Temniţa – Catedra de teologie a părintelui Dumitru Stăniloae

2 130

Pr. Dumitru Stăniloae

Părintele Dumitru Stăniloae la biroul său

„Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferințele pentru că le-a răbdat, și le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie ca să le învingă pe Cruce pentru noi și ca să ne ajute și nouă să le învingem.”

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.

Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:

– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. (…)

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (…)

Vine un gardian şi ne anunţă:

– Toată lumea la plimbare în curte!

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. (…)

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea.

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui Hristos după modelul patristic.

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea protestantă este atât de săracă fără comoara patristică.

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare – Cuvânt împotriva elinilor, pag.29).

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o ei.

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.”(Pr.Prof.Dumitru Stăniloae – Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II).

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele, Fil.IX, pag.537)

(Liviu Brânzaş – Raza din catacombă)

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm defapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

La izolare cu părintele Stăniloae

Părintele Dumitru Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desâvârşitâ. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh-Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

În conditiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru multimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghetat, sau să ducă tineta! Eram încă in putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indica educatia creştină şi morala legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce in celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simteam cum incearca să mă ocrotească. Aşa făceau toti. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnita cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cât a durat curătenia generală.

Cât de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloaie! N-a fost să fie. Socotelile administratiei erau poate altele sau, cine ştie, întâmplarea.

La întoarcerea în celular părintele Stăniloaie a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu întelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru noi. Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam, urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi cei cu pedepse mari ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei.

(Ilie Tudor –  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

Arestarea şi condamnarea lui Dumitru Stăniloae

Aidoma majoritătii elitei românesti, Dumitru Stăniloae a avut si el parte de o experientă carcerală, consumată între 1959 si 1963 în închisorile de la Jilava si de la Aiud. Arestarea si condamnarea lui sunt strâns legate de actiunile Securitătii de la sfârsitul anilor  ’50, menite să zdrobească ultimele potentiale centre de rezistentă fată de comunism.

După experienta Revolutiei maghiare din 1956 si după retragerea Armatei Rosii din România, puterea comunistă de la Bucuresti initiază un nou val de persecutii, pentru a  împiedica orice manifestare de opozitie a celor care sperau că plecarea trupelor sovietice ar fi putut slăbi în vreun fel autoritatea partidului unic. Teama lui Gheorghe-Dej si a celor din preajma lui a făcut ca represiunea să capete dimensiuni monstruoase, chiar absurde. Fostii detinuti sunt „reintegrati” spatiului concentrationar, noi „recruti” îi urmează. Multi dintre acestia avuseseră de-a face cu Securitatea în anii precedenti, însă nu s-a considerat necesar ca ei să fie arestati. Acum însă toti luau drumul închisorilor sau coloniilor de muncă. Iar motivul în cazul multor intelectuali de vază era că ei reprezintă o autoritate în domeniul lor si pot clătina, într-un fel sau altul, „valorile” instituite de regimul comunist.

O atentie specială a avut din partea Securitătii în toti acesti ani Biserica Ortodoxă Română, care rămăsese singura institutie recunoscută oficial în care sistemul comunist nu se infiltrase pe deplin. Condusă, din 1948, de Patriarhul Justinian, Biserica Ortodoxă se supusese, oficial, regimului si, cel putin la nivelul declaratiilor, sprijinea puterea comunistă în împlinirea obiectivelor sale. Această colaborare s-a stabilit la început ca o expresie mai mult a relatiilor personale ale Patriarhului Justinian cu unii lideri comunisti. Încrederea de care se bucura Justinian a făcut ca amestecul si infiltrarea puterii în structurile eclesiastice să fie mai putin manifestă ca în alte domenii, Patriarhul având o anumită marjă de manevră de care se va folosi pentru a dezvolta, cât era posibil în conditiile de atunci, rostul principal al Bisericii: răspândirea cuvântului lui Hristos si păstrarea constiintei religioase în rândurile credinciosilor. În acest scop, el a căutat să dezvolte monahismul, unul din principalii stâlpi ai Bisericii, si învătământul teologic, căutând ca toti oamenii bisericii, preoti, monahi si monahii, să capete o pregătire cât mai bună, pentru ca acestia să fie capabili să reziste propagandei antireligioase. De aceea, Justinian a promovat si protejat în mod constant marile nume ale învătământului teologic de la noi, printre care cel mai ilustru era, desigur, cel al lui Dumitru Stăniloae.

