Fiu de plugari – lider al PSD
Ion Flueras s-a nascut in Arad, comuna Cherelus, la 2 noiembrie 1882. Parintii sai, Moise si Maria, erau tarani plugari; averea familiei Fluieras era reprezentata de casa in care locuiau si de cele 2 hectare de pamant care le asigurau existenta. Ion Flueras a urmat scoala primara in comuna natala, dovedind calitati deosebite si inclinare spre studiu.
Din pacate parintii nu aveau suficiente resurse pentru a-i asigura o educatie pe bancile scolii, astfel tanarul este trimis sa invete meseria de rotar pe langa un mester din Pancota. O data cu terminarea uceniciei, in 1901, este primit intr-un atelier de tamplarie din Arad.Ajuns in oras, ia contact cu ideologiile politice si considera ca trebuie sa se implice activ in viata politica, dorind sa lupte pentru ca neamul romanesc sa obtina Unirea. In acelasi an se inscrie in Partidul Socialist Democrat.
In slujba neamului
In scurta vreme devine unul dintre principalii militanti ai PSD in Arad; in acelasi timp isi incepe activitatea editoriala devenind colaborator al numeroaselor publicatii muncitoresti si al ziarului Adevarul de la Budapesta, organul Sectiei Romane a PSD din Ungaria.
Intre anii 1905 si 1918 locuieste la Budapesta unde conduce resortul propaganda si presa al PSDU si devine redactorul responsabil al ziarului Adevarul.
In timpul Primului Razboi Mondial ajunge intr-o fabrica de avioane de pe insula Csepel, apoi fiind demobilizat revine la Budapesta, implicandu-se din nou in activitatea politica.
In octombrie 1918 este insarcinat de PSDU, Sectia Romana, de a incerca o apropiere de Partidului National Roman in vederea unei colaborari care sa aiba ca rezultatat final Marea Unire. Ion Flueras se achita exemplar de misiune: cele doua partide vor constitui Consiliului National Roman Central, format din cate 6 reprezentanti din partea fiecarui partid. Unul dintre cei 6 reprezentanti PSD era Ion Flueras.
Luptand pentru Marea Unire
Si-a adus contributia la definitivarea Rezolutiei Marii Adunari Nationale din 1 Decembrie 1918, iar in cadrul Adunarii a fost ales vicepresedinte al acesteia, iar apoi a fost ales in Consiliul Dirigent, ca sef al Resortului Ocrotirii Sociale si Igiena. Tot la Alba Iulia este ales secretar general al PSD, chiar in ziua de 1 decembrie 1918.
In anul 1920 a facut parte din delegatia Romaniei la Conferinta de pace de la Paris, in 1924, a participat la Conferinta Internationala a muncii de la Geneva, apoi la Londra, unde a prezentat adeziunea Federatiei Social Democrate Romane la Internationala Socialista a Muncii.
Intre anii 1921-1926 este redactor responsabil al gazetei Tribuna socialista din Cluj. Din 1922 s-a stabilit la Bucuresti, lucrand in cadrul Ministerului Muncii, la resortul Ocrotiri Sociale, pana in 1938, cand, o data cu dictatura regala, a activat in cadrul breslelor muncitoresti.
Refuzand PCR-ul si sovietizarea
In august 1929 a fost trimis la Moscova ca reprezentant al Partidul Socialist din Transilvania si Banat, in vederea participarii la lucrarile celui de al II-lea Congres al Internationalei a III-a si a discutarii problemei afilierii la Internationala a III-a a viitorului preconizat Partid Comunist in Romania.
Nu este insa primit la lucrarile Congresului pentru ca Buharin il acuza de faptul ca participa la guvernarea Romaniei ca membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Flueras si-a aparat pozitia, dar sovieticii l-au catalogat avand un comportament rusinos. Totodata, Buharin hotaraste excluderea lui din partid. Lucru care nu se intampla.
In perioada anilor 1927-1932, a participat activ la viata politica a tarii, candidand pe lista de deputati, fiind ales in trei randuri: 1928, 1931, 1932. In parlament, Ioan Flueras a fost un permanent si ferm aparator al celor de jos, cu prioritate al taranimii.
