Ma aflam la Mânastirea Sâmbata de Sus. Pentru că Părintele Teofil Pârâian, duhovnicul Sâmbetei, pentru care venisem, era plecat pentru puțin timp, am urcat spre lacul din spatele mănăstirii. Acolo am văzut un grup de monahi odihnindu-se. Între ei, parcă protejat de ceilalți, stătea un călugăr vârstnic, micuț de statură, cu barba rară și părul alb. Curios din fire și cu chef de vorbă, m-am apropiat de ei. „Doamne-ajută, de unde sunteți veniți, părinților?”. „Doamne-ajută, de la Mânăstirea Slănic din Argeș” – zice unul tânăr dintre ei.
„Știu pe cineva acolo”, spun eu, „pe Părintele Teofil Bădoi”. Dintr‑o dată monahul cel vârstnic ridică capul spre mine și spune foarte serios: „Cine?! Hoțul ăla, nenorocitul, a fugit din mânăstire, nu mai e la noi!”. L‑am privit uimit și oarecum speriat că Părintele știut de mine din cărți are așa faimă rea în Slănic! Ceilalți râdeau pe înfundate. Unul dintre ei se trage lângă mine și, văzându-mă dezorientat, spune discret, zâmbind: „Dânsul e Părintele Teofil Bădoi, starețul de la Slănic!!!”.
Părintele Teofil Bădoi s-a născut la 11 septembrie 1925. A intrat în mânăstire la 20 februarie 1944 și a fost tuns în monahism la 30 martie 1947. În același an a fost făcut ierodiacon, la 14 iulie. În anul 1968 a fost hirotonit ieromonah, după ce a trecut prin școala suferinței – cei șapte ani cât a fost dat afară din mânăstire în urma diabolicului decret 410 din 1959.
Dialog cu avva Teofil
– Măi băiete, tinereţea cu ispite şi bătrâneţea cu neputinţe. Vocea s-a slăbit, dantura s-a slăbit. Am rămas cu un ochi şi cu un dinte. Dar mergem înainte, vorba lui avva Vitimion.
Să fi învăţat eu toate şcolile din lumea asta, cele mai înalte şcoli, ca şcoala suferinţei nici o şcoală nu mi-ar fi fost de folos. Eu am fost dat afară din mânăstire pe 15 ianuarie 1961. Aveam 36 de ani. Eram la Slănic cu avva Vitimion, cu părintele Nifon (Jupânu’, cum îi spuneam noi) şi cu părintele Iosif din Corbi. Părintele Nicodim şi părintele Gavriil erau deja la pârnaie. Eu am scăpat prin minune de puşcărie. Dumnezeu m-a păzit, că nu rezistam, muream. Aşa. Deci, pe atunci predicam la Oastea Domnului. Aveam mare dragoste, eram în stare să aduc tot tineretul să-l bag în mânăstire. Pe 14 octombrie 1960 a venit la schit tovarăşul Bărbulescu, inspectorul Cultelor pe regiunea Argeş, cel mai rău om pe care l-am cunoscut eu în ţara asta. Mi-a zis: „Am venit să te cunosc, pentru că eşti singurul călugăr din regiune pe care nu-l cunosc. Să te cunosc şi să-ţi spun să pleci”. „Nu plec, tovarăşe, nicăieri. Până la primăvară nu plec de aici”. „Ai să pleci, îţi promit eu”. Şi aşa a fost, ca el. Într‑o noapte mă pomenesc cu Bărbulescu însoţit de trei-patru securişti pe capul meu. Într-o cameră aveam ascuns pe părintele Boboc, era bolnav, săracul, îngrijeam de el. „Unde e Boboc?” m-a întrebat. „Ce aveţi, domnule, cu el? Lăsaţi-l în pace că e bolnav”. Au intrat peste el şi ce mi-au auzit mie urechile… ce de măscări, ce de porcării i-au strigat!
– L-au bătut?
– Nu, nu l-au bătut. Pe el l-au arestat şi pe mine m-au dat afară din mânăstire. „Unde o să te duci acum, m-a întrebat?” „În Corbi”. „De ce nu te duci la Vlădeşti?” Eu nu voiam să mă întorc în satul meu şi nu aveau ei cum să înţeleagă că eu, călugăr fiind, nu mă puteam întoarce acasă. „N-am la ce să mă mai întorc în Vlădeşti. Părinţii au murit”. Şi m-au lăsat în Corbi, dar m-au pus să semnez o declaraţie prin care ceream ca, în cazul în care voi fi găsit la schit, să fiu împuşcat.
– Cât aţi stat cu domiciliul forţat în Corbi?
