L-am cunoscut pe Cornel Niță la Jilava, în luna noiembrie 1949, într-una din perioadele de relativă relaxare a regimului din penitenciar, când eram scoși la ”plimbare” câte un ceas, de două ori pe săptămână. Fiind închiși în celule diferite, contactele noastre n-au fost prea multe, poate 7-8 întâlniri cu totul, dar, fiind de aceeași vârstă și amândoi studenți la Politehnică, ne-am împrietenit repede. Sfidând foamea, frigul și starea de slăbiciune în care ne aflam ca urmare a chinuitoarelor luni de anchetă și penitenciar, discutam plini de optimism cele mai variate subiecte, de la politică, istorie, religie și filozofie, până la probleme de matematică specifice formației noastre de politehnicieni.
Nu bănuiam că, numai peste trei luni, eram sortiți, amândoi, teribilelor încercări ale ”reeducării” de la Pitești, unde Cornel Niță avea să îndure înspăimântătoare torturi aplicate cu sadism de Eugen Țurcanu și complicii săi, înfruntându-și călăii cu curaj, demnitate și seninătate, până în clipa supremă a trecerii în lumea celor curați și drepți.
Am fost de față la supliciul lui Cornel și amintirea acelor clipe înspăimântătoare mă răscolește și acum până în adâncul ființei mele. De atunci, mult timp m-a obsedat o întrebare: de ce Țurcanu – care, în ciuda ferocității sale, era un individ foarte calculat – s-a înverșunat împotriva politehnistului cu figură de adolescent, mai mult decât împotriva tuturor celorlalți studenți – victime ale ”reeducării”?
Împrejurări speciale mi-au dat posibilitatea să aflu, încă de la Pitești, unele elemente cunoscute de foarte puțini oameni, privind tragedia lui Cornel Niță. În ultimii ani, aria acestor elemente s-a extins, ceea ce mi-a permis să schițez, acum, un răspuns la întrebarea de mai sus. Consider că e de datoria mea să dau publicității aceste fapte, chiar dacă nu toate pot fi dovedite în cele mai mici amănunte.
***
La câteva săptămâni după asasinarea lui Niță, am fost mutat din infernul de la camera ”4 spital” într-o altă celulă a penitenciarului Pitești, împreună cu alți 20-25 de studenți, marea majoritate victime ale ”reeducării”, dar și cu câțiva dintre călăi, care aveau sarcina să continue distrugerea noastră fizică și morală. Printre cei din urmă se aflau Steier și Pușcașu, amândoi membri ai comitetului O.D.C.C.. ”Reeducarea” în celula 2 se desfășura sub conducerea lui Steier, care, între ”demascările” urmate de bătăi sălbatice, ne ținea prelegeri de marxism, întroducând astfel elemente noi față de cele aplicate de ”4 spital”.
Aflându-mă pe unicul prici din cameră, în apropiere de Steier, într-o noapte am auzit o discuție în șoaptă între el și Pușcașu. Acesta din urmă își informa șeful că fusese chemat la Securitatea din Pitești și anchetat pentru ”cazul” Niță. În timp ce anchetatorul se străduia (sau de prefăcea că se străduiește) a afla cum și de ce a fost ucis Cornel, iar Pușcașu se bâlbâia neștiind ce trebuie să răspundă, a intrat în birou generalul Nicolski care, cu aerul că asistă întâmplător la anchetă, a răspuns el în locul celui anchetat, arătând că Niță era un ”bandit” odios, șef al unei ”monstruoase” organizații studențești de rezistență anticomunistă, așa că Țurcanu nu făcuse altceva decât să-i aplice o pedeapsă binemeritată pentru ”crimele” făptuite.
Din clipa când, prefăcându-mă că dorm adânc, am auzit discuția dintre Steier și Pușcașu, în mintea mea a încolțit ideea că Țurcanu, în seara când îl ucisese pe Niță, acționase din ordin de foarte sus.