Dupa septembrie 1944 a participat la reorganizarea PSD alaturi de Constantin Titel Petrescu, Lotar Radaceanu, Stefan Voitec etc., dar nu a acceptat colaborarea cu PCR, militand ferm pentru pastrarea identitatii PSD.
Il refuza pe Groza si este arestat
Chiar daca pozitia sa a fost ferma in ceea ce-i priveste pe sovietici, reprezentantii acestora au incercat sa il atraga de partea lor in mai multe ocazii. Insusi Petru Groza i-a oferit in 1945 postul de Ministru al Muncii in Guvernul de la 6 martie. Flueras a raspuns negativ, exprimandu-si inca o data refuzul de a accepta ocupatia sovietica pe care o numeste dictatura.
Flueras locuia in Bucuresti impreuna cu sotia sa Ileana. Aveau un atelier de tamplarie in preajma cartierului Izvor. Acolo se intalneau cei din formatia lui Mircea Stefanovici, „Tinerimea Libera” (o asociatie de tineri cu orientare de stanga, studenti la Politehnica, ce militau in special pentru dreptul la libertatea presei).
In 1945 membrii acestei asociatii, care, de altfel, functiona legal, sunt arestati. O data cu ei este ridicat si Ion Flueras – care nu apartinea “Tinerimii Libere”, dar era auzat ca I-a sustinut si gazduit. A fost acuzat si ca ar fi raspandit manifeste interzise cu caracter democrat. Dupa trei luni de anchete si detentie la Jilava, Flueras a fost eliberat.
Dupa Congresul PSD din 10 martie 1946, in care s-a hotarat mergerea in alegerile parlamentare de la 19 noiembrie 1946, pe lista comuna cu PCR, s-a format PSD independent, sub presedentia lui Titel Predescu, la care a aderat si Ion Flueras, unde a mai activat pana in toamna anului 1948, cand este arestat.
Respingerea comunismului: crima de inalta tradare
Arestat pentru convingerile sale politice si pentru loialitatea exemplara fata de socialismul practicat de Constantin Titel Petrescu, lui Flueras i se aduce acuzatia de crima de inalta tradare fiind condamnat la 16 iunie 1949 la 15 ani temnita grea si plata unei amenzi de 5000 lei.
Flueras isi va ispasi pedeapsa in temnita de la Gherla, unde este adus in 1949. Fiind prea batran si bolnav pentru a lucra in ateliere, este folosit la diverse munci precum maturat, spalat toalete etc.
Datorita acestor munci el a capatat o oarecare mobilitate in interiorul temnitei, avand posibilitatea de a se strecura din cand in cand intr-unul din corpurile inchisorii, unde erau depozitate icoanele si celelalte obiecte ramase de la vechea capela a inchisorii.
Chiar daca toti cei care l-au cunoscut pe Flueras inainte de 1948 marturisesc faptul ca era un om extraordinar, de o cinste si demintate rar intalnite, abia in temnita sufletul lui Flueras se va deschide catre Dumnezeu si va descoperi Adevarul si Calea.
Despre aceasta tranformare si mai ales despre comportamentul crestin lui Flueras marturiseste fostul detinut politic Dumitru Bordeianu in monumentala sa lucrare“Marturisiri din mlastina disperarii”.
“Am ramas inmarmurit, zarind acolo un batranel, in genunchi si cu mainile inclestate. Se ruga in fata unei icoane. La zgomotul de saboti al pasilor mei a intors capul si, vazand ca sunt un detinut ca si el, mi-a facut semn sa vin aproape. M-am apropiat cu sfiala si am ingenuncheat si eu.
Dupa ce si-a terminat rugaciunea, l-am intrebat, nedumerit, cum se face ca el, care prin conceptie ar fi trebuit sa fie ateu, se roaga totusi lui Dumnezeu? Batranul, cu o voce care mi-a incalzit inima, mi-a spus ca aceasta a fost in tinerete, ca totul n-a fost decat minciuna, iar acum se roaga lui Dumnezeu sa-l ierte.
La despartire, i-am soptit batranului sa fie prudent, caci sunt multi turnatori si s-ar putea gasi un ticalos care sa-l toarne. Mi-a raspuns insa ca nu se mai teme si atunci i-am dat pace… Intalnirile mele cu Flueras la capela s-au repetat de mai multe ori.