– Cinci ani. Până în noiembrie 1966.
– Şi v-au lăsat în pace?
– Da’ de unde! Mă chemau la Miliţie periodic. Când mă întorceam, dacă mă îmbătam şi tot mergeam mai bine. „Banditule, de ce nu te însori?“ Din „banditule“ nu mă scoteau. „Ascultă, bă, unii tot aşa ca tine se căsătoresc, dar stau aşa, de-o parte. Ce zici?” „Eu zic că cine s-a căsătorit trebuie să respecte toate legile căsătoriei. Eu aşa ştiu. Iar cine nu s-a căsătorit respectă toate legile vieţii de necăsătorit”. Altădată l-am întrebat pe cel ce mă interoga: „Şi dumneavoastră aţi depus jurământul militar, nu-i aşa?” „Da, am depus”. „Şi l-aţi călca?” „Nu, niciodată!” „Ei bine, şi eu am depus un jurământ, cel al călugăriei. Şi nu-l pot călca pentru nimic în lume”. Şi ştii ce mi-a zis? „Bine faci că nu-l calci.“ Ca să vezi!
– Aţi păzit cele ale călugăriei şi în lume, civil fiind.
– Cu sfinţenie, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu! Aveam ispite din partea slujitorilor satanei, eram urmărit pas cu pas, tot ce făceam şi din cauza stresului, cinci ani cât am stat în Corbi am adormit numai cu pastile, cele mai tari pastile, ajunsesem să iau trei în loc de una ca sa-şi facă efectul. Dar şi satana personal mă lupta. Să mă fi văzut cum arătam, eram numai pielea şi osul, îmi plângeai de milă şi aşa, în halul acesta fiind tăbărâse dracul curviei pe mine. Mă rugam, părinte, să mă izbăvească Dumnezeu de se făcea baltă sub mine de atâta plâns. Şi mă întreba sora Veta de ce plâng şi îi spuneam că plâng de dorul mânăstirii, nu puteam să-i spun motivul. Şi am văzut că securiştii erau mai răi ca dracii: că de draci, te rugai la Dumnezeu şi scăpai de ei, dar de securişti… Plângeam până leşinam, îmi zicea mai târziu maica Gabriela: „Dacă ai şti câte palme ai luat sfinţia ta de la mine!” „Cum aşa?” „Păi numai aşa te puteam trezi”.
Zis-a avva Teofil:
Când m-am hirotonit, m-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă de invidie şi lăcomie!” Astea două strică relaţiile bune cu semenii noştri. N-am strâns bani, tot ce am făcut am făcut pentru mânăstire. Am cumpărat şi cărţi multe, e zestrea pe care o las „ostaşilor” mei. Am şi vreo 700 de casete cu predici, muzică bisericească, înregistrări din viaţa mea.
Mai zicea avva: Preoţia este cel mai înfricoşător lucru pe pământ. Când slujeşte, preotul are raiul de-a dreapta şi iadul de-a stânga. Preotul dă seama de orice suflet din parohia sa dacă se pierde. Preoţia nu‑i meserie, e misiune divină. Mă doare sufletul când văd tineri mergând să înveţe la Teologie, viitori preoţi, fără să gândească la ce jug se înhamă.
După anul 1990, mergând la Piteşti cu economul mânăstirii pentru unele cumpărături, pe părintele Teofil l-a oprit un cetăţean şi i-a zis cu oarecare aroganţă: „Părinte, eu sunt evanghelist”. Părintele s‑a uitat la el cu mirare şi i-a zis: „Eu cunosc doar patru evanghelişti. Tu de unde ai mai apărut?” Răspunsul neaşteptat l-a năucit pe „evanghelist”. Părintele făcuse vreo 50 de paşi, dar „evanghelistul” nu se mişca din loc. A rămas acolo pironit între oameni, urmărindu-l pe avva cu privirea până s-a pierdut în mulţime.
Adeseori l-am auzit: „… discotecile, casele de adunare ale sectarilor şi bâlciurile de duminica sau din sărbători sunt «gurile iadului». Cine vinde sau cumpără duminica, în loc să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie, nu va avea nici un spor, ci numai pagubă! Aşa spun Sfinţii Părinţi şi eu cred că aşa e!”.
