Căci, pe măsură ce înaintezi, imaginile decupate din localitățile străbătute se suprapun peste episoadele trecutului, sedimentate undeva, în colțurile sensibile ale memoriei, și care, rând pe rând, ies la iveală – îndurerate, mirate, copleșite, nostalgice. E ca și cum ai citi, cu tulburare, cartea de istorie a neamului de la sfârșit spre început.

Imagini pentru Vama Siret

Odată trecută frontiera, șoseaua se lăr­gește, ca o burtă uriașă, scăpată din chingi, ducându-te cu gândul către obiceiul de a croi străzi al sovieticilor. Apoi, își recapătă silueta, înșirând, unul câte unul, sate bucovinene. Din fuga mașinii încerc să descopăr asemănări cu așezările din țară. Ici-colo, urme vagi ale arhitecturii rurale amintesc de satele noastre. Tabloul este însă completat de împrumuturi a căror origine se ghicește ușor în anii bolșevizării. Pretutindeni sare în ochi obsesia pentru case masive, greoaie, din cărămidă și pentru turnulețe, un element arhitectural la limita kitsch-ului. În dreapta drumului, pe umerii dealurilor, greu cercații Codri ai Herței asistă, tăcuți, la spectacolul istoriei.

La intrarea în localități atrag atenția marcajele bilingve, în română și ucraineană, scuturându-te din visare, ca să te aducă din nou în realitatea istorică a zilelor noastre.

Curând apar dinainte Cer­năuții, orașul românesc ce a plămădit, veacuri de-a rândul, o mixtură de culturi, dând naștere unui spirit urban unic, cosmopolit, tolerant, cu o intelectualitate strălucită. Un oraș care și-a scris povestea nu în cărți, ci în inimile românilor de pretutindeni, căci de pretutindeni au venit să-și desăvârșească aici pregătirea universitară, acum un veac sau două. A scris-o apoi pe fiecare piatră din caldarâm, bătută, odinioară, de copitele cailor, de roțile trăsurilor, de pași zăbavnici de studenți, de mersul grav al intelectualilor sau al oamenilor de stat, de pași repezi de târgoveți sau de călcătura apăsată a țăranilor din satele de primprejur, de cadența ostenită a soldaților întorși de pe front, apoi de cizmele necruțătoare ale ocupanților ruși, ca mai pe urmă, când peste Europa de Est a poposit primăvara eliberării, de tălpile încălzite de fiorul dezrobirii.

Cernăuții, blazon de oraș multicultural

Universitatea Cernăuți, fostă reședință a Mitropoliei Bucovinei / Fotografii: Otilia Bălinișteanu

Pomenit pentru prima dată în privilegiul acordat negu­țătorilor din Lvov, de domnitorul Alexandru cel Bun, la 8 octombrie 1408, Cernăuții au fost, grație minunatei lor vecinătăți cu Prutul, un important nod comercial și cultural încă din Evul Mediu. Moldova l-a pierdut, în 1775, când a intrat sub stăpânire habsburgică și a rămas așa vreme de aproape un veac și jumătate. Din perioada aceasta, în care austriecii l-au reașezat în tipare arhitecturale și etnice, după vechile lor metehne imperiale, se trage plămada din care odrăslește și spiritul său de azi.

Habsburgii au răsturnat structura etnică a Bucovinei de Nord, aducând aici germani, polonezi și evrei, astfel că la intrarea sub administrare românească, numărul acestora era net superior celui al românilor. Această răsturnare s-a accentuat apoi în vremea ocupației sovietice. Așa că și Cernăuții au moștenit-o, construindu-și, în timp, blazonul de oraș multicultural. „Întotdeauna au fost multe etnii aici, la noi. Dar am conviețuit pașnic. Oamenii sunt obișnuiți. În regiunea Cernăuți, acum doar 20% din populație sunt români”, explică Dragoș Olaru, arhivist, fost șef al Secției Documente a Arhivei de Stat a Regiunii Cernăuți.