Intotdeauna ma chema langa el, sa stam umar la umar si sa ne rugam… el rostea rugaciunea cu inima calda si coplesita de prezenta lui Dumnezeu.
In intalnirile noastre in acea capela, eu il simteam pe batranul Flueras atat de aproape si atat de cald langa mine, de parca alaturi era tata, cu barba alba… Imi suna si acum in urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fatul meu, toate sunt minciuni. Vezi sa nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”.
(Cezarina Barzoi si Ionut Baias – HotNews)
Ion Flueraș – un ateu care l-a câștigat și l-a mărturisit pe Hristos în temniță
Bătrânul Flueraș, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internationalei Socialiste și fost secretar al Partidul Social-Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci, a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit și de mare bun simț. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare:
La sfârşitul primăverii lui 1952, eu nu ieşeam la muncă, fiind bolnav; eram scos din celulă de gardian să mătur prin curtea închisorii şi, împreună cu alţi deţinuţi în situaţia mea, să aduc apă de băut cu tinetele, din curte. Şefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian şi Rek.
Într-o bună zi, fiind scos în curte la măturat, inginerul Cristescu, invalid de război, responsabil de curăţenia curţii, mă trimite să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situată în partea de sud, vis-a-vis de bucătărie, unde se găsea capela; acolo fuseseră aduse icoanele şi tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al clădirii mari.
Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi şi cu mâinile încleştate. Se ruga în faţa unei icoane.
La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul şi, văzând că sunt un deţinut ca şi el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială şi am îngenuncheat şi eu. Atunci, bătrânul mi-a şoptit că este socialistul Flueraș.
După ce şi-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuşi lui Dumnezeu? Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte.
În acea vreme, nebunia mea era destul de avansată şi încercarea de a mă ruga nu prea avea efect, deoarece rugăciunile mele erau rostite cu buzele şi nicidecum simţite cu inima. La despărţire, i-am şoptit bătrânului să fie prudent, căci sunt mulţi turnători şi s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme şi atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea să vină în capelă şi să se roage, datorită faptului că, împreună cu alţi bătrâni şi bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii şi pe la bucătărie.
Întâlnirile mele cu Flueraș la capelă s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr şi să ne rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sunt ortodox şi dacă cred înDumnezeu. I-am răspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat să-i spun însă ce aveam pe suflet, după toate cele pățite.
Dumnezeu se simte cu inima şi nu cu buzele. Raţiunea rece nu-L poate simţi pe Dumnezeu. Numai inima curată, caldă şi plină de dragoste Îl poate simţi, pentru că El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugăciunea, dar inima mea era rece şi goală de prezenţa lui Dumnezeu. La Flueraș era tocmai opusul a ceea ce simţeam eu şi de aceea el rostea rugăciunea cu inima caldă şi copleşită de prezenţa lui Dumnezeu.
În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simţeam pe bătrânul Flueraș atât de aproape şi atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barbă albă.
Flueraș credea fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheaţa, voiam să mai rămân.
Cum nebunia mea progresa, iar pereţii celulei îmi apăsau toată fiinţa, voiam cu orice preţ să scap de această insuportabilă apăsare şi să ies la muncă. Întâlnindu-l în curte pe Juberian, l-am rugat să mă scoată să lucrez. Juberian m-a măsurat şi mi-a spus că mă ştia bolnav. I-am răspuns că e adevărat, dar că nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine şi mi-a promis că va vedea.
De la această întâlnire cu Juberian, nu l-am mai văzut pe Flueraș, decât o singură dată. Îmi sună şi acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: ”Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”.
Exemplu de om cinstit cu el însuşi, acest Flueraș; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut. Cum spune Ecclesiastul: ”Deşertăciunea deşertăciunilor, toate suntdesertăciuni”, afară de Dumnezeu.
După câteva zile, m-am trezit cu Juberian în celulă; mă chemasă-l urmez. Ajunşi în atelierul de tâmplărie, la o masă unde se trasau toate piesele pentru tâmplăria mecanică, mi-a spus că pe viitor voi fi trasator, prevenindu-mă însă, în acelaşi timp, să fiu foarte atent că trasarea greşită a unei piese mă va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tâmplăria mecanică.