Devenit, din 1947, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, rupt de Sibiul în care si-a desfăsurat toată activitatea de dinainte de război, Dumitru Stăniloae trebuia să o ia de la capăt într-un oras destul de străin. Aici el stabileste legături noi, cu oameni pe care-i cunostea mai putin sau deloc. O apropiere trainică se va realiza, prin intermediul lui Benedict Ghius, asistentul său de la facultate, cu gruparea „Rugul Aprins”, condusă de Sandu Tudor (vezi amănunte despre „Rugul Aprins” în George Enache, „Daniil Sandu Tudor-pagini din dosarul 113.668” în Arhivele Securitătii, nr.1, 2002; idem, „Rugul Aprins”, în Dosarele istoriei, an. VII, nr.11 (75), 2002, p.49-57). Stăniloae participă la sedintele de la mănăstirea Antim si, după desfiintarea asociatiei, va păstra relatii de prietenie cu fostii membri ai acesteia.

După eliberarea din închisoare, în 1955, Sandu Tudor propune reluarea într-o manieră organizată a contactelor cu fostii membri ai asociatiei, într-un fel de centru de lectură si reflectie spirituală. Celor vârstnici li se adaugă un număr de tineri doritori să afle si alte lucruri decât materialismul oficial. Întâlnirile aveau loc de obicei când Sandu Tudor (devenit părintele Daniil) venea în Bucuresti si se desfăsurau fie la domiciliile lui Alexandru Mironescusau Constantin Joja, fie la mănăstirea Plumbuita. La aceste „colocvii” va participa si părintele Stăniloae de câteva ori, în perioada 1955-1958.

Acesti ani marchează însă si pierderea încrederii puterii comuniste în Patriarhul Justinian, care este tot mai contestat. Rapoarte alarmate ale Securitătii consemnează dezvoltarea vietii religioase, înflorirea mănăstirilor, cresterea gradului de cultură a clerului când, din contra, obiectivul puterii era tocmai eradicarea religiei din societate. Bine consolidată, puterea comunistă era hotărâtă să nu mai tolereze „libertătile” pe care, din ratiuni tactice, le lăsase Bisericii Ortodoxe. În acesti ani se constată si în România o explozie a publicatiilor cu caracter antireligios si ateist. În acelasi timp cu actiunile propagandistice se hotărăsc măsuri dure împotriva principalelor centre ale Bisericii: mănăstirile si institutiile de învătământ. Personalitătile Bisericii urmau să fie înlăturate si să se instaureze un control mai strict asupra acesteia.

În timpul campaniei, puterea comunistă a avut doi dusmani majori: pe Patriarhul Justinian si chiar propria legislatie. Aceasta spunea clar că practica religiei este liberă atât timp cît nu vine în contradictie cu ordinea de stat. Mai precis, conform jargonului Securitătii, dacă sub „haina” religiei nu au loc manifestări cu caracter ostil la adresa puterii comuniste. Manifestări izolate de rezistentă au existat, dar ele nu justificau în nici un fel o actiune de asemenea amploare cum preconiza Securitatea (documente despre actiunile Securitătii în această problemă în Cristina Păiusan, Radu Ciuceanu, Biserica ortodoxă Română sub regimul comunist, Bucuresti, 2001, doc. 155, 167, 168, 169). Atunci, pentru a avea un motiv de interventie, este inventată o vastă conspiratie, evident legionară, care avea drept scop utilizarea Bisericii Ortodoxe pentru răsturnarea ordinii de stat. Legenda infiltrării cu legionari a Bisericii Ortodoxe, lansată de Securitate, are din păcate si azi „admiratori” fanatici. Nu era decât un pretext pentru ca sute, mii de oameni să poată fi condamnati mai lesne si să poată fi lovită biserica în institutiile ei cele mai importante. Decretul 410 care a dat o lovitură gravă vietii monahale de la noi prin scoaterea din mănăstiri a mii de călugări, arestarea a sute de preoti, toate s-au bazat pe acest subred „argument”.

Nu altfel s-a întâmplat în cazul lotului „Teodorescu Alex. si altii”. „Monitorizati” de mai mult timp, fostii membri ai asociatiei „Rugul Aprins” sunt arestati, în marea lor majoritate, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, cazul lor constituind unul din „argumentele” puternice la adresa conspiratiei legionare. Iată ce se spune în concluziile de învinuire din 26 septembrie 1958: „După 23 august 1944, unele din aceste elemente legionare, pentru a-si ascunde trecutul lor, au intrat în mănăstiri, unde s-au călugărit si de unde au desfăsurat activitate contrarevolutionară.