Zis-a părintele Teofil: „În viaţă am avut multe dorinţe pentru care m-am rugat la Dumnezeu să mi le îndeplinească dacă sunt plăcute Lui. Astfel, am dorit mult să ridic biserică, căci aici suntem pomeniţi atât în viaţă cât şi după moarte, cât va dăinui Biserica. Unde se slujeşte Sfânta Liturghie zilnic, multă binecuvântare se revarsă de la Dumnezeu. Ştiţi că Părinţii Bisericii spun că cea mai mare faptă bună pe care o poţi face într-o zi e să asculţi Sfânta Liturghie. Nu mai pot de bucurie când văd cele trei biserici ridicate şi că se fac zilnic cele Şapte Laude după rânduiala monahală şi Sfânta Liturghie. Când am fost prima dată la Locurile Sfinte am văzut cât de înălţătoare şi pline de pace sunt slujbele făcute noaptea. De aceea spuneau Sfinţii Părinţi că rugăciunea de noapte e de aur, căci mintea nu este aşa agitată de gânduri ca ziua. Împrăştierea minţii la rugăciune aduce răceala sufletească şi sufletul nu se foloseşte aşa de mult ca atunci când mintea este adunată la rugăciune şi mai vărsăm şi câte o lacrimă. Când am venit de la Ierusalim, am adunat «ostaşii» mei şi m-am sfătuit cu ei să punem slujbe noaptea. Aşa am început să facem Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii. Am văzut binecuvântarea Domnului de atunci, căci obştea a sporit şi la număr şi cred că şi duhovniceşte şi material”.
(Pr. Visarion Sorescu – Revista Lumea Monahilor anul I, nr.1 din iulie 2007)
Părintele Teofil Bădoiu – un om de o nevinovăție nepământeană
Stăteam de ceva vreme în mănăstire, urmărindu-l cum se învârtea printre ucenici. Avea iuţimea unui prâsnel şi nesiguranţa mersului de copil. O rasă neagră, largă, îi ascundea umerii mici şi trupul plăpând. Doi ochi negri, când gravi, când iuţi şi veseli, scrutând întrebător către tine, îi înviorau obrazul alb şi senin. Întreaga făptura a părintelui emana un amestec ciudat de fragilitate şi forţă, de smerenie duioasă şi fermitate lăuntrică, pecetluite toate de un zâmbet bun şi deschis, care făcea lumină în jurul său. Un om de o nevinovăţie nepământeană, care te cucerea instantaneu, forţându-te să-l îndrăgeşti din prima clipă. Nu puteai altfel! Nu aveai cum!
Aşa l-am cunoscut, cu ani în urmă, pe părintele Teofil Bădoi, stareţul Mănăstirii Slănic din judeţul Argeş, unul dintre cei mai mari şi mai neştiuţi duhovnici ai acestui pământ. O inimă de prunc, prin care a curs sângele unui leu, un suflet zidit într-o smerenie desăvârşită.
Ultima noastră întâlnire s-a petrecut în ceas de iarnă, atunci când întunericul mușca deja din lumina zilei, iar nămetii şterg cu albeaţa lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit în chiliuţa lui să stăm de vorbă. O încăpere liliputană, poțopită de cărţi şi icoane, năduşită de căldura aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flăcări mari. Părintele chicoteşte fericit şi, cu zâmbetul acela îmbietor care i se revărsă peste toată fiinţa, îmi face semn să mă aşez. Peste bătrânul stareţ au trecut anii. De când îl ştiu, are părul şi barba ninse, dar parcă acum i s-a albit şi trupul, din care pare că o lumină neştiută iradiază discret în penumbra chiliei. E ceasul de taină al rugăciunii şi confesiunii, ceasul în care orice om îţi e parcă mai aproape şi orice cuvânt rămâne suspendat între lumi, apropiind cerul de pământ. Afară, zăpada groasă vătuieşte paşii şi soarbe zgomotele mănăstirii. Părintele îşi deapănă firul vieţii biciuite de întâmplări năprasnice, de clipe de cumpănă, care s-au vădit mai apoi încercări grijite sau rânduite de Sus. Iubirea Domnului e, uneori, greu de pătruns pentru noi, cei din lume.
O copilărie răstignită
Părintele Teofil s-a născut în anul 1925, în ziua de 11 septembrie, în satul Vlădeşti din Argeş. Fire sensibilă, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult împreună. La doar 42 de ani, după ce dăduse naştere la patru copii, ea va pleca la cer. Această dispariţie avea să îi încerce lui Titu (numele de botez al părintelui) sufletul şi credinţa. În lipsa mamei, cei patru copii s-au împrăştiat, căutând fiecare un rost prin lume. Tatăl, chinuit de patima beţiei, nu a fost în stare să le ofere nimic.
