Viața mea cu Sergiu

0 318

Pe Sergiu Grossu îl ascultasem predicând într-o biserică orto­doxă din Bucureşti şi mă interesase mult ca om şi pentru activi­tatea ce-o ducea. Dar arestarea mea, în august 1949, ne despărţi pentru mai mulţi ani. Acum, când mă ocupam de un grup de tineri aparţinând unei biserici evanghelice, participarea lui Sergiu la întrunirile noastre deveni tot mai utilă şi plăcută. El era întotdea­una însoţit de tineri din „Oastea Domnului”, căci în cercul nostru nu se făcea diferenţă de confesiune. Ţinta era să întărim poziţia creştină a acestor tineri, a cât mai multor tineri, care în şcoli sau la locul lor de muncă, în armată sau în uzine, erau îndoctrinaţi cu ateismul.

Sergiu, fost ziarist şi foarte talentat poet şi scriitor, crease câte­va piese de teatru pe teme biblice. Avea poeme creştine minunate şi poeziile sale pentru copii şi tineret circulau prin toate bisericile sau întrunirile clandestine. Pentru unele din poemele sau poeziile sale mi-a revenit mie să compun partitura muzicală. Astfel, tinerii noştri erau mereu alimentaţi cu cântece noi şi se bucurau împreună de toate bunele daruri spirituale pe care, laolaltă cu noi, cei adulţi, le căpătau într-una.

Ni s-a întâmplat să jucăm scenete, ba chiar piese de teatru, cum a fost aceea a „Fiului risipitor”, scrisă în versuri de Sergiu.

Activitatea aceasta şi colaborarea cu fraţi din alte biserici, ne-a reconfortat mult în acea perioadă care se situează după anul 1953. Desigur că eram foarte „vigilenţi” cu privire la manifestările noas­tre, ca poliţia să nu le dibuiască. Poate că prudenţa şi înţelepciunea ne-au ajutat mult ca să fim lăsaţi în pace. De multe ori ne-a fost dat să realizăm că îngerii Domnului erau de strajă şi ne oblăduiau. Căci deseori am fost urmărită, atât eu cât şi alţii din grupul nostru; casele erau puse sub pază, de asemenea locuinţa unchiului meu, unde mergeam zilnic la dejun şi pentru a-mi vedea părinţii.

Ştiam însă cu toţii că facem un lucru plăcut înaintea lui Dum­nezeu şi necesar cauzei Lui. Şi de aceea mergeam mai departe, nădăjduind în ajutorul şi ocrotirea Sa. în plus, ne strângeam regu­lat la câte o soră, pentru ora de rugăciune. Dedicam aceste ore celor închişi şi pentru convertirea celor necredincioşi.

în ceea ce mă priveşte, nu mi-a fost greu să constat că Sergiu şi cu mine ne iubim şi ne înţelegem perfect. Şi aşa, în ciuda lipsurilor materiale, dar mai ales fără a avea o locuinţă stabilă, ne-am unit vieţile pentru totdeauna.

Logodna noastră a avut loc la o mică mănăstire ortodoxă din Sinaia. Am fost numai noi doi şi, după slujbă, ne-am strigat dra­gostea şi recunoştinţa către Dumnezeu, pe crestele munţilor.

Cununia religioasă am petrecut-o în condiţii foarte triste: un­chiul meu era muribund, iar tata, şi el, grav bolnav. Înconjuraţi de câţiva membri ai familiei şi de câţiva fraţi de credinţă din Oastea Domnului, ea s-a săvârşit la o bisericuţă din cartierul unde locuiau părinţii mei, apoi, în unica încăpere în care ne puteam strânge, adică la căpătâiul tatei, care a asistat, întins pe pat, la bucuria noastră, pe care a trebuit s-o înfrânăm, cântând şi rugându-ne cu glas şters, din pricina unchiului care era în ultima fază a vieţii.

O soră de credinţă ne-a dat ospitalitate în casa ei, pentru a locui un timp. Apoi, scurtă vreme după decesul unchiului, tatăl meu ne părăsi şi el. Mama se instala la o prietenă şi ne cedă nouă camera în care trăise anii amari, după evacuarea din locuinţa ce-o aveam, şi purtând povara lipsei mele şi a fratelui meu, de asemenea arestat.