Au trecut 6 ani până când, datorită unei întâmplări, am putut afla cine erau adevărații responsabili morali ai asasinării lui Cornel Niță.
După eliberarea mea din detenție, Dumnezeu m-a ajutat să-mi pot termina studiile și, în anul 1956, lucram ca inginer pe un șantier de construcții din Bărăgan. Printre numeroșii oropsiți ai regimului comunist, ce lucrau pe șantier, era și un fost comisar al vechii Siguranțe, care, în 1937 sau 1938, îl arestase pe Vasile Luca pentru activitate comunistă. Condamnat, în anul 1950, la 5 ani de închisoare, comisarul fusese trimis să-și ispășească condamnarea la Aiud și, în 1953, a fost chemat la Securitate și supus unei noi anchete privind arestarea lui Luca. Neștiind nimic despre disgrația lui Luca și arestarea lui, din ordinul lui Gheorghiu-Dej, în 1952, comisarul a fost uluit de faptul că noii lui anchetatori voiau să-i smulgă o declarație conform căreia Luca ar fi fost agent al Siguranței. Nu era adevărat, iar comisarul a refuzat să semneze o asemenea declarație. Insistând, anchetatorul a organizat o confruntare cu cu Vasile Luca. Confruntarea nu s-a putut, de fapt, desfășura, fiindcă Luca, într-o stare de furie vecină cu nebunia, a urlat tot timpul, acuzându-și anchetatorii că sunt slugi ale imperialismului, care vor să-i pună în cârcă crime făptuite de alții. Speriat că este obligat să fie martor la o reglare de conturi dintre căpeteniile comunismului, fostul comisar, înainte de a fi scos în grabă din camera de anchetă, l-a mai putut auzi pe Vasile Luca țipând: ”Vreți să mă faceți țap ispășitor și pentru crimele de la Pitești, dar nu vă merge! Credeți că nu știu că Ana Pauker a condus toată ”reeducarea” prin intermediul lui Nicolski?”
Ceea ce mi-a povestit, cu mult curaj, comisarul m-a determinat să fac legătura între înverșunarea bestială cu care Țurcanu îl ucisese pe Cornel Niță, discuția nocturnă dintre Pușcașu și Steier, precum și afirmațiile lui Vasile Luca privind adevărata răspundere a ororilor de la Pitești. Concluzia pe care am desprins-o este următoarea: fenomenul Pitești a fost organizat de Ana Pauker, probabil din ordinul lui Stalin, cu care ea avea fir direct.
***
După 1989, am început să mă informez și asupra altor aspecte ale cazului Cornel Niță. Iată ce am aflat, grație mărturiei unor membri ai familiei sale, precum și a unor foști camarazi de pușcărie.
Născut în orașul Bacău la 31 mai 1927, într-o familie de modești funcționari, Cornel a fost un copil cuminte și un elev strălucit, premiat în toți anii – la Liceul ”Ferdinant” din orașul său natal. În toamna anului 1946, a reușit printre primii la concursul de admitere la Politehnica din Iași, înscriindu-se în același timp și la Facultatea de Drept. Tânărul politehnist era dotat cu o inteligență excepțională, fiind totodată foarte credincios și bun la suflet. Printre trăsăturile sale de caracter, care aveau să iasă la iveală în special în ultimii ani de viață, trebuie subliniate marele său curaj și deosebitul patriotism.
Nu încape nicio îndoială că afirmația lui Nicolski, făcută la Securitatea din Pitești în anul 1950, era adevărată, evident cu modificarea de sens ce trebuie aplicată la ceea ce spun călăii despre victimele lor: Cornel a fost unul din conducătorul puternicei organizații de rezistență anticomunistă care opera în centrul Moldovei. Securitatea a intrat în panică în urma acțiunilor acestei organizații care, între altele, pedepsea necruțător pe soldații sovietici ce săvârșeau în satele și orașele moldovenești omucideri, violuri, tâlhării și alte crime. La percheziția domiciliară de după arestare, în casa părintească a lui Niță, de pe strada Precista nr. 3 din Bacău, a fost găsită o firidă zidită conținând arme și muniții.