Aşa a intrat părintele Teofil în adolescenţă. La vârsta la care alţii ridică palate ale visului şi îndrăznesc să spere că vor cuceri luna de pe cer, el lucra deja ca slugă. Avea să povestească despre „stăpânul” său că a fost „un om rău şi fără de Dumnezeu”. Atât. Dar suferinţa nu a fost fără de rost. Adesea, Dumnezeu întoarce răul în bine şi se foloseşte de necazurile vieţii ca să-i întărească pe cei credincioşi. Părintele Teofil a fost unul dintre ei.
La un moment dat, un bătrân înţelept i-a dat un sfat care avea să-i schimbe viaţa. Era la o răspântie de drumuri şi nu ştia încotro să o apuce. Moş Ionică i-a vorbit de Sfântul Nicolae şi i-a dăruit şi o cărticică, în care erau viaţa şi acatistul marelui ierarh. L-a povăţuit să se scoale în miezul nopţii, „atunci când cântă cocoşii”, să citească în linişte rugăciunile şi la sfârşit să adauge: „Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te la Dumnezeu, să mă aducă pe calea cea mai bună!”. Titu a făcut întocmai. Sufletul său curat, primenit de necazurile pe care le răbda fără să se revolte, i-a deschis cerurile. Adesea, la astfel de oameni, o simplă pravilă de rugăciune e de ajuns să le lumineze calea. Un credincios obişnuit are nevoie de ani buni lângă un mare duhovnic, pentru a se dumiri. Pentru Titu a fost nevoie doar de o cărticică de rugăciuni şi de un moşneag înţelept.
Sfatul decisiv avea să vină de la un unchi al său, care i-a aruncat într-o zi o vorbă: „Auzi Titule, de ce nu te faci tu călugăr ca să te rogi liniştit?”. „Da’ ce sunt ăia călugări?”. „Nişte oameni care trăiesc în mănăstiri!”. „Şi ce fac acolo?”. „Stau în biserică şi se roagă mereu”. Deşi nu auzise până atunci de mănăstiri şi monahi, în sufletul băiatului, unde dorul pentru cer pâlpâia ca o candelă, s-a născut dorinţa aprigă de a-şi dărui, şi el, viaţa lui Dumnezeu. Pentru noi, oamenii obişnuiţi, astfel de iluminări subite sunt greu de înţeles. La noi, Dumnezeu pătrunde anevoie prin perdeaua patimilor şi licăreşte în inimă abia simţit. Dar la cei care s-au dezlipit, într-un fel sau altul, de lume, harul năvăleşte nezăgăzuit de nimic. În astfel de clipe omul se poate schimba din temelii, deprinzându-se îndată cu zborul lăuntric. Ani mai târziu părintele Teofil Badoi avea să spună că, din momentul în care a auzit de viaţa călugărească, în inimă i s-a aprins o dragoste greu de înţeles. „Simţeam că arde ceva în mine. Ca atunci când pe un foc plăpând arunci un braţ de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut linişte. Doream să plec să văd cum e călugăria”. Şi a plecat…
Sfaturi scrise pe inimă
Aproape de comuna Domneşti din Argeş, aninat pe o culme de deal, umbrit de păduri bătrâne de fag, Schitul Slănic e o mărturie istorică a credinţei românilor. Ctitorul său a fost chiar Vlad Ţepeş. Veacurile au risipit însă biserica şi chiliile, din care în secolul al XVIII-lea nu mai rămăseseră decât urme de ziduri şi o cruce de piatră. Abia în 1922, sătenii din apropiere au hotărât să refacă biserica, pentru care au cărat piatră cu spatele pe panta abruptă a dealului, aşezând-o drept temelie, împreună cu sudoarea frunţii şi dragostea lor pentru cer. Domnul le-a întors darul şi le-a trimis un povăţuitor încercat în rugăciune şi post – părintele Vitimion Nețoiu. Acesta a întemeiat o mică obşte de călugări şi a introdus rânduieli aspre, la fel ca în Sfântul Munte. Se ruga neîncetat, cât e ziua de lungă, iar Sfânta Liturghie o săvârşea în fiecare noapte. În afară de asta, el nu a mai îngăduit nimănui să mănânce carne, pentru că, spun părinţii, fără post, sufletul călugărului e ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă.