O urbe cosmopolită

Dar istoria Cernăuților s-a scris și pe fațadele lovite de timp ale clădirilor, pe inscripțiile descoperite pe sub straturile groase de tencuială, pe lucirile pietrelor mângâiate de soarele ce caută firide, ca să ajungă la ele, prin zidurile-monolit ce căptușesc de la un capăt la celălalt ulițele orașului vechi. Perimetrul acestuia a fost, e limpede, bine delimitat încă din vremea stăpânirii austriece, căci până în Cernăuți n-am văzut un centru istoric al vreunui oraș românesc de asemenea dimensiuni.

Cernăuții au chipul unui bunic al cărui trup dă îndoit tribut timpului, dar care nu ostenește a povesti ce lume a cunoscut, ce timpuri a trăit. Străduțe înguste urcă și coboară pante domoale, pavate cu piatră cubică, purtând în spate prețioase poveri arhitecturale. Dar aici trecutul și prezentul nu șed în vitrine separate. Pe aceleași spinări de deal, străjuite de clădiri minunat decorate, înnobilate de timp, se desfășoară o gălăgioasă și plină de nerv viață comercială și civică. Locul e înțesat pestriț cu magazine și prăvălii de tot felul, cu restaurante și cafenele, cu vitrine cu dulciuri dintre cele mai ochioase. Iar bătrânele străduțe sunt scenă vie pentru vizitatori și localnici, căci traficul e un spectacol în sine, arătându-ți de la vechile și exoticele Lada rusești până la autobuze de anii ‘60 și cele mai luxoase mașini ale prezentului. Și, în ciuda dimensiunii miniaturale a spațiului destinat circulației, senzația de aglomerație e totuși atenuată.

Păstrând proporțiile, orașul vechi, constituit, în mare parte, în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, pare un fel de Vatican, mărginit de un oraș nou, cu blocuri cenușii, comuniste, cu bulevarde largi, de asfalt, croite după model rusesc, în perioada administrației bolșevice. Viața culturală și administrativă a Cernăuților se întâmplă, însă în orașul vechi, în umbra zidirilor măiastre, unele ridicate de habsburgi și decorate în stilul epocii din care vin, altele construite în perioada interbelică, de ad­mi­nistrația românească, în stilul funcționalismului.

Fosta reședință mitropolitană, axul turistic al Cernăuților

Inima Cernăuților bate în piața centrală, fostă Ringplatz pe vremea monarhiei austriece, și cunoscută apoi drept Piața Unirii. „Aici, la 11 noiembrie 1924, a fost dezvelit, în prezența familiei regale, cunoscutul monument al Unirii, care simboliza un ostaș al armatei române îmbrățișând o fată, iar în spate se afla un bour care, cu copita lui, distrugea emblema Imperiului austro-ungar”, povestește Dragoș Olaru, în timp ce străbatem piața din fața primăriei.

dsc08432

Jur-împrejur, clădirile amintesc de cele mai importante momente ale istoriei locului. La o aruncătură de băț de Piața Unirii se găsește Obergymnasium, liceul în care a învățat Eminescu. Peste drum de gimnaziu, o altă piață aduce mărturii culturale însemnate. Aici se găsesc teatrul cer­năuțean, odinioară purtând numele de Teatru Național, astăzi cunoscut ca Teatrul „Olga Kobyleanskaya”, construit în 1904 de arhitecții austrieci Fellner și Helmer, cei care au construit și Teatrul Național din Iași, și Casa Ofițerilor, construită în anii ‘30 de arhitectul român Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, și devenită apoi Palatul românilor.

Nu departe de Piața Unirii se află Filarmonica de Stat din Cernăuți, clădire construită în 1876, loc în care a concertat în câteva rânduri și muzicianul ­George Enescu.