Pe Flueraș l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în aşa fel, încât să-l văd şi să mă vadă. Îl salutam, cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru că, deşi ateu, revenise la dreapta credinţă, îngenunchind în faţa icoanei lui Hristos.
După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek şi Juberian l-au ucis pe Flueraș”.
Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor şi nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Ţurcanu, Popa, Livinschi, Caba şi ceilalţi, Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva.
Sunt convins că uciderea lui Flueraș a fost comandată de la Bucureşti, iar autorii, morali şi fizici n-au fost Juberian şi Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraș în genunchi, în faţa icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul că să-i facă de petrecanie, aşa cum le făcuse la Galaţi atâtor preoţi sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheaţi, făcându-şi rugăciunea.
Numai Dumnezeu ştie cine l-a ucis pe Flueraș, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa şi păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună şi azi dramatic în urechi.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2001, pag. 352-356)
”Dacă nu-i eliberezi și pe legionari, du-mă înapoi. Nu primesc târgul”
Eram la închisoarea Gherla.
Într-o zi – după ce s-a dat alarma – pe celular a fost introdus într-o cameră de la parter o persoană singură.
Celulele din dreapta și din stânga au fost golite. La fel a fost golită și celula de la etajul următor. Izolarea era totală. Nu se putea lua legătura prin morse cu deținuții din celulele vecine. În timpul acela eu lucram la atelierul de vopsitorie. Ca să-mi pot îndeplini norma la vopsitul unor piese, am făcut o mică inovație. Dintr-o „turtă” din păr de porc presată am făcut și un fel de tușieră peste care turnam vopsea și apoi după metoda ștampilei – aplicam piesa pe „turta” vopsită.
Asemenea „turți” se găseau în atelierul din curtea vecină. Ușa era permanent deschisă. Succesul unui furt de „turtă” depindea de iuțeala cu care operam spre a nu fi văzut de vreun caraliu care putea să treacă întâmplător pe acolo sau – și mai periculos – de vreun turnător…
La parter, într-o celulă, fusese amenajat biroul „reeducării”. Era spre seară, nici lumină, nici întuneric beznă. Când să trec spre atelierul unde se găseau doritele turți din păr de porc, aud cum în biroul reeducării cineva era bătut amarnic. Un om este omorât în bătăi.
Se auzeau lovituri așa cum ai bate într-un sac cu fasole. Se auzeau gemete stinse.
Înfiorat am trecut mai departe. Știam cum vin aceste grozăvii, deoarece și eu am trecut de mai multe ori prin ele. Când să ies cu turta din atelier, dinspre celular ieșeau patru inși purtând pe o pătură un om zdrobit în bătăi. Am recunoscut pe unul din cei ce duceau pătura. Era Juberian. L-am recunoscut și pe al doilea. Era Reck. Pe ceilalți doi nu i-am recunoscut decât îi bănuiam după statură și mișcări, căci erau cu spatele spre mine.
M-am retras după colț. Pericolul era de moarte. Dacă aș fi fost observat, aveam și eu aceeași soartă ca cel de pe pătură. Cei patru s-au îndreptat cu victima spre colțul Zărcii, iar eu m-am furișat în atelierul de vopsitorie. N-a sesizat nimeni lipsa mea.
A doua sau a treia zi, din nou eram la furat de „turtă”. Tocmai când să ies din atelier începu să sune alarma. În asemenea cazuri trebuia să te trîntești cu fața la pământ, sau – în cel mai bun caz – cu fața la perete. Eu m-am întors cu fața la perete, dar cam în colțul geamului, spre a putea vedea și mișcările care se fac afară.
Deodată văd cum în curte intră o întreagă trupă de ștabi în frunte cu directorul închisorii, Goiciu, urmat de doctor și apoi de o mulțime de alți ofițeri. S-au îndreptat spre colțul Zărcii. Am stat acolo destul de mult. Cam o oră. Apoi au făcut drum întors. S-a sunat încetarea alarmei, iar mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am scăpat și de data asta.
Victima era socialistul Fluieraș. În închisoare – ca fulgerul – s-a răspândit vestea că Fluieraș a fost omorât. Eram singurul care știam cum a fost omorât. N-am scos o vorbă măcar.