O astfel de organizație și un astfel de șef nu puteau fi tolerate de Stalin care, prin slugile sale Ana Pauker și Nicolski, a dat ordin de lichidare. Așadar, Țurcanu a fost doar un odios executant al ordinelor plecate de la Moscova. Astfel a fost curmată viața unui tânăr român cu calități remarcabile, erou, necunoscut încă opiniei publice, al rezistenței anticomuniste.
(Gheorghe Boldur Lățescu – Analele Sighet 2, ”Instalarea comunismului – între rezisență și represiune”, pag. 343-346)
Din cumplitele pătimiri ale mărturisitorului Niţă Cornel
Rămân aşa, cu gândul la libertate şi la judecata care va veni; la pedepsirea criminalilor, care şi-au găsit drept preocupare în viaţă să distrugă omul aşa cum a fost creat de Dumnezeu; să-l înlocuiască cu un altul care – cel puţin după spusele lui Ţurcanu – să fie omul marxist, creatura marxistă…
Adorm… dar nu pentru mult timp. Mişcări şi şoapte, ce-mi par bizare, mi-au turburat somnul!
Pe ciment, la doi metri de picioarele mele, văd printre ploapele pe jumătate deschise, capul lui Ţurcanu. Între mâini se pare că are gâtul unei victime. Lângă el, Puşcaşu, Steiner şi Gherman. Din când în când, se a-pleacă şi ei peste victima de sub trupul lui Ţurcanu.
În urechi îmi pătrund horcăielile năbuşite ale terorizatului. Brusc, aud cum i se izbeşte capul de ciment. Un fior îmi sapă şira spinării. Vederea mi se împăienjeneşte. Tremur.
Aud mereu izbiturile capului de ciment.
Cei doi de lângă mine, îi simt terorizaţi de aceeaşi fiori de care sunt şi eu cuprins.
Imi ridic uşor capul. Ţurcanu, cu mâinile în gâtul victimei, îl trage în sus. Are ochii holbaţi, ca de moarte; gura îi-e roşie. Apoi, după un timp, îl zguduie puternic. Aud vocea teroristului, mai mult şoptită, dar ameninţătoare.
– Niţule, vorbeşte Niţule! Mori de mâinile mele, banditule dacă nu recunoşti!
Ţurcanu e desfigurat. Ochii îi lucesc de furie. Îşi strânge buzele şi apoi îşi lasă din nou victima pe ciment.
Niţu – acum i-am aflat numele – îşi are locul la vreo doi metri în dreapta mea. I-am văzut faţa în câteva rânduri, pentru câteva secunde. E poate cel mai tânăr de aici. E legionar, după câte îmi amintesc când am fost aranjaţi pe priciuri.
Acum îmi dau perfect seama, cât de periculoase sunt demascările exterioare! Un secret ştiut de doi, poate aduce moartea unuia sau amândourora. Poziţia în care trebuie să stai nu-ţi dă posibilitatea să faci cel mai mic semn, pentru a cădea cumva de acord, că ceva trebuie tăinuit. Niţu, desigur, a ascuns ceva ştiut şi de un altul, şi acesta n’a avut tăria să nu-l dea în vileag.
Mă înspăimânt la gândul că omul ar putea să moară aici de mâinile lui Ţurcanu…
În fine, misterul mi se dezvăluie în parte:
– Niţule, ai omorât doi soldaţi sovietici, Niţule şi nu vrei să-ţi recunoşti crima. Ai luat viaţa a doi luptători, pentru binele şi fericirea noastră.