Dar poate cea mai importantă și impresionantă clădire-martor a Cernăuților veacului XIX este Universitatea. Impunătoare și masivă, de o frumusețe arhitecturală ce te lasă fără grai, aduce prezentului parte din farmecul secolului din care vine. Ridicată între anii 1864-1882, ca reședință a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei și Dalmației, universitatea cuprinde trei corpuri, precum și fosta biserică seminarială a Facultății de Teologie. Vestită încă din epoca înființării sale, a fost locul în care au făcut strălucite studii de teologie și filosofie multe nume celebre ale culturii române. Toate corpurile universității, construite din cărămidă roșie, poartă amprenta unui fericit melanj între stilurile bizantin și maur. „Inițial, în corpul central se afla reședința mitropolitană, iar în clădirile de alături funcționau Facultatea de Teologie, o școală de dascăli, un mic muzeu bisericesc și o fabrică de lumânări”, explică Angela Bota, ghid la Universitatea Cernăuți. Astăzi, complexul universității este cel mai important monument al orașului, iar din 2011 este obiectiv UNESCO.

Limba română, o necunoscută pe străzile Cernăuților

Însă, cu toate mărturiile românismului care a fost viu, în ciuda diverselor stăpâniri ale orașului și regiunii, astăzi pe străzile Cernăuților limba română nu se aude aproape deloc. Ca român, ca să poți lua masa, trebuie să te înțelegi cu ospătarii prin semne. Nicăieri nu am văzut vreun meniu dublat și în limba română. Cum, de altminteri, nu am văzut în tot orașul, pe clădiri, decât foarte puține inscripții în limba română, și acelea traduse obligatoriu în ucraineană. Până și celebra semnătură a lui Eminescu, de pe statuia din centrul orașului, e reprodusă, culmea, nu cu litere ro­mânești, ci cu caractere ucrainene. ”În regiunea Cernăuți, românii se situează undeva la 20%. Există trei raioane în care românii ating 50%, în Hliboca, Storojineț și Noua Suliță. În Herța, 98% din populație este reprezentată de români. În ce privește orașul Cernăuți, doar 7-8% din populație sunt etnici români”, subliniază arhivistul Dragoș Olaru.

Imagini pentru cernauti statuia Eminescu

În Cernăuți, există patru școli românești, dintre care una este gimnaziu, situație doar cu un pic mai bună decât în perioada ocupației sovietice, când orașul avea trei școli românești.

În atare condiții, românii nu reprezintă o voce puternică, care să poată influența, în favoarea lor, deciziile autorităților ucrainene. „În timpul administrației sovietice, românii au fost asupriți – erai considerat colhoznic dacă vorbeai românește. După anii ‘90, lucrurile s-au mai reașezat un pic, grație și politicii statului român, pentru că redobândirea cetățeniei a fost pentru mulți dintre noi ca o gură de aer”, spune Iurie Levcic, pre­ședintele Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tra­diționale Românești Cernăuți, instituție care militează pentru ideea de românism și pentru conservarea valorilor ro­mânești tradiționale aici, în Bucovina de Nord.

Comunitatea românească, dezbinată

Disiparea sentimentului na­țional în regiunea Cernăuți are drept cauză și faptul că aici, în ultimii 20 de ani, comunitatea românească a cunoscut o fărâ­mițare continuă. Astăzi, în Cernăuți există nu mai puțin de 20 de asociații românești și tot atâția lideri, însă, din păcate, nici o încercare de aglutinare, în jurul unui țel comun, n-a avut succes. „Doar atunci când statul român va monitoriza cu atenție situația din Cernăuți și va acorda finanțări celor care cu adevărat merită, doar atunci vom scăpa de acești pa­trioți-pro­fesioniști, cum le spun eu, care o viață au trăit speculând pe ideea națională”, spune Iurie Levcic. Basarabean de origine, din fostul județ Hotin, de meserie interpret de muzică populară, Iurie Levcic a abandonat scena și s-a dedicat ideii de a-i conduce pe copiii românilor din Cernăuți într-o atât de necesară călătorie spre rădăcinile lor. De a-i ajuta să cunoască trecutul, tradițiile, graiul, portul și muzica neamului din care se trag. Elevii săi din prima generație au devenit azi deja profesori.

Dorința lui de a lupta ca ideea de românism să nu se stingă a pornit încă din studenție, când, la Colegiul de Artă, pe parcursul a patru ani n-a primit „nici măcar o fărâmitură de informație despre folclorul românesc din Cernăuți, despre cultura muzicală a Cernăuților din perioada interbelică. Acest lucru foarte mult m-a întristat. După ce Ucraina și-a redobândit inde­pendența, am înțeles că este cazul să așez pe raftul pe care merită să fie și cultura românească”.