În această atmosferă şi-a început Titu Bădoi viaţa monahală. L-a îndrăgit pe stareţul Vitimion încă din prima clipă – „Era un rugător fierbinte, iar învăţăturile sale erau puternice, pentru că veneau de la Duhul Sfânt. Eu încerc şi acum să merg pe urmele lui, dar ar trebui să fug foarte repede ca să îl ajung”. Părintele îşi aminteşte de povăţuitorul său cu duioşie. De când acesta a plecat la Domnul a rămas singur. Îl întreb dacă l-a iubit şi-mi răspunde scurt şi sincer – „Da. Foarte mult. Ca un copil pe părintele lui”. Orfanul de mamă, chinuit de feluriţi stăpâni fără inimă, îşi găsise la smeritul schit de la Slănic nu numai un povăţuitor, ci şi un tată. Poate că de aceea sfaturile avvei i-au rămas, aşa cum spune astăzi, „scrise pe inimă”. Bătrânul Vitimion l-a învăţat că în zilele noastre duhovnici încercaţi sunt puţini, şi de aceea călugărul se cuvine să se aplece asupra sfintelor cărţi. Cuvintele lor străbat secolele ca un râu de foc al harului şi îi pot aprinde de dorul ceresc chiar şi pe cei mai neputincioşi monahi.
Aşa a început tânărul Titu să citească din scrierile pustnicilor deşertului egiptean. Aforismele lor, deşi aşternute pe papirusuri în urmă cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete şi vii. În fond, sufletul omului este acelaşi. La călugărie a primit numele de Teofil, care se tâlcuieşte „iubitor de Dumnezeu” şi, după ce a fost hirotonit diacon, a început să le vorbească creştinilor ce urcau dealul Zlatinei. „Aveam mare dragoste. Eram în stare să aduc tot tineretul şi să-l bag în mănăstire”.
Părintele a iubit mult anii aceia. Îmi vorbeşte despre ei pierdut în amintiri. Chilia strâmtă e cuprinsă deja de întuneric şi din sobă se strecoară limbi roşietice, muşcând din bezna catifelată. Afară, obştea pare că a adormit în aşteptarea rugăciunii de la miezul nopţii. Povestea vieţii părintelui se apropie de negura din vremea dictaturii. Atunci, fervoarea predicilor tânărului Teofil a atras nu numai tinere inimi spre Hristos, ci şi iscoadele Securităţii. Peste ţara noastră se lăsa îngheţul.
Răscoala din Corbi
„Tovarăşii” au venit noaptea. Aşa cum vin toţi tâlharii. Îi conducea Bărbulescu, inspectorul cultelor pe Argeş. „Era cel mai rău om pe care l-am cunoscut în ţara asta. Venise şi mai înainte şi m-a prevenit: „Am venit până la tine ca să te cunosc. Să te cunosc şi să îţi spun să pleci”. Şi aşa a fost. Ca el”.
Securiştii nu l-au arestat pe părintele Teofil, dar l-au dat afară din mănăstire şi l-au silit să semneze o declaraţie stranie. Prin ea, el le „cerea” autorităţilor că, dacă va mai fi găsit la schitul Slănic, să fie împuşcat! Politrucii nu i-au făcut nimic părintelui stareţ Vitimion Nețoiu. Era prea bătrân.
A rămas singur, să grijească schitul gol, pustiit de vieţuitori. Ucenicul său a mers la Corbii de piatră, un sat întemeiat de câţiva ciobani sosiţi din Ardeal, în vremea prigoanei catolice. Acolo i s-a stabilit domiciliu forţat şi tot acolo avea să fie anchetat în repetate rânduri.
Comuniştilor nu le ajungea faptul că îl izgoniseră din schit. Doreau cu orice preţ să îl compromită, forţându-l să-şi lepede voturile monahale şi să se căsătorească. Nu se mulţumeau cu ameninţări, ci recurgeau deseori la bătăi sălbatice: „Când plecam de acolo, beat să fi fost, şi tot aş fi mers mai bine. Ajunsesem piele şi os. Atunci am înţeles că lupta cu comuniştii e mai grea decât cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugăciune, pe când comuniştii nu”.
Prigoanei din afară i se adăuga lupta lăuntrică. Părintele fusese cu desăvârşire cufundat în calea sa monahala. O iubise cu nesaţ, robit de frumuseţea şi liniştea slujbelor de noapte, de prezenţa luminoasă a părintelui Vitimion, de dragostea caldă a celorlalţi fraţi. Acum, izgonit înapoi în lume, lipsit de dogoarea duhovnicească în care se formase, trăia ca într-o închisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul să îi mijlocească întoarcerea, dar dorinţa nu i se împlinea. Cerul părea surd la rugăciunile sale necontenite. Nopţi nenumărate au trecut în priveghere şi suferinţă. Ore întregi în care plângea, cerând îndurare pentru păcatele sale. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă povestesc că durerea sa interioară era atât de intensă, încât leşina de multe ori în timpul rugăciunii. Îl găseau prăbuşit în faţa icoanelor, într-o baltă de lacrimi, topit de rugăciune şi plâns. Singura mângâiere erau întâlnirile sale tăinuite cu părintele Vitimion Nețoiu. Când nu mai putea răbda dorul după mănăstire, lua calea Slănicului.
