INSTIG, DECI EXIST! „Ne-am şi întors, tovarăşi!…”

1 155

de Florin Dobrescu

„De ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” (Luca 24, 5)

296982_464346690256463_1860458941_nPentru ca întreaga noastră existenţă să capete contururi tot mai absurde, conducerea Institutului Elie Wiesel împinge acţiunile sale în zona paroxismului. Anii 1950 se repetă, sub ochii noştri, în tot grotescul şi grobianismul care a caracterizat intervenţiile Securităţii şi justiţiei „populare”.

Deunăzi, un grup de întreprinzători care, printre alte figuri istorice, promovau pe tricourile vândute efigiile unor martiri ai închisorilor comuniste, au fost nevoiţi să retragă de pe magazinul online produsele care evocau trei mari personalităţi: preotul Calciu-Dumitreasa, poetul Radu Gyr şi filosoful Mircea Vulcănescu. În urma unui denunţ stalinist al Institutului Elie Wiesel, procuratura a demarat o anchetă penală, considerând răspândirea celor trei efigii drept cult al unor persoane condamnate pentru crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii.

Cine i-a condamnat pe cei în cauză? Ca şi în cazul lui Vintilă Horia, cel căruia zilele trecute i s-a retras titlul de cetăţean de onoare al localităţii Segarcea în urma unei sesizări la fel de staliniste a aceluiaşi institut guvernamental, condamnările au fost date de justiţia comunistă. De „tribunalele poporului” (însuşi termenul este de pură extracţie bolşevic-sovietică), de tribunalele militare ale RPR, în fine de acea justiţie care judeca şi condamna la ordinul CC al PCR şi Securităţii.

Nu ştiu dacă demnitarii vinovaţi de intrarea în vigoare a acestei legi – începând cu momâile din Senat şi Camera Deputaţilor şi terminând cu autistul de la Palatul Cotroceni – realizează gravitatea consecinţelor juridice ale unui act normativ prin care au relegitimat sentinţele trasate de justiţia unui regim totalitar, ilegitim şi criminal.

Dar ştiu cu certitudine că doar în anii 1950 era posibil ca un vers precum cel al lui Radu Gyr – „Ne vom întoarce într-o zi” – să fie considerat de anchetatori drept instigare… Da, fraţi români, citiţi, cruciţi-vă şi ţineţi-vă de ce aveţi prin preajmă, să nu cădeţi… Nu este dintr-un film de-al maestrului Nicolae Mărgineanu sau de-al regizorului Constantin Popescu Jr. E din realitate. Realitatea noastră kafkiană, presărată cu reveniri din mormântul Istoriei a acestor fantome care părinţilor şi bunicilor noştri le-au traumatizat tinereţea sau copilăria… Singurul element care mai lipseşte este duba neagră hurducăind, noaptea, pe uliţe. Ah, şi – desigur – silueta tovarăşului Alexandru Florian, în uniformă de komisar sovietic, indicând bandurilor, cu pistolul în mână, următoarele victime ale arestărilor.

Pentru că aici am ajuns. Dacă acuzaţia cu efigiile de pe tricouri mi se părea deja obişnuită pentru viziunile cinzeciste ale lui Alexandru Florian, ei bine chestiunea cu caracterul „instigator” al poeziei lui Radu Gyr pur şi simplu m-a bulversat. Fiindcă realizez ce monştri poate zămisli somnul statului de drept şi instituţiilor sale fundamentale. Aş vrea să aflu reacţia Avocatului Poporului, a Ficusului de la Cotroceni, a comuniştilor de la Curtea Constituţională, a lui Ponta, în fine, a tuturor celor care, atunci când li s-a cerut să oprească tăvălugul absurdului legislativ, au preferat să se uite în lături, asemenea jandarmului care privea în lateral în timp ce salvamontista de la Straja era desfigurată de un interlop.

Dar probabil că lipsa conştiinţei a transformat demult aceste personaje în simple mamifere politice, fiinţe-stomac, capabile doar să digere tainul oferit de demnităţile publice ocupate. „Dormiţi în pace, tovarăşi, / Voi v-aţi făcut datoria…”, cum spunea un imn funebru comunist.

