Despre fenomenul sectar şi eretic din perspectiva creştin-ortodoxă

0 156

După ruptura bisericilor din apusul Europei de Biserica lui Iisus Hristos la anul 1054, formalizându-se ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de Biserica Catolică, inovaţiile religioase romano-catolice au condus ulterior la o nouă ruptură – Reforma – cu implicaţii şi aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.

Curentul religios numit îndeobşte “protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră la un moment dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Iisus Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa personală a părintelui ei.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie. Ocazia luptei exterioare îi este oferită de practica papală a vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. La data de 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Martin Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu papa de la Roma, Luther creează un nou concept – Sola Scriptura (numai Scriptura) – şi proclamă unilateral că tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, se apucă să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele sale – cele care i se par lui neinspirate sunt aşezate la sfârşitul Scripturii. Despre Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) declară că este o “epistolă de paie” pentru că vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură devin pentru el „bune de aruncat în Elba”.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo… Adepţii lui Martin Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în “Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Urmând exemplul lui Martin Luther, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare interpretând Biblia după puteri. Confruntat cu concurenţa, Martin Luther încearcă să ia atitudine împotriva lor, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea. Noile învăţături se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma. În pofida condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus au produs agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Martin Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din anul 1525, când ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religioşi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă luteranismul sunt omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum Martin Luther îşi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva ţăranilor, pe care-i numeşte ‘oameni fără credinţă’, ‘mincinoşi’ şi ‘răzvrătiti’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor.

În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Așa apar bisericile nationale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Martin Luther – care s-a revoltat împotriva “tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în anul 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”. Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529) pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii luterani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învătătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Martin Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între luterani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi („relaţie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

În mai puţin de o sută de ani de la Martin Luther, cei ce doresc o reformă mai radicală încep să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19 pretind a fi mai ‘biblici’ decât predecesorii lor, cărora le reproşează o reformă incompletă. Biblia devine idol absolut, însă e interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, iar numărul învăţăturilor „creştine” de pe piaţă se înmulţeşte. Tradiţia Bisericii devine pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi nebiblice ori scripturistice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte “personală” cu Dumnezeu. Noul “creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare nouă „biserică” ajunge să se vadă contestată din interior de alţi reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări în sânul noii grupări. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună.

În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau asezaţi frumos în bănci. O adevărată democraţie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri.

Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretenţios. Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este creşterea numerică – cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii biserici. Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge. Nereuşind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi. Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior „baptişti”), menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii, unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii, fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.

În secolul 20, din acelaşi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care unele manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriţi bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1, 18-28, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre cu totul altceva, numai despre homosexuali nu.

În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin treptat noii idoli.

Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral şi spiritual, sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi sunt „evanghelici”, toţi sunt „biblici” şi, dacă stai să-i asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Dar toţi urăsc Sfânta Tradiţie, singura în măsură să facă lumină în puzderia de învăţături „biblice” şi să arate care este dreapta învăţătură creştină.

În acest timp, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” sau o Reformă şi în ţara noastră. Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta pentru că ei se aşează singuri în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Martin Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge după o vreme acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

de Stelian Gomboș Napoca News

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php