Mergea noaptea prin păduri, ca un fur, sub ameninţarea temniţei şi a morţii. Stareţul îl primea cu bucurie, îl spovedea şi îl împărtăşea, slobozindu-l apoi întărit.
La un moment dat, răbdarea securiştilor a ajuns la sfârşit. Sătenii din Corbi făcuseră zid în jurul părintelui iubindu-l nespus, pentru credinţa şi bunătatea lui. Comuniştii l-au arestat, ameninţându-l că dacă nu se leapădă de călugărie va putrezi pe veci între zidurile celulei. „Părea că nu mai am scăpare… Răcneau mereu la mine: „Banditule, de ce nu te însori?”. Atunci i-am spus şi eu ofiţerului: „Dacă dumneata ai fi ameninţat cu moartea, ai fi dispus să-ţi calci jurământul depus ca militar?”. Mi-a răspuns că nu. Atunci i-am spus că jurământul meu ca şi călugăr e mai important decât cel depus de el ca militar şi că nu mi-l voi încălca nici mort! Mai repede mă gândeam la moarte. Şi la puşcărie. Pentru mine era totuna. Temniţele comuniste erau tot un fel de mormânt”.
Soarta părintelui părea pecetluită. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan… Vestea arestării sale a făcut înconjurul satului şi aprigii ciobani din Corbi s-au răsculat, repede şi fără veste. Au luat cu asalt Miliţia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Piteşti, dar pe părintele Teofil au fost nevoiţi să îl lase să plece. Revoluţia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugăciunilor ascultate. O revoltă nebunească şi neaşteptată, unică în felul ei. Un sat care apăra un călugăr în plin comunism! La scurtă vreme după răscoală din Corbi, părintele Teofil avea să se aciueze din nou într-o mănăstire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obştea de maici de la ctitoria vâlceana a lui Preda Brâncoveanu şi a domnitorului Matei Basarab, Mănăstirea „Dintr-un lemn”. Deşi era cleric, a vieţuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodărie. Chiar dacă nu putea să slujească, pentru că era încă un prigonit, se bucura în adâncul sufletului că putea trăi din nou într-o obşte monahală şi chiar să stea în biserică, în timpul slujbelor. Din această ascultare smerită avea să primească vestea redeschiderii manăstirilor din România. A auzit-o chiar de la Patriarhul Iustinian, venit în vizită la mănăstire. De bucurie, părintele a cules un braţ de flori şi i le-a dăruit. „Erau cele mai frumoase din mănăstire, iar eu nu mai puteam de bucurie!”.
Reîntoarcerea
După şapte ani de pribegie, Teofil Bădoi, monahul care înflăcărase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugăciunile sale, s-a întors acasă. Părintele Vitimion l-a întâmpinat cu braţele deschise, la fel ca atunci când intrase pentru prima dată pe porţile schitului, la nici 19 ani.
Acum avea 43, dar trecuse prin încercări ca pentru 100 de ani. Îmi vorbeşte despre ele cu un fel de evlavie biblică. „Să fi învăţat eu la cele mai înalte şcoli din lumea aceasta şi nu mi-ar fi fost de folos pe cât mi-a fost şcoala suferinţei!”. Anii în care rugăciunile sale stăruitoare păreau fără răspuns erau deja în urmă. Poate că Domnul îi încercase inima, îngăduind celor fără de lege să îl asuprească, dar din această încleştare teribilă ieşise un alt om, un adevărat bărbat al lui Hristos. El va fi în stare de acum încolo să poarte în suflet nu numai liniştea senină a vieţii monahale, ci şi viforul năprasnic al ispitelor. Încet, prin răbdare, se clădise o inimă de părinte.
Durerea acelor ani a fost ştearsă într-o clipă de fericirea revenirii în obşte. „Domnul mă certase, dar nu mă dăduse morţii. Nu ştiam eu, în anii de pribegie, că atâta suferinţă îmi va aduce atât de multă bucurie. Dar nu o bucurie obişnuită, ci una fără margini, care vine de la Dumnezeu şi pe care mintea nu o poate cuprinde”. Să te trezeşti noaptea, să te cufunzi în rugă, să roboteşti apoi întreaga zi şi apoi să o iei de la capăt. Pentru ritmul acesta, care pare ameninţător de monoton, părintele Teofil a plâns cu lacrimi timp de şapte ani! E aici un dor ascuns, o patimă mistuitoare pentru Cel Nevăzut. Pentru că nu de reîntoarcerea la schit se bucura dânsul, ci de reîntâlnirea cu Domnul, prin rugăciunea tihnită şi pravila cuminte. Anii care au urmat au fost tot atâtea trepte spre adâncul dumnezeirii.