Niţu e izbit mereu cu capul de ciment. Îi aud, printre bufnituri, horcăielile în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. Cu toată teama de care sunt cuprins, reuşesc totuşi să fac socoteala că Niţu, fiind astăzi în vârstă de două zeci de ani, e foarte puţin probabil ca cei doi soldaţi sovietici, de care vorbeşte Turcanu, să fi fost omorâţi de el în primele luni după „eliberare”.
Sunt mai bine de cinci ani de atunci şi Niţu să tot fi avut cincisprezece ani. Desigur, ruşii au putut fi omorâţi mai târziu, în 1947-1948! În lunile care au urmat „eliberării” României, am aflat totuşi de mulţi sovietici ucişi….Au fost surprinşi violând fete de zece-unsprezece ani, sau batjocorind, în grup, femei trecute cu mult de vârsta la care ţi-ar putea deschide pofta.
Taţii, fiii au lovit cu înverşunare, până au luat viaţa celui care le necinstise fiica sau mama.
Au fost ucişi sovietici şi din alte motive: pradă, devastări de cămine înjghebate după ani grei de trudă, au fost ucişi şi fiindcă erau consideraţi mereu duşmani şi nu eliberatori; au fost ucişi, fiindcă cu ajutorul armatei sovietice s-a impus în ţara noastră un sistem politic şi social străin de firea românului; au fost ucişi în virtutea aceluiaşi sentiment, pe care poporul român l-a purtat în decursul veacurilor faţă de armatele ruseşti – în trecut ţariste, astăzi comuniste – venite în ţara noastră sub acelaşi pretext al eliberării. Ţurcanu a aflat sau numai bănuieşte că şi Niţu ar fi omorât ruşi. Nu are probe, căci dacă le-ar avea, le-ar da în vileag. Şi totuşi consideră că trebuie să-i ia viaţa! Pentru acest robot, judecata se face după legile pe care şi le-a însuşit de la cei care i-au luat sufletul… Tortura lui Niţu continuă; trebuie să fi trecut mai bine de o oră de când a început…
Brusc, Niţu scoate un strigăt, într-o sforţare să iasă din strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. Apoi, îi aud capul izbind cimentul…
Linişte!… totul parcă s’a sfârşit!
Nu e adevărat, nu e mort! … dar de ce nu se mai aude nimic ?
După câteva minute, nesfârşit de lungi, o voce stinsă, scoasă dintr-un piept sfârşit de puteri – de viaţă în suspensie:
– Nuu, nu ştiu nimic….
E tăcere mormântală. Îmi aud, inima, care-mi zvâcneşte cu putere….
Să fie ultimele lui cuvinte?
Unul de lângă Ţurcanu, spune cu vocea tremurândă:
– A murit… nu mai suflă.
Capul mi se învârteşte, nu mai sunt eu însumi, mi-e frică parcă de mine, mi-e frică de tot ce e în jurul meu.
Deodată Ţurcanu se repede spre uşă; bate puternic în geam. Privirea-i e aţintită pe clanţă, ochi mari deschişi, înfiorători. Pe culoar se aud paşii gardianului din ce în ce mai pronunţaţi. Ţurcanu bate nerăbdător în uşă. Paznicul întoarce cheia în broască. Vorbesc, dar nu desluşesc nimic. Gardianul rămâne mereu pe culoar; nu vrea să intre în cameră sau poate nu trebuie.
Apoi Ţurcanu şi încă doi, îl trag pe Niţu afară. Târşitul paşilor se pierde pe culoar….
(Grigore Dumitrescu – Demascarea)
Niţă Cornel – mărturisirea lui Dumnezeu cu prețul vieții
Pe la sfârsitul lui ianuarie, Ţurcanu l-a ucis personal pe un tânăr legionar, pe nume Niță Cornel, care fusese premiantul de onoare al liceului teoretic din Bacău si unul dintre cei mai buni studenți ai Politehnicii din București. Ţurcanu l-a ucis zdrobindu-i ficatul cu picioarele, pentru că mărturisise public – auzind și cei de după cearceafuri – că este creștin și legionar și vrea să moară în această credință.
