Zaheu – aproapele nostru

2 76

Din sicomor, din spatele mulțimii, din colțul cel întunecat al lumii, de la marginea societății, de pe acoperișul de unde Zaheu se pregătește să se arunce, Hristos îl aude, îl zărește și-l strigă: „Zahee, coboară-te și vino la Mine!”.

„A intrat să găzduiască la un om păcătos.”

La un păcătos… Nu folosim cuvântul acesta în mod expres. Îi întrebuințăm sensul și atunci când spunem cu dezgust: bețiv, vagabond, prăpădit, fără căpătâi, ș. a.m.d. Și nu epuizăm niciodată variantele. Unele păcate sunt, pentru noi, oamenii, de neiertat.

Zaheu nu e întotdeauna mic de statură. Poate fi și înalt, și vânjos, și frumos, și urât, și bogat, și sărac… Poate să lase în urma lui miros fin de parfum scump, sau, din contră, un iz acru de alcool contrafăcut. Poate să vină cu mâna întinsă spre tine sau, din contră, să-ți zâmbească, voind să te ajute cumva. În majoritatea situațiilor însă noi îl disprețuim. Noi, care nu ne-am dat cu păcatul. Noi, care suntem casnicii lui Dumnezeu. Suntem „de-ai casei”, mai exact.

Refuzăm și ajutorul lui, refuzăm și să-l ajutăm, căci în ochii noștri a coborât sub demnitatea de om. Iar noi avem limite… „Nu, nu e bine să te amesteci cu păcătoșii. Cum să stau cu el de vorbă, când mai degrabă mă duc să mă rog, să fac ceva util, să ascult un acatist, ceva. El să se îndrepte întâi, să-și vină în fire, și apoi, ca de la om la om, alta e situația. Of, Doamne, cum mă umple de energie negativă! M-a tulburat numai când l-am văzut! Doamne, ferește!”.

Ne simțim între elite. Între aleși. Între normali. Între oameni. Iar Zaheu nu este. Sigur l-a părăsit și Dumnezeu pe un păcătos ca el. Iar noi de ce să n-o facem? Spun sfinții că Dumnezeu i-ar fi putut pune pe oameni să se judece între ei, gândindu-Se că vor fi indulgenți cu păcatele altora. Dar, gândindu-se mai bine, a înțeles: dacă îi va lăsa pe oameni să fie judecați de către oameni, nimeni nu se va mai mântui, căci mult mai aspri judecători sunt oamenii păcătoși cu păcătoșii, decât Cel care este în drept să se mânie.

Însă în fiecare om există potențialitatea îndreptării. Sunt, într-adevăr, oameni căzuți adânc în mocirla păcatelor, oameni care, conștientizându-și căderea, de multe ori nici nu mai speră în vreun fel la reabilitare. Iar prejudecățile noastre îi îndeamnă să părăsească orice nădejde. Fiecare păcătos e, prin analogie, în situația unui dependent de droguri. Puțin amețit, rușinat, cu vinovăția întipărită în suflet, cu strigăt de ajutor în priviri. Iar noi îi strigăm de departe: „Drogatule. N-ai nici o șansă”, făcându-l să ne urască și, prin aceasta, să se afunde și mai mult în patimă.

Hristos însă nu gândește așa. Din sicomor, din spatele mulțimii, din colțul cel întunecat al lumii, de la marginea societății, de pe acoperișul de unde Zaheu se pregătește să se arunce, Hristos îl aude, îl zărește și-l strigă: „Zahee, coboară-te și vino la Mine!”. „Cum adică?” vom spune noi. „Pe ăla? Dar eu sunt aici. Eu, slujitorul tău. Eu, ascultătorul tău fiu. Eu, care fac sute de metanii zilnic și spun, când îmi amintesc, rugăciuni sincere. Eu, care am dat chiar ieri pomelnic de 40 de zile!”.

Căci de Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi?”. Trecem o dată pe săptămână cu ochii peste versetul acesta, căci știm că-i bine să citim Psaltirea, dar ne-am gândit vreodată că fărădelegile noastre pot fi mai mari decât ale amărâților acelora? Știm oare, că mândria e mult mai gravă decât patima băuturii? Știm, oare, că a-ți umili semenul e un păcat mai mare decât a fura? În general, nu există categorii ale păcatelor în funcție de gravitate. Însă aflăm din scrierile Părinților Bisericii că patimile cele mai grele sunt cele ale sufletului, care țin de atitudinea noastră față de semeni.

Păcătoșii care sunt chinuiți de o patimă a trupului, de o dependență oarecare, pot prezenta circumstanțe atenuante: trupul e, de multe ori, prea tare pentru sufletele noastre slăbite. Dar pentru invidie, mândrie, dispreț și clevetire ce scuză mai putem găsi? Spune părintele Iustin Pârvu atât de elocvent: „Dacă L-aș iubi pe Dumnezeu, m-ar întrista atât de tare păcatul meu, cât de mic ar fi, încât mintea mea n-ar mai putea fi ațintită către greșelile fratelui”. Și adevărul acesta îl înțelegem cu adevărat atunci când avem o problemă, când știm că avem vreun necaz izvorât din căderea noastră, din păcat, din patimă. Atunci toți cei din jurul nostru ni se par a fi niște sfinți. A trecut problema însă, apare și părerea bună despre noi și, odată cu ea, judecarea aproapelui. E ca o balanță: nu putem privi cu ochi buni pe aproapele atunci când mândria noastră începe să prindă greutate.