Iertarea păcătosului
Încet, ca un oştean zdrobit de lupte, dar cu sufletul îmbărbătat de frumuseţea biruinţei, bătrânul stareţ Vitimion slăbea pe zi ce trece. Deşi duhul îi era acum mai treaz ca oricând, lutul i se fărâmă încet, ca al oricărui muritor. În anul 1978, i-a trecut stăreţia ucenicului său iubit. Părintele Teofil a primit slujirea cu bucurie. Acum putea să îşi urmeze visul care îl aruncase în braţele Securităţii – să umple mănăstirea de tineri.
A început pe nesimţite. Vorba sa jucăuşă, firea senină şi răbdarea nemărginită din anii de încleştări îi atrăgeau pe credincioşi ca un magnet. Printre ei, unii doreau să ia calea mănăstirii. Părintele nu punea condiţii. Îi îmbrăţişa cu inima şi le aşternea la picioare viaţa şi rugăciunile sale. În scurt timp, obştea a început să sporească. Dar nu numai cea de la Slănic, pentru că părintele a povăţuit şi sute de fete tinere spre monahism. Înainte să îşi aleagă o obşte, el le lua cu maşina şi le purta într-un pelerinaj prin tot Argeșul. Vedeau pe rând lavre mari şi mici, schituri aruncate în munţi, obşti numeroase sau vieţuitoare singuratice. La sfârşit, ucenica alegea singură locul în care dorea să rămână. Delicateţea inimii părintelui îi cerea să nu intervină. Dar câştiga inima tinerei, tocmai prin această nespusă libertate pe care o risipea cu mărinimia unei iubiri statornice şi dezinteresate. Aşa se face că astăzi părintele are sute de călugări şi călugăriţe care, deşi presăraţi prin toată episcopia Argeșului, se socot fiii săi duhovniceşti.
Dar în tot acest timp, în care obştea de la Slănic sporea şi se întărea în Hristos, securitatea îi stătea pe urme părintelui. Pentru că oamenii şi călugării nu mai aveau loc să se roage în biserică, părintele Teofil s-a hotărât să ridice un locaş mai încăpător. Cum de aprobare oficială nici nu putea fi vorba, părintele s-a decis să o construiască pe ascuns. În acele vremuri, un astfel de gest te putea trimite direct în închisoare. Încercat deja în luptele cu politrucii, părintele a început, totuşi, lucrările. Invidios, un preot mirean dintr-un sat vecin l-a turnat şi, imediat, au venit inspectorii de la culte.
„M-au luat la rost. „Ce faci tu aici? Biserică fără aprobarea partidului?”. Le-am răspuns că nu e o biserică, ci un adăpost în care să ne mai strângem iarna. „Adăpost?! O să vezi tu adăpost! După ce termini ţi-o vom dărâma!”” Bătrânul zâmbeşte ghiduş şi apoi închide abrupt episodul cu Securitatea: „După ce am terminat de construit, au venit, au văzut şi-au plecat, dar Teofil şi biserica au rămas… Până astăzi”. Ani mai târziu, preotul trădător avea să vină şi să i se spovedească, spunându-i cum l-a denunţat. Dar în sufletul părintelui nu era loc decât pentru iertare. Îmi povesteşte liniştit cum l-a luat în braţe şi i-a sărutat apoi mâna, ca oricărui preot. „Frate, eu îţi mulţumesc din inimă pentru ce ai făcut. Că, dacă nu mă denunţai tu, eu mă perpeleam de frica Securităţii, până terminam de construit biserica. Aşa, au venit, i-am înfruntat şi apoi m-am liniştit, văzându-mi mai departe de treabă!”.Cei doi s-au despărţit apoi cu pace. Atitudinea părintelui Teofil Bădoi i-a vindecat pe amândoi. O atitudine în măsură să stingă şi lupta surdă dinlăuntru neamului nostru. Iertarea deplină, iertarea însoţită de uitare, poate vindeca atât rana victimei cât şi pe cea a călăului. Într-o astfel de îmbrăţişare mută, ei se pot regăsi apoi pe celălalt mal al existenţei, luminaţi de harul lui Dumnezeu. Este, de fapt, singura ieşire din iadul comunist, un iad care ne mai bântuie şi acum.
