Sfârșitului zguduitor, în nebunie, al medicului Costin Cazacu, i s-a alăturat, în conștiința mea, un alt sfârșit tragic, tot la Aiud, la 15 februarie 1956: al prietenului meu Dan Mihail N. Mihăilescu, absolvent de excepție al Facultății de Construcții, fost premiant de onoare al liceului ”Spiru Haret” – București, aflat în al șaselea an de detenție dintr-o condamnare de 20 de ani muncă silnică pentru ”crimă de uneltire contra ordinei sociale”, ordinea distrugătoare de valori umane a comunismului.
La puțin timp după ieșirea mea din închisoare – Iași, 26 decembrie 1955 – , în ajunul Bobotezei din 1956, m-am dus la părinții lui Dan Mihăilescu să le dau o veste despre el: nu era întâia oară când mă aflam în casa dânșilor, căci în liceu învățasem împreună. Doamna fusese profesoară de limbă română, iar tatăl prietenului meu, inginer.
Era singurul lor copil și îi dăduseră o creștere aleasă, care sporise, cu strălucire, darurile înnăscute. Bun, stăruitor, harnic și credincios, se dovedise a fi ”acolo” și un povestitor cu o memorie prodigioasă, o adevărată bibliotecă vie.
Într-o vreme când între deținuții politici și familiile lor nu existau, cu anii, nici un fel de legături, singurele vești erau purtate de cei care se eliberau și care, în pofida angajamentului semnat la părăsirea închisorii că nu vor spune nimic, nimănui, din tot ce văzuseră, țineau mai mult la cuvântul dat prietenilor rămași sub zăvoare. Ce le puteam spune? Că la începutul verii – când fusesem trimis pentru rejudecare de la Gherla la Iași – via Jilava – unicul lor fiu era sănătos, fiind în camera 100 de la etajul 3, cu care noi, cei de la camera 101, comunicam zilnic, mai ales ”după închidere”, seara.
Cum veștile rele circulă mai repede decât cele bune, dânșii aflaseră că Dan ar fi bolnav, la Aiud, după cum le spusese cineva la telefon…
Am aflat târziu, către toamnă, că Dan Mihăilescu, acel tânăr atât de iubit de cunoscuți – iubit pentru inteligența, cultura și spiritul creștin care îl însuflețea – , trecuse hotarul acestei lumi.
Memoria lui și a altor martiri ai neamului nostru – să-i odihnească Dumnezeu în pace, pe toți! – mă obligă să depun mărturie. […]
(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, pp. 8-10)
