Dumnezeu, Tatăl, Treime, credinţă, întrupare, înviere, înălţare, biserică, rugăciune, Fecioara, potir, pâine, Trup şi Sânge, cuvinte esenţiale în manifestarea credinţei noastre, sunt cuvinte pur româneşti, pe care strămoşii nu au avut ocazia să le rostească în biserică. Cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră, a fost mitropolitul Moldovei, Dosoftei – în secolul al XVII-lea.
De multe ori, nu conştientizăm că noi, românii, suntem printre puţinii ortodocşi care dialogăm cu Dumnezeu în limba pe care am învăţat-o încă din leagăn. Nu ne chinuim, la biserică, să traducem mesajul, în timp ce acasă vorbim altfel.
Deşi astăzi credem că, pentru a ne ruga, nu avem nevoie de o limbă anume, de una sacră – întrucât Dumnezeu este „mai presus de gând şi de cuvânt” – nu aceasta era concepţia şi în urmă cu câteva secole. Sinodul endemic de la Constantinopol din anul 1759 recunoştea drept limbă liturgică sacră doar greaca veche. Acelaşi lucru se întâmpla şi în spaţiul slav, acolo unde rugăciunea era făcută în slava sfinţilor Chiril şi Metodiu.
Ţările Române, aflate la graniţa celor două mari tradiţii, au oscilat în folosirea limbii liturgice. Studiile lingvistice au demonstrat că, în primele secole, strămoşii noştri au folosit limba de acasă şi la biserică. Apoi, o dată cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Domnească şi în actele oficiale, această limbă a ajuns şi pe buzele slujitorilor sfinţiţi. Primele cărţi caligrafiate, apoi tipărite, au fost în slavonă. Abia prin secolul al XVI-lea, în cărţile de cult s-a simţit nevoia limbii române. Dar, influenţa era prea mare. Textul a fost păstrat în slavonă, iar povăţuirile tipiconale sau practice au fost prezentate în limba română.
Cu toate acestea, oamenii nu au încetat vreodată a se ruga româneşte, a trăi româneşte. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi, care a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească, până la mitropolitul Antim Ivireanul – cu toţii şi-au dorit ca poporul să se roage în limba strămoşilor. Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul în prefaţa unei cărţi: „Românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără niciun folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!”.
Doamne miluieşte vs. Gospodi pomilui
Dumnezeu, Tatăl, Treime, credinţă, întrupare, înviere, înălţare, biserică, rugăciune, Fecioara, potir, pâine, Trup şi Sânge, cuvinte esenţiale în manifestarea credinţei noastre, sunt cuvinte pur româneşti, pe care strămoşii nu au avut ocazia să le rostească în biserică. Cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră, a fost mitropolitul Moldovei, Dosoftei – în secolul al XVII-lea. O făcuse cu puţin înainte, la Braşov, şi diaconul Coresi. Însă, majoritatea termenilor enumeraţi mai sus rămăseseră în forma slavonă.
Născut, crescut şi educat într-o familie profund românească, Dosoftei Barilă a profitat şi de şcolile occidentului. La Liov, unde a studiat la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, a învăţat limbile clasice, greaca şi latina, apoi slavona bisericească, ucraineana şi polona devenind, astfel, unul dintre poligloţii vremii. Această erudiţie i-a permis să se gândească la introducerea limbii româneşti în cultul liturgic. Avea, prin educaţia sa, instrumentele necesare. Astfel, convingerea de căpătâi a marelui mitropolit a fost aceea că poporul trebuia să înţeleagă slujba Sfintei Biserici: „să-nţăleagă toată spăsenia lui Dumnedzău cu întreg înţeles”.
Din dragoste pentru poporul român şi limba română, mitropolitul a cerut Patriarhiei Constantinopolului binecuvântarea pentru tipărirea unor cărţi cu textul liturgic în limba ţării. Deşi argumentarea a fost bine construită, răspunsul a fost negativ, considerându-se o inovaţie introducerea limbii române în cultul liturgic.
Cu toate obstacolele, mitropolitul Dosoftei a făcut primul dar limbii liturgice româneşti şi întregului popor român: Dumnezăiasca Liturghie (Iaşi, 1679). Cartea a fost retipărită într-o ediţie îmbogăţită, în anul 1683, reprezentând prima traducere în care erau cuprinse toate cele trei Liturghii în limba română. „Din cât S-au îndurat Dumnedzău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim şi noi acumu deodată acest dar limbii româneşti, svânta Liturghie, scoasă pre limba rumânească de pre elinească, de lauda lui Dumnedzău să-nţăleagă toţ carii nu-nţăleg sârbeşte sau elineşte. Carea primind ca un odor cel mai scump ceresc, pre Dumnedzău să lăudaţ, şi pre noi la svânta rugă nu uitareţ, şi fiţi sănătoş”.
Lucrarea a fost, cu adevărat, o temelie a limbii liturgice româneşti. De această traducere s-au folosit toate ediţiile ulterioare. Astfel, liturghierele editate de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (Târgovişte, 1713), de mitropolitul Iacov Putneanul (Iaşi, 1759) sau de mitropolitul Veniamin Costachi (Iaşi, 1818) au la bază limba poetică a mitropolitului moldovean. În aceste condiţii, putem afirma faptul că Sfântul mitropolit Dosoftei este părintele Liturghierului românesc.
De la text liturgic, la poezie românească
Având sprijinul spătarului Nicolae Milescu, Mitropolitul Dosoftei a primit de la Moscova un teasc tipografic. Printre primele cărţi care au văzut lumina tiparului în româneşte se numără Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Cu 8.643 de versuri aşezate în peste 500 de pagini, Psaltirea este o premieră în istoria literaturii române.
Iată cum vorbea, peste ani, Mitropolitul Veniamin Costachi – despre impactul Psaltirii: „Stihurile lui David, în vers românesc, desfătau auzul intelectualilor, tinerii şcolari din aşezămintele de cultură de la curţile domneşti, mănăstiri şi biserici, respirau graiul lui Dosoftei. Datorită frumuseţii graiului, această carte lua drumul către toate ţinuturile locuite de români. Spre aceşti mulţi, talpa ţării, pavăza şi slava ei, îşi îndrepta el dragostea”. Mai târziu, George Călinescu, în Universul poeziei(1947) şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), afirmă că „geniul poeziei lui Eminescu, Macedonski, Alecsandri, Arghezi şi Blaga au la temelie versul mitropolitului Dosoftei, făuritorul stihologiei româneşti”.
La Iaşi, prin Sfântul Dosoftei îşi au începutul două mari tezaure ale poporului nostru: limba liturgică şi versul românesc. Român, ierarh, poet, erudit, poliglot, patriot şi martir pentru ţară, Sfântul Dosoftei a liturghisit şi a versificat în limba pe care a învăţat-o din leagăn, mărturisind tuturor că putem vorbi cu Dumnezeu şi în româneşte.
de Nicolae Pintilie Doxologia