Nu încape nici o îndoială că Ţurcanu îl adusese în camera 4 spital, ca să demonstreze celui ascuns – care se prea poate să fi fost Nicolski sau Zeller – loialitatea lui față de comuniști și faptul că putea suprima viața unui tânăr, fără pic de milă, atunci când victima își mărturisea public credința în Dumnezeu și în Legiune.
Tânărul acela se asemăna în calități, credință si atitudine, cu Pintilie, fiind, ca și el, unul din cei mai buni dintre noi. Așa s-a făcut că Mișcarea Legionară a dat dintre tinerii ei ce a avut mai de preț, ca jertfe închinate lui Dumnezeu și credinței legionare. Sunt convins că, dacă tineretul legionar ar fi dat numai aceste două jertfe, ar fi împlinit poate prinosul de sacrificiu. Ei valorau cât sute dintre noi, ceilalți.
(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlaștina disperării)
Corneliu Niţă – ”mucenic plăpând şi evlavios”
L-am cunoscut pe Corneliu Niță de la distanță, locuiam în același cartier. Era coleg de an la același liceu cu fratele meu mai mic, Aurel. Ne întâlneam aproape zilnic și aveam relații cu el doar de bună ziua. L-am cunoscut bine și ne-am legat pururi sufletește în închisoareaSuceava, în toamna anului 1949. Dormeam pe aceeași scândură și pe aceeași bucățică de rogojină până în luna ianuarie 1950, când a plecat la moarte la închisoarea Pitești. Împrejurarea în care l-am cunoscut, apoi sfârșitul lui, dă tristețe și mai mare inimii mele.
Am rămas stingher precum în urma carului funebru, așteptând să-mi vie și mie rândul, între zidurile sinistre ale închisorii Suceava, în lanțuri și izolat de unul singur multă vreme. Aici am aflat de uciderea lui la Pitești, zdruncinându-mi și mai mult zbuciumul zilelor și nopților de teroare și chin. Ce gânduri și planuri mari, ce nădejdi alungau tristețea surghiunului când eram împreună și ce sfârșit de necrezut curmă totul și întuneca inima mea tragicul sfârșit. (…)
Ridică-te din moarte, dragă Corneliu și însoțește-mi singurătatea și dorurile sfinte, pe care nu le-am uitat și nu s-au stins, vise pe care le-am făurit împreună. (…)
Se răresc rândurile noastre. Tu erai o nădejde pentru lupta neamului. Se închid mereu zările cutezanțelor, căci tu îmi lipsești până la marea revedere, când vom fi iarăși împreună. Tu nu ai stat mult pe pământ, scutindu-te de alte mișelii, cerul te-a chemat mai grabnic. Aveai 23 de ani. Tu ți-ai purtat crucea cu vrednicie, ți-ai ispășit povara pământească și ți-ai împlinit misiunea râvnită, datorată fiecărui om aici pe pământ.
Ai iubit pe Hristos şi neamul tău şi ai murit în duhul morţilor noştri nepervertit şi nebiruit. Ai fost îngropat la Piteşti, fără lumânare şi fără prohod. Bunii tăi verişori, Jana, fie-i ţărâna uşoară, căci acum când scriu sunteţi împreună, şi cu Ştefan, s-au luptat şi, cu mare risc, te-au dezgropat din ţărâna mişeliei Piteştiului.
Oasele tale zdrobite au putut vedea iarăşi o clipă lumina soarelui, te-au aşezat în sicriu şi te-au adus la Bacău lângă părinţi. Sfintele tale oase au fost cinstite şi prohodite de preoţii sfintei noastre biserici strămoşeşti. Ţi-au aşezat flori pe mormânt şi te-au plâns cei dragi ai tăi. Soarele ţi-a trimis şi el cel din urmă salut şi razele lui te priveghează pururi, la fel stelele şi luna.