Opresiunea poliţienească deveni din ce în ce mai aspră, mai ales după evenimentele din Ungaria. Arestări noi începură să se facă, toată lumea îşi dădea seama că trăim într-o fază de nouă teroare. Şi totuşi, lupta nu fu abandonată. Însă interveni grija foar­te acută de a nu ne vârî în gura lupului, ci de a proceda prudent şi cu multă abilitate.

Întrunirile noastre luară o întorsătură tot mai misterioasă. Cât priveşte cele ale fraţilor din Oastea Domnului, care erau obişnuiţi să se numere cu miile când se porneau la vreo nuntă, botez, ba chiar şi la o înmormântare, ele fură oprite categoric de poliţia co­munistă, care interveni de vreo câteva ori, şi apoi aresta pe unii din capi. Aceste arestări nu fură de durată. Ele pregăteau, însă, pe cea mare, care avea să vină curând.

Într-adevăr, în 1958-1959, noua rafală de arestări se dezlănţui. Adolescenţi, femei, bărbaţi, fură ridicaţi unii după alţii. Şi, într-o noapte, veniră să-l ia şi pe Sergiu. Cuvintele nu pot cuprinde bă­tăile inimii îndurerate. Un lucru poate fi înţeles şi anume că sufe­ream pentru arestarea lui ca una care ştiam ce înseamnă să cazi în mâinile Securităţii.

În curând fu arestată şi prietena mea, Alice. Şi iată că un mare gol începu să se creeze în jurul meu. Zilnic aflam de alţii, ridicaţi la miezul nopţii. Şi stăteam şi noi, cei care eram încă afară, cu valiza gata pentru plecare.

Toată lumea nădăjduise că, odată cu moartea lui Stalin, liber­tăţile cetăţeneşti vor fi restabilite, aşa cum promisese Hruşciov. Toţi se aşteptau la o destindere progresivă. Ca, dintr-odată, repre­siunea să devină mai feroce şi persecuţia religioasă, declanşată chiar cu aprobarea tacită a înaltelor foruri bisericeşti care colabo­rau fără ruşine cu regimul, mai insistentă. Dosarele, acuzând de contrarevoluţie şi spionaj în favoarea imperialiştilor capitalişti, abundă. Bieţii ţărani, învinuiţi pentru astfel de fapte, nu înţeleg măcar despre ce este vorba. Avocaţii din oficiu au un rol de acuza­tori, iar procurorii cer sentinţe care depăşesc 20 de ani.

Ce ne rămânea să facem, nouă, celor rămaşi încă „liberi”, decât să ne rugăm în continuare pentru dragii noştri luaţi de lângă noi, şi pentru toţi cei care rămăseseră, la infinit parcă, în închisoare. Şi ne continuam viaţa între munca de toate zilele şi nopţile, uneori albe, în care plânsul se împletea cu ruga şi descurajarea cu nădejdea.

Mama, care venise de la prietena ei şi locuia cu mine, în aceeaşi cameră pe care ne-o cedase după moartea tatii, plângea şi se ruga necontenit pentru Sergiu şi ceilalţi. Îmi spunea mereu: „Eu am să mă duc la Ministerul de Interne să le cer să mă ia pe mine în locul ginerelui meu! Eu sunt bătrână. El este tânăr şi căsătorit de aşa puţină vreme…” Cu adevărat, nu avusesem parte decât de doi ani de fericire, după care veni arestarea.

Şi totuşi, eram sigură că vom trece cu bine şi prin această încer­care. Mai precis, eram sigură că soţul meu va reveni acasă îmbo­găţit sufleteşte şi întărit, aşa cum venisem şi eu, ca şi atâţia alţii din credincioşi. Căci în închisoare legătura cu Dumnezeu este mai strânsă decât în libertate. Am simţit-o, cum se zice, pe pielea mea. Niciodată n-am atins culmi de fericire şi de spiritualitate ca în anii de detenţie. De aceea, cu acest gând mă consolam, când era vorba de soarta lui Sergiu. Şi ceream lui Dumnezeu ca încercarea prin care trec deţinuţii, şi la care luam parte şi noi, să ne întărească pen­tru alte vremuri şi pentru alte chemări la o lucrare, pe care Dum­nezeu o avea desigur în vedere, dar pentru care aveam fiecare nevoie de o şcoală nouă, pregătitoare.