Revenind însă la instigare… Aberaţia acestei acuzaţii penale mă duce, involuntar, cu gândul la o maximă emanată de înţelepciunea de lut a tovarăşului general Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), fostul şef al Securităţii din 1950: „Cel mai mare duşman ieste lipsurile noastre…”

Avea dreptate. Este o mare lipsă aceea de a nu putea înţelege un fenomen măcar evident, dacă nu şi uşor de înţeles. Fenomenul prin care aceşti oameni, martirizaţi de ei în închisorile şi lagărele regimului comunist, se întorc, cu fiecare zi ce trece. Sunt zilnic, tot mai prezenţi în mijlocul nostru. Cu fiecare dosar deschis la CNSAS. Cu fiecare tânăr care citeşte o carte despre deţinuţii politici. Cu fiecare film dedicat rezistenţei anticomuniste. Cu fiecare nepot care devine mândru de bunicul său ce a luptat în munţi. Şi, paradoxal, cu fiecare luptător anticomunist condus la locul de veci…

Asemenea unor strigoi meniţi să strice liniştea fetidă a generaţiilor de profitori ai regimului dinainte şi de după 1989 (pentru că există o continuitate perfectă…), aceste spectre luminoase revin din gropile comune, dintre zidurile temniţelor şi reţelele de sârmă ghimpată ale lagărelor. Vin să trezească conştiinţele urmaşilor adormiţi şi să tulbure tihna săţioasă a colaboraţioniştilor ghiftuiţi. Aşa cum Hristos a răbufnit, lumină, din mormânt, oricât de grea era piatra pusă la cererea aanelor şi caiafelor pe mormântul Său, tot aşa izbucnesc şi morţii noştri dragi, din criptele uitării, în conştiinţa fiecărui tânăr.

Spre exemplu, în urmă cu o lună am contribuit la organizarea unor manifestări memoriale dedicate eroului rezistenţei anticomuniste dobrogene: Gogu Puiu. Nu vorbesc atât despre sutele de oameni, majoritatea tineri, veniţi la eveniment, cât mai ales despre starea de spirit. Rar mi s-a întâmplat să simt pe cineva atât de viu, atât de prezent. Deja nici numai contează prea mult dacă Gogu Puiu a murit în încleştarea cu Securitatea ori a reuşit să scape, aşa cum indică unele surse. Esenţial este că Gogu Puiu s-a întors la Cobadin şi la Constanţa. Mai viu ca oricând.

Asta a vrut să spună Radu Gyr în profeţia sa, zămislită între zidurile reci ale Aiudului. Profeţie care se împlineşte de ani de zile, în ciuda tuturor pietrelor pe care conducerea Institutului Elie Wiesel şi urmaşii kominterniştilor le prăvălesc peste un mormânt gol. „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?”, le întreabă îngerul pe femeile venite în zori la mormânt. Ei bine, ei sunt deja printre noi, pe străzi, în căminele noastre, în biserici şi la locurile noastre de muncă.

Şi ce ar putea ei aduce, pentru a fi ilicit în raport cu gîndirea unui Alexandru Florian? Răspunde Ion  Gavrilă Ogoranu, într-un interviu acordat revistei Buciumul, în 2005. „Dar n-am avut nişte idealuri care n-au mai fost pe lumea asta. Noi am luptat pentru nişte idealuri veşnice. Oricând un popor are nevoie de demnitate, de onoare, de eroism, de consecvenţă în istoria lui, pentru a se defini ca naţiune între celelalte popoare.” La asta instigă cel ce a scris, acum şase decenii: „Ne vom întoarce într-o zi, / Ne vom întoarce NEAPĂRAT…” Neapărat!

Şi se pare că tocmai principiile reprezintă problema neorolleriştilor de la INSHR-EW. A lor şi a multor altora, care au pus căpăstru culturii româneşti, aruncându-ne înapoi, la mijlocul secolului trecut.

Lor şi tuturor celor ce prigonesc pe morţii noştri, aşa cum de două mii de ani Îl prigonesc pe Cel viu, le spun: Da, tovarăşi! Şi eu instig. Sunt solidar cu băieţii de la Legende Vii. Cu ei şi cu toţi cei prigoniţi, vii sau morţi, de voi.

„Ne vom întoarce într-o zi…” Dar eu spun mai mult decât atât: ne-am şi întors!

1 Comment
  1. Viorica says

    ………si suntem MAI VII DECAT ATUNCI, SI SUNTEM MULTI……………………………………….

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php