Soţul Janei, fiind militar, a fost deblocat din armată, fiindcă soţia lui a dezgropat sfinte oseminte, pângărite de slujitorii satanei şi le-a înmormântat creştineşte. Eu eram în timpul acela tot în temniţă. Camarazii tăi, cei mai mulţi, la fel sunt împreună cu tine, în lumina cerului. M-am întors după ani mulţi şi ţi-am căutat mormântul. O cruce fumurie, semnul răstignirii lui Hristos, te veghează. Sinistra pătimire de la Piteşti s-a risipit de mult.
Vin la mormântul tău ca să ne regăsim şi plec cu inima mai grea. Suntem tot sub stăpânirea celor ce ne-au răstignit, parcă e o pedeapsă a cerului. Gândurile îmi rătăcesc aiurea şi retrăiesc spaimele şi spasmele vremii de atunci. Peste mormântul tău s-a aşezat eterna uitare. Privesc chipul tău de pe marmura crucii, ai rămas tot tânăr, chipul tău vremea nu l-a descompus, nu l-a îmbătrânit. Alături pe aceeaşi placă de marmură albă, chipurile părinţilor tăi fărâmate de mâini ticăloase. De necrezut.
Chipul tău a rămas pe marmură nevătămat, neştirbit, neatins, fără nici o lovitură, nedegradat. Dumnezeu ţi-a apărat chipul, dându-le răufăcătorilor gândul cel bun şi le-a tremurat mâna oprindu-le nemernicia. Deşi între morminte aşezat, crucea care te veghează a rămas parcă izolată la capătul pământului. Rar câte un suflet credincios mai aprinde o lumânare. Jertfa ta sfântă de luptător, pentru ca cerul zărilor româneşti să nu se întunece, nu mai spune nimic creştinului de azi. Biserica stă deoparte, nu vorbeşte şi nu preţuieşte sacrificiul tinereţii noastre şi a vieţilor noastre jertfite cu dragoste pentru ca altarele lui Hristos să nu fie doborâte, să avem lumină. (…)
Jertfa lui Corneliu Niţă, mucenic plăpând şi evlavios, arde foc nestins într-un peisaj mohorât şi într-o Ţară a nimănui, în care vrăjmaşul, cu nesătule guri, aleargă slobod, ne devorează morminte, istoria şi ţara.
(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Fundația Culturală Buna Vestire, București, 2009, pp. 217-219)
Calvarul mucenicului Niță Cornel
Momentul culminant al acestui Calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950, care moment, prin sfârşitul lui tragic, a dus la scoaterea şi răspândirea noastră pe altă secţie.
Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.
După câteva întrebări, însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul era nesatisfăcător, Ţurcanu a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos, ameţit. L-au udat cu apă, să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărească să vorbească.
Trebuia să spună ce ştia despre omorârea unui soldat sovietic prin părţile lui şi dacă luase şi el parte la acea crimă politică. Probabil că existau ceva informaţii în legătură cu amestecul lui Cornel în acea afacere şi Ţurcanu voia să smulgă de la el confirmarea, dar bietul băiat fie că nu ştia, fie că îi era frică să declare, rezista cu dârzenie să afirme ceva şi nu zicea decât: „nu ştiu nimic!’.
Văzând că nu voia să vorbească, au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente, pentru că durerile se localizează în special la cap; apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou cu pumnii, până când a căzut iarăşi în nesimţire.
Ţurcanu turba de furie văzând că nu putea scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crâncene, doar cu un uşor geamăt de durere.
Noi, care asistam la scena aceasta de groază, ce dura de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind până unde putea merge oribila maltratare a unui om.
Dar bestialitatea călăilor a întrecut orice imaginaţie în supliciul aplicat sărmanului copil.
După ce l-au lăsat puţin să-şi mai revină, în care timp Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că dă ordin să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus.