Începând cu anul 1962 şi până în iulie 1964, guvernul acordă o amnistie generală tuturor deţinuţilor politici din România. Ca de obicei, ziarele nu scriseră nimic şi nici un act oficial nu întărea zvonul care se răspândi ca un fulger printre cetăţeni. În majoritatea familiilor lipsea câte cineva. Toţi aşteptau o „minune” şi cum ro­mânul este optimist din fire, toată lumea crezu că amnistia este într-adevăr semnată, că acei mult aşteptaţi se vor întoarce acasă. Bucuria culmina odată cu sosirea primelor grupuri. Din momentul acela, gările fură luate cu asalt de către familii întregi care aştep­tau ca să coboare din tren cel plecat departe. Astfel, eşalonaţi pe serii nesfârşite, deţinuţii reveniră printre ai lor. O euforie mai mare nu cunoscuse ţara până atunci. Căci puşcăriile fură golite. Erau printre cei reveniţi unii care fuseseră deţinuţi încă de pe timpul guvernului Antonescu. Erau alţii arestaţi din 1944 – 1945. Umbre, foşti oameni şi schelete strâmbe, iată ce strângeau în braţe mamele, soţiile, bărbaţii, copiii. Cu toate acestea, regăsirea era aducătoare de fericire şi speranţă, pentru unii. Alţii se întorceau singuri de la gări sau aşteptau în zadar acasă. Ai lor muriseră în închisori. Când? Unde? Vor fi aflat aceste triste amănunte de la foştii colegi de su­ferinţă întorşi printre cei vii. Un singur lucru n-a putut afla nimeni din cei îndoliaţi: locul unde se aflau mormintele zecilor de mii ple­caţi din această lume, de pe meleagurile suferinţei, eliberaţi pentru totdeauna din lanţurile tiraniei. Mormintele n-au fost niciodată gă­site. Şi durerea devenea, din pricina asta, mai crâncenă.

Sergiu, care după eliberare, fu nevoit să lucreze în posturi cu totul inferioare faţă de diplomele universitare pe care le avea, se adapta greu cu o muncă lipsită de interes şi se lupta cu sănătatea şubredă, consecinţă a unei robii negre în Delta Dunării, unde mulţi deţinuţi fuseseră duşi după proces, pentru a cultiva şi recolta stu­ful. Cum condamnarea sa se ridicase la 12 ani temniţă grea, după anchete şi proces lucră până la eliberare în aceste locuri infernale. Acolo avu şi un accident de muncă, şi numai graţie ajutorului lui Dumnezeu nu-şi pierdu un picior. Sechelele accidentului le resim­te şi azi, iar operaţia „chirurgicală” ce i se făcu pe o masă de bucă­tărie, în bacul care servea drept dormitor, nu o va uita niciodată. Deoarece medicul, un deţinut, fu nevoit să-i închidă o spărtură de peste 20 de cm., prin care ieşise întreg muşchiul piciorului stâng, cusându-l, timp de peste două ore, fără a-l anestezia sau dezinfec­ta (şi posedând pentru această aşa-zisă „intervenţie” un ac de cusut obişnuit şi sfoară de împachetat).

În ciuda amnistiei, libertatea religioasă nu era respectată, con­form Constituţiei ţării, şi soţul meu, cât şi alţi creştini militanţi aveau o interdicţie totală în ce priveşte întrunirile sau orice activi­tate în această direcţie. Atmosfera devenea tot mai grea. Căci pentru Sergiu, singurul ideal era lucrarea pentru Dumnezeu. Se vroia util în răspândirea Cuvântului Sfânt, ştiind că mulţi s-ar bucura de o împărtăşire frăţească, de-un cuvânt bun, de-un sfat. Ori totul de­venise aproape imposibil de realizat. Bineînţeles că rugăciunea a fost refugiul nostru şi am cerut Domnului să ne deschidă o cale pentru a avea libertate de acţiune. Stăruinţa şi încrederea că Iisus ne va trasa un drum, nu ne-a părăsit nicidecum şi niciodată.

După câţiva ani de aşteptare, în care timp începuserăm să întrevedem clar care este voia lui Dumnezeu, veni ziua hotărâtoare a plecării noastre în Franţa. Dumnezeu lucrează prin oameni. Pe noi ne-a ajutat tot prin oameni! Recunoştinţa noastră faţă de El şi de toţi cei de care s-a folosit, ca să ne scoată din ţară, este vie.