Spre tărâmul luminii
La 12 ani după ce părintele Teofil Badoi preluase conducerea mănăstirii, a plecat la Domnul bătrânul stareţ Vitimion Nețoiu. S-a stins aşa cum a trăit. Încătuşat în rugăciune, veşnic treaz. Nu a murit ca un om obişnuit. Ştia dinainte, prin vestire dumnezeiască, ziua şi clipa marii treceri. Se pregătise pentru ea întreaga viaţă. Pentru un călugăr desăvârşit, ea este ca o nuntă, asemenea unei mari sărbători, când te reîntâlneşti cu toţi cei dragi. Părintele Teofil l-a ţinut în braţe, până în ultimele clipe.
Se întâmpla în 1990, de Bunavestire. Pământul era reavăn încă şi, pe alocuri, umbrit de zăpadă. În chilia sa, bătrânul Vitimion suferea răbdător de mai bine de zece zile. Ştia taina despărţirii sufletului de trup, care nu se face fără zdroabă şi durere. Când s-a apropiat clipa, a cerut să i se citească o rugăciune specială, Canonul pentru ieşirea sufletului. Când preotul l-a terminat, s-a întins pe pat liniştit, a întins mâinile către cer, şoptind: „Maica Domnului, primeşte-mă!”, şi a murit. Sfârşit de om sfânt. Părintele Teofil a asistat cutremurat la întreaga scenă. Îmi spune că aşa ar vrea să treacă şi el la Domnul. Conştient până în ultima clipă, scăldat în rugăciunile preotului, îmbărbătat de prezenţa sfinţilor.
În chilia micuţă, întunericul e acum deplin. De abia ne mai vedem feţele. Pe părintele îl simt însă foarte aproape, ca şi cum s-ar fi ridicat neştiut de pe scaun şi s-ar fi aşezat, tiptil, înlăuntrul meu. E cald. Cald şi luminos. Aşa cum cred eu că este Domnul, cu fiecare dintre noi. Am închis aparatul de înregistrat aşteptând în tăcere. În bezna molcomă, făptura lui iradiază o afecţiune fără margini.
Avea să fie ultima noastră întâlnire. În ultimii ani ai vieţii sale, nu am mai avut răgazul să urc la mănăstire. De la Slănic îmi veneau, din când în când, veşti printr-un prieten. Părintele era bine, sănătos, deşi anii se aşezau peste el liniştiţi, la fel ca zăpezile în miezul iernii. Aveam un sentiment ciudat, pe care l-am încercat la mai toţi marii noştri duhovnici. Anume, că bătrâneţea nu îi ajunge ca pe toţi muritorii. Că undeva, într-un tainic colţ al fiinţei lor, stă ascunsă o fărâmă de veşnicie. Şi, treptat, ea le va mistui întreaga făptură, nemurindu-i. Fără argumente, în pofida firii, speram că moartea nu se va atinge de ei şi vor rămâne cu noi de-a pururi, aşa, cu pletele lor dalbe, dar voinici şi proaspeţi, revărsând mereu acea bucurie voioasă care i-a făcut atât de iubiţi.
În preajma lor simţeam că tinereţea este, în primul rând, o stare a inimii. Şi, ca orice stare a inimii, nu ţine seama de lut, ci de Duh.
Dar nu s-a întâmplat aşa. Părintele Teofil Badoi s-a stins aşa cum se sting toţi oamenii. A trecut dincolo discret, la fel cum a şi trăit. S-a întâmplat pe 17 iulie 2010, iar părinţii l-au înmormântat chiar de praznicul Sfântului Prooroc Ilie. L-au învelit în psalmi şi cântări, făurindu-i un cocon de rugă, pentru călătoria spre tărâmul luminii, sufletul părintelui n-a plecat cu totul de pe pământ. Poate că nu a vrut să plece de tot din mănăstire. Cu inima sa de copil, părintele Teofil o fi reuşit să-l înduplece pe Domnul să-l lase aninat între lumi, deşertându-şi harul peste noi. Dacă mergeţi la Slănic în serile sticloase de iarnă, când zăpada vătuieşte toţi paşii şi părinţii sunt adunaţi la rugăciune, ascultaţi liniştea. Undeva, ca un murmur, ca o adiere de vânt, veţi simţi rugăciunea plină de o lumină voioasă a părintelui Teofil. Lăsaţi-vă purtaţi de ea şi veţi vedea cum trezeşte nădejdea. E primul pas spre împărăţiile luminii.
(Cristian Curte – Revista Formula AS, numărul 998, anul 2011)