Urcându-se în picioare pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-i-le, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.
Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept.
În jurul lui, vreo patru sau cinci torţionari îl loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii.
După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime.
S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. I-au dezlegat mâinile ce se bălăbăneau pe lângă corp, cu articulaţiile complet zdrobite, şi după ce i-au mai vărsat o cană cu apă peste cap, l-au târât pe un pat de fier, în mijlocul camerei.
Abia mai răsufla. După un timp a început să delireze. Probabil făcuse o hemoragie internă. Vorbea fără şir şi ciomăgarii din jurul lui făceau haz, bătându-şi joc de cuvintele fără înţeles ce le scotea în neştire.
Ţurcanu comenta încruntat cu ciracii lui despre îndărătnicia „banditului” şi se bătea cu pumnul în piept că până la urmă o să-l facă să vorbească:
– Am eu ac de cojocul lui, ticălosu’!… Crede că se joacă el cu mine?!… O să vadă el care-i mai tare!…
Fierbea de ciudă că „EL, ŢURCANU” a putut fi astfel înfruntat!
Sunase stingerea demult şi ne băgasem cu toţii sub pături, fără să se poată apropia somnul de vreunul.
Plantonul care rămăsese de veghe avea sarcina să-i dea unele îngrijiri lui Cornel peste noapte.
N-a mai fost însă nevoie, pentru că, puţin timp după aceea, a intrat în comă.
Vădit alarmat şi neştiind cum să procedeze, plantonul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a trezit pe Ţurcanu, care s-a sculat şi a pus pe Gherman şi pe Nuti Pătrăşcanu, care fuseseră studenţi la Medicină, să-i facă respiraţie artificială, fapt care, probabil, i-a grăbit sfârşitul.
Eu îmi trăsesem pătura peste cap, făcându-mă că dormeam, dar mă uitam îngrozit pe sub ea, urmărind scena aceasta groaznică: un om cu trupul zdrobit de bătaie, cu braţele complet luxate, muribund, este maltratat până în ultima clipă a vieţii cu aceste mişcări de respiraţie care apăreau acum atât de groteşti.
Când şi-au dat seama că murise, au început să intre în panică.
Se învârteau speriaţi pe lângă el Gherman, Roşca, Puşcaşu, căutând să şteargă urmele de violenţă, spălându-i sângele de pe corp şi de pe picioare, dar vânătăile care apăreau acum mai proeminente nu se lăsau deloc ascunse.
Doar Ţurcanu rămăsese în aparenţă calm şi îndreptându-se către uşă a bătut, să-l anunţe pe miliţian.
Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sărmanei victime:
– Domnu’ şef, anunţati doctoru’ că a încetat să bată inima unui ‘bandit’!…
A venit felcerul şi după ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancardă, scoţându-l din cameră. Au trecut pe lângă patul meu de lângă uşă, unde stăteam chircit de groază, cu pătura în cap, ca să nu fiu descoperit că am asistat la această scenă care ar fi umplut de oroare şi cele mai tari inimi.
(Justin Ştefan Paven – Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital, Ed. Ramida, București, 1996, pp. 52-56)
Moartea mucenicească a studentului Niţă Cornel
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani1. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Țurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Țurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau înstânga.
Țurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:
-Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Țurcanu:
– Au intrat pe secţie! N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot).
Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi, iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e ? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:
Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteti bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâti! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm!
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori. Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.
Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Țurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.
-Să te dezbraci imediat!
Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Turcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Turcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă.
Apoi adresându-ni-se nouă celorlalţi, care priveam îngroziţi, ne-a zis:
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport.
Bestia de Țurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit îndreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură.
Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei.
Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte.
Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu:
– A murit.
-Dă-l în p… mă-sii ! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Țurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
Aduceţi o pătură!
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.
(Gheorghe Măruță – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)
1. Niță Cornel, născut la 31 mai 1927 avea 23 de ani la acea dată.