Am venit în Franţa, în aprilie 1969, cu sentimentul că ne „mutăm” într-o a doua patrie. Familiarizaţi cu limba şi cultura franceză, aparţinând unei istorii care şi-a împletit destinul cu cel al marelui popor francez, am lăsat în urmă pe cei mai dragi şi apropiaţi, con­siderând că în Franţa vom găsi climatul potrivit pentru a începe sau a continua o lucrare atât de mult îndrăgită, şi anume cea pen­tru slava lui Dumnezeu. Consideram că experienţa noastră spiri­tuală şi aceea a dominaţiei comuniste vor fi utile cetăţenilor aces­tei ţări. Şi de la începutul exilului, am încercat să „facem ceva”.

Aduceam, pe de o parte, mesajul creştinilor persecutaţi, pentru că rămăseseră fideli credinţei străbune. Speram că atitudinea lor curajoasă în faţa teroarei poliţieneşti, că martiriul multora din fraţii oprimaţi în dosul Cortinei de Fier va fi un exemplu şi un imbold de întărire spirituală pentru creştinii occidentali. Şi vroiam să atragem atenţia, totodată, celor care se lasă atraşi de mirajul doctrinei mar­xiste asupra pericolului unei dictaturi, instalate sub numele de dic­tatură proletară, dar care în fond nu reprezintă nici voinţa prole­tariatului, nici nu se zbate pentru interesele lui.

Odată sosiţi în Franţa, problema existenţei se rezolvă uşor, căci eu începui să lucrez şi, slavă Domnului, n-am dus lipsă de nimic din punct de vedere material. Însă nu pentru aceasta venisem. Sco­pul era acela de a ne adresa altora, de a transmite, cum am mai spus, mesajul pe care îl aveam pe suflet. În special, soţul meu se zbătu mai mult de un an pentru a-şi crea contacte şi a pune la dispoziţia presei franceze datele şi documentele pe care le avea şi le primea din partea fraţilor persecutaţi peste tot unde comunismul era la putere. Spre stupoarea noastră, cele mai multe uşi la care bătu ră­maseră închise: unele răspunsuri fură caracterizate printr-o totală indiferenţă faţă de problemele puse; mulţi din cei cărora se adresă Sergiu erau deja angajaţi în lupta de stânga. Ceea ce era dureros şi grav, din ultima categorie făceau parte membri ai clerului şi foarte mulţi enoriaşi ai Bisericilor creştine.

Am găsit infiltraţia comunistă atât de mare în Franţa, încât la un moment dat am început să credem că orice încercare de lămurire este sortită eşecului. Dar Sergiu nu renunţă. În rugăciuni perma­nente, amândoi ceream Domnului să ne arate calea pe care trebuie să pornim. Înarmat cu răbdare şi pe deplin încredinţat că dacă Dumnezeu a făcut minunea de a ne aduce în Franţa, a făcut-o într-un scop bine determinat, Sergiu a continuat să se pregătească, să încerce, să plănuiască şi să aştepte.

Dumnezeu a deschis calea atunci când a găsit El că momentul este propice. Pe lângă emisiuni religioase, care i s-au dat să le facă în limba română şi, pentru un anumit timp, în limba franceză, cadoul cel mai minunat al lui Iisus a fost ziarul „Catacombes”, o publicaţie supraconfesională, închinată problemelor religioase din ţările comuniste.

Binecuvântările lui Dumnezeu n-au luat sfârşit însă. După ziar a urmat editarea de cărţi privitoare la aceeaşi problemă arzătoare: a persecuţiilor religioase şi atitudinii curajoase a fraţilor persecu­taţi în ţările subjugate de marxiştii atei.

Muncim mult de tot amândoi. Dar suntem fericiţi că putem fi de folos creştinilor din România, prin emisiunile noastre de radio, care întăresc pe unii, iar altora le aduc argumente anti-marxiste. Pe de altă parte, suntem convinşi că facem în Franţa o lucrare nece­sară tuturor mediilor bisericeşti sau sociale, şi ne bucurăm nespus când primim sumedenie de scrisori care ne încurajează să conti­nuăm această operă de informare a opiniei publice.

(Nicole Valéry Grossu, Din toată inima, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 2003)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php