Pilda lui Zaheu ne dezvăluie fiecăruia dintre noi două modele. Primul este cel al lui Zaheu. A lui Zaheu, care, conștientizându-și păcatul, găsește puterea de a se urca în sicomor și a-și deschide inima spre cuvintele Acestuia. Mai mult, auzind chemarea Domnului, nu pregetă nici o clipă să renunțe la omul de dinainte și să devină un om nou, renăscut din cenușă, renăscut din moartea păcatului. „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Împătrit! Gândindu-ne la Zaheu, care, vameș fiind, își obținuse, desigur, averea din nedreptate, căci însăși slujba lui, de perceptor de taxe pentru stăpânirea străină, reprezenta în sine o trădare și o nelegiuire, înțelegem că, după ce va fi dat împătrit paguba pe care o provocase semenilor săi, nu numai că va fi rămas sărac, dar va și urma să fie pentru toată viața lui dator celorlalți. Lui însă nu-i pasă. Toate patimile au dispărut din inima sa odată cu cea a lăcomiei. Crezând în Hristos, toate acestea au dispărut prin minune ‒ nu „ca prin minune”! ‒, căci numai printr-o mare minune se poate schimba un om pierdut într-unul strălucind de lumina dreptății. Iar minunea aceasta numai Hristos o poate face.

Prin oglindirea Sa în noi însă, căci suntem chip al lui Dumnezeu, avem și noi capacitatea de a îndrepta pe aproapele. Și aici trecem, iată, la al doilea model: al celui care iartă. Părintele Nicolae Steinhardt spune că Hristos este boier, e nobil (nu în înțelesul comun al termenului, puternic pervertit de propaganda comunistă, ci în acela al omului care dă cu dărnicie, căruia nu-i pasă dacă este înșelat). El privește fiecare om în față, îi vede ochii injectați de ură, îi vede pumnii încleștați, îi vede zâmbetul răutăcios din colțul gurii și totuși nu-și permite să-l creadă un criminal, ci îl întâmpină cu zâmbetul pe buze, spunându-i: „Prietene!”. Un creștin pornește întotdeauna cu prezumția de nevinovăție în judecata aproapelui său. Și, mai presus de toate, nu-și permite să aibă prejudecăți.  Pot spune chiar că în fiecare dintre noi se află un potențial Jean Valjean, iar noi ne comportăm, de obicei, precum neîndurătorul Javert, inspectorul de poliție, în loc să luăm pilda episcopului Bienvenu.

De aceea, noi, creștinii, nu se cuvine să fim justițiari nici în biserică, nici în afara ei. Plecând ochii, lucrând smerenia, vom fi modele mult mai de folos celorlalți decât mustrându-i.

Să ne conștientizăm păcatele, să cerem darul pocăinței, să ne gândim, când vom avea tendința de a critica, la cele mai grozave greșeli ale noastre. Să ne vedem în clipa săvârșirii păcatului și, atunci, vom ști că n-o să putem arunca niciodată cu piatra înspre cel de lângă noi.

Un frate din Pateric, ce viețuise fără a împlini cu prea multă conștiinciozitate rânduielile zilnice monahale, a fost văzut pe patul de moarte purtând un chip luminat si liniștit. Atunci părinții din mănăstire l-au întrebat cum de este atât de împăcat cu sine acum, când se apropie plecarea către Dreapta Judecata, de vreme ce nu și-a împlinit toate ascultările călugărești. Răspunsul său i-a uimit pe toți: „Cu adevărat nu mi-am împlinit toate datoriile pe care le-am avut în obște, însă, din ziua în care am pășit pe poarta mănăstirii și până acum, nu-mi aduc aminte să fi judecat pe cineva, iar eu cred cuvintelor Domnului: «Nu judeca și nu vei fi judecat!»”.

Numai atunci când vom conștientiza păcatul și ne vom pocăi din toată inima, când cugetul nostru nu va mai cere pedeapsă pentru greșelile aproapelui, când nu vom trage cu ochiul spre neajunsurile lui și nu vom icni cu dispreț când el se împiedică, Hristos ne va spune și nouă: „Prietene, astăzi vreau să cinez în casa ta”.

de Pr. Sebastian Schipor Doxologia

2 Comments
  1. calin eugen says

    Doamne,ai mila si de mine,noul Zaheu,sa nu mai judec pe nimeni,cu ochiul meu cel aspru!Desi nu m-am suit in sicomor,priveste si la mine ,Doamne Iisuse Hristoase!Iti multumesc din suflet ptr. toti sfintii tai(ieri au fost cei Trei Mari Ierarhi),stuti si nestiuti…(in special,ptr.cei de la Aiud)

  2. IO../gerules says

    Genialul Vasile Voiculescu a scris un roman Zahei Orbul,foarte apropiat ca introspectie psihologica de cel a lui Panait Istrati Codin.Cei doi maestrii ai neamului romanesc au vazut strafundurile fiintei omenesti iesite la suprafata si au reactionat fiecarte cum la dus mintea pe romaneste.Dostoevschi a facut acelasi lucru pe ruseste,TOTI TREI urmasii lui Shachespeare asezati pe alte piedestale ale natiunilor,care toti dovedesc comunitatea omenescului din om indiferent de meridianul sau paralela in care ei s-au nascut si au gandit.Cand l-am citit pe V.Voiculescu nu stiam nimic despre evenimentul biblic pertecut cu 2000 de ani in urma in prezenta Lui Isus Cristos,singurul om care a produs o REVOLUTIE in lume.Aceste lucruri dovedesc inca odata continuitatea existentei divine in fiinta umana,iar cei ce manjesc,chiar cu o vorba aceasta realitate,sant DUSMANII OMULUI LASAT DE DUMNEZEU PE PAMANT.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php