Cum eu eram pontator, aveam dreptul să port creion la mine. Hârtie de sac era la discreție. Am făcut niște fluturași pe care am scris cu stânga, cu un scris pocit: „JUBERIAN ȘI RECK L-AU OMORÂT PE FLUIERAȘ”. Cu mare discreție am răspândit aceste bilețele pe unde am putut.
În foarte scurt timp întreaga închisoare a aflat cine sunt autorii crimei. Imediat a început ancheta pentru a fi descoperit „agitatorul”. Ne-au pus pe toți cei ce dețineam creioane să dăm câte o declarație lungă lungă pentru verificarea scrisului. N-au găsit nimic. Mult mai târziu mi-am dat seama că puteau să afle pe autorul fluturașilor – dacă ar fi vrut. Dar, n-au vrut. Le-a convenit această variantă. Adevărații autori ai crimei erau bine ascunși la o umbră deasă.
Plantonul descoperă taina. Iată cum s-au petrecut lucrurile:
”Într-o zi, înainte de masă, Fluieraș, a fost ridicat din închisoarea Gherla de către un ofițer de securitate, îmbarcat într-o limuzină și dus la București. După o săptămână a fost readus și încarcerat în acea celulă singuratică. Chiar și mâncarea nu i-o dădea plantonul – cum era obiceiul – ci personal gardianul…
Era o zi de sărbătoare în care s-a nimerit pe secție un gardian mai comod și flegmatic. După ce toți deținuții din secția lui au servit masa, îi zise plantonului:
– Du-te și dă de mâncare la ală din celula cea singuratică, apoi gardianul a plecat în treburile sale, dispărând după colțul coridorului.
Plantonul a stat de vorbă cu Fluieraș, care i-a comunicat cu o rapiditate cum numai deținuții pot să o facă, tot ce s-a întâmplat în săptămâna cât a lipsit din închisoare. L-a rugat pe planton să comunice acele vești celor vreo 5-6 tovarăși de-ai săi socialiști…
– Am fost dus de aici direct la București și cazat la hotel „Ambasador” într-o cameră extrem de luxoasă.
Nu peste mult a intrat în cameră un individ care mi-a zis:
– Tovarășe Fluieraș… Ați fost adus aici deoarece vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Eu sunt cel care vă pregătesc pentru această întrevedere.
În ceasurile următoare mi s-au adus pijamale, halat, papuci de casă. Apoi am fost servit cu mâncare bună… Mi s-a adus un costum de haine nou, din stofă scumpă, croit pe măsura mea; cămașă albă și scrobită, pantofi și tot ce se cere ca îmbrăcăminte pentru o întrevedere cu personalități de rang înalt.
În zilele următoare am fost îmbăiat, frecționat, bărbierit… Când totul a fost gata și eram și odihnit – pe deasupra – am fost îmbarcat într-o mașină ultraluxoasă și transportat la reședința lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Cu multă afecțiune mi-a strâns mâna Gheorghiu-Dej zicându-mi:
– Măi Fluieraș, ce să-i facem? Asta a fost situația… Aceea a fost situația atunci. Acum circumstanțele sunt altele. De acum te poți considera liber. Te primesc în guvern și vă dăm Ministerul Muncii. Gata. S-a terminat cu răul.
– N-am înțeles. Numai eu voi ieși din închisoare?
– Nu. Vă scot pe toți din închisoare.
– Chiar pe toți pușcăriașii?
– Nici chiar așa, vă scot pe voi, socialiștii.
– Așa nu vreau. Le dai drumul și la legionari. Dacă nu-i eliberezi și pe legionari, du-mă înapoi. Nu primesc târgul.
Surprins de acest răspuns, Gheorghiu-Dej n-a mai insistat. L-a lăsat să plece. A fost dus din nou la hotel, dezbrăcat de hainele cele scumpe și îmbrăcat din nou în zdrențe, apoi readus la pușcărie și izolat.”
Plantonul a împlinit ultima dorință a lui Fluieraș comunicând tovarășilor săi ce s-a întâmplat în săptămâna cât a lipsit din închisoare.
La rândul meu eram prieten cu socialiștii și unul din ei mi-a povestit întreaga pățanie a lui Fluieraș.
(Mărturia lui Tache Rodas – Omul din groapă. Povestiri din perioada cruntei terori comuniste 1948-1964, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Printeuro, Ploiești, 2000, pp. 17-21)