Alături de alți 10 entuziaști români a pus, în 2004, bazele Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ro­mânești Cernăuți, cu scopul de a pregăti copiii români talentați, cu precădere cei din mediul rural, și de a păstra și revitaliza cultura tradițională românească, care începuse deja să se altereze. „În 2002, când am început să lucrez în televiziune, oamenii deja pierdeau noțiunea de cântec, de folclor, de doină. Așa că în 2006 am creat festivalul-concurs pentru copii „În grădina cu flori multe”, de muzică populară românească, prin care am început să cizelăm, să formăm, să înlăturăm kitsch-ul, elementele străine”, își amin­tește Iurie Levcic.

Astăzi, centrul are 11 profesori, 160 de copii înscriși și o activitate cultural-artistică prolifică: coordonează activitatea a 16 formații folclorice din toată regiunea Cernăuți, cu precădere din satele cu populație românofonă, iar în cadrul centrului funcționează o asociație a meșterilor populari români, Clubul media „Meridian”, magazinul cultural-etnografic „Cronici bucovinene”, Ansamblul „Perla”, Școala populară de arte și tradiție românească (cu 11 secțiuni, printre care Încondeierea ouălor, Sculptură în lemn, Ceramică, Pictură naivă, Pictură pe sticlă).

Dar cea mai frumoasă reușită mi-a părut a fi, dincolo de colosala muncă de păstrare a identității naționale, faptul că aici se predau cursuri de limbă română pentru ucraineni. „Anul trecut am avut 42 absolvenți, de toate vârstele, iar anul acesta s-au înscris 52. O surpriză frumoasă a fost să constatăm că după aceste cursuri mulți ucraineni și-au dat copiii la școala românească”, spune, emoționat, președintele centrului.
Școala populară de arte și tradiție românească, funcțio­nează, în cadrul centrului, din 2015. După înființare, timp de opt luni, a fost finanțată de statul român, prin Departamentul românilor de pretutindeni. `Apoi s-a schimbat ministrul și s-a așternut o lungă tăcere dinspre autoritățile române, care ne-au uitat cu totul. Anul acesta am susținut 17 spectacole folclorice fără nici un sprijin, doar pe sacrificiul părinților și al altor sponsori, iar astăzi ne aflăm într-o situație cu totul incertă”, spune cu amărăciune Iurie ­Levcic.

Situația Școlii populare de arte și tradiție românească pare să „beneficieze” de aceeași indiferență mută din partea statului român ca și Casa lui Aron Pumnul, din Cernăuți, care nu a căpătat nici până azi statutul de monument istoric, în ciuda eforturilor intelectualilor cer­năuțeni de a amenaja aici un muzeu dedicat lui Eminescu.

Imagini pentru Casa lui Aron Pumnul, din Cernăuți

E încă o dovadă că România face puțin, mult prea puțin pentru românii din regiunile istorice aflate în componența altor state. Și că, la scara istoriei, ei rămân doar cu un oftat prelung din pieptul Țării. Și duc singuri, orbește, cu nes­fâr­șite resurse de entuziasm, cu un patriotism pe care noi am uitat demult să-l mai cultivăm, lupta pentru ideea de apar­tenență la neamul din care au fost plămădiți. `Cred că demnitarii români nu-și dau seama ce înseamnă a fi român în străinătate. Și aici nu mă refer la diaspora, ci anume la ținuturile istorice. Cum să le explici că aici cultura românească necesită mai multă atenție din partea României? Sunt ferm convins că folclorul, limba română, românismul în general au viitor la Cernăuți, atât timp cât vom fi auziți, sprijiniți”, e convins Iurie Levcic.

de Otilia Bălinișteanu Lumina de Duminică

1 Comment
  1. calin eugen says

    Bucovina de nord si tinutul Hertei sunt provincii romanesti cam nebagate in seama.Sunt provincii romanesti care trebuie alipite la Tara, in orice context geopolitic.Unire ,frati Romani,unire!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php