Aceste elemente dusmănoase, abuzând de faptul că în R.P.R. cultele sunt libere conform Constitutiei si celorlalte legi care reglementează aceasta, sub masca unor „întruniri religioase” desfăsurau o intensă activitate legionară organizată în secret, de îndoctrinare si pregătire din punct de vedere legionar a unor tineri, în special din rândul celor care studiau la institute de învătământ superior.”  Totul era o inventie, documentele referitoare la caz arătând limpede că nu era câtusi de putin vorba de o conspiratie legionară, ci de o mână de oameni care dorea să-si manifeste la un nivel superior aspiratiile de natură spirituală. Însă, pe baza acestei încadrări, membrii lotului vor primi pedepse grele.

Dumitru Stăniloae nu a fost arestat cu grosul lotului, ci abia pe 3 septembrie, când ancheta penală asupra celorlalti practic se încheiase. Ancheta sa este si cea mai scurtă din toate, doar pe durata zilei de 4 septembrie. Primul interogatoriu se desfăsoară între orele 7.45 si 11.02 si pune accentul pe activitatea sa politică de dinainte de 1944, cu intentia clară de a se stabili legăturile sale cu Miscarea Legionară. Stăniloae neagă categoric că ar fi fost membru al Miscării si arată că nu desfăsurat activitate politică înainte de 1944. Faptul era binecunoscut si anchetatorilor, care însă nu renuntă si îi cer să arate cu ce legionari a avut de-a face în perioada în care a functionat la Academia Teologică din Sibiu. Sibiul a fost un puternic centru legionar. Acolo si-au desfăsurat activitatea Spiridon Cândea, Zosim Oancea sau Liviu Stan, oameni de care Stăniloae a fost foarte apropiat, fiind imposibil să nege că i-ar fi cunoscut, dar, în afară de faptul că-i stia, mai mult a refuzat să spună.

Anchetatorii, perseverenti, merg mai departe si pun în discutie articolele sale din Telegraful român si Gândirea, materialul cel mai consistent de acuzare împotriva părintelui Stăniloae, acest lucru, desigur, din perspectiva logicii comuniste. Părintele Stăniloae afirmă categoric că aceste articole au toate un caracter religios, iar anchetatorii nu mai insistă, aceste probleme nemaifiind luate în discutie. Ori acestia se grăbeau, ori faptele erau pentru ei de domeniul evidentei, asa că nu conta dacă inculpatul recunoaste sau nu. Pentru a fi condamnat „cu acte în regulă” trebuia să se demonstreze că Dumitru Stăniloae a continuat „activitatea dusmănoasă” si după 23 august 1944 si aici trebuia demonstrată legătura cu grupul „Rugul Aprins”. Interogatoriul care urmează, între orele 10.45 (sic!) si 12.15, are drept scop să demonstreze activitatea dusmănoasă a Părintelui Stăniloae în cadrul lotului „Rugul Aprins”. „Ghidat” de anchetatori, el recunoaste că l-a cunoscut pe Sandu Tudor si că a participat la întâlnirile organizate, ultima din ele datând din 21 mai 1958, dar nu a purtat decât discutii cu caracter religios, fără nici o conotatie politică.

Cei care realizau interogatoriul nu s-au mai obosit să continue cu amenintări si presiuni, asa cum făcuseră în cazul celor arestati mai înainte. Presiunile cele mai mari se făcuseră asupra lui Alexandru Mironescu si a fiului său Şerban, care, în urma acestora, mărturisiseră că la domiciliul lor se purtaseră discutii dusmănoase regimului si se ascultaseră posturile de radio imperialiste, mai mult decât suficient pentru condamnare. Asa că, în aceeasi zi, între orele 12.30-14.15 si 14.15-15.30, Dumitru Stăniloae a fost confruntat cu Alexandru si Şerban Mironescu. Dacă după prima confruntare neagă categoric că ar fi făcut acest lucru, Părintele Stăniloae afirmă după cea de-a doua: „ Subsemnatul nu cunosc discutiile dusmănoase care au fost purtate acolo, nu mi-am manifestat decât regretul că regimul democrat (n-?)are o bază nationalistă si nu se face o apropiere fată de religie, lucru pe care-l doream. Acesta era punctul meu de vedere în cadrul acestor discutii si nu m-am manifestat niciodată pentru schimbarea regimului democrat din R.P.R.”

Aceasta a fost tot. Pe 6 septembrie i se prezintă ordonanta de punere sub învinuire după care urmează interogatoriul de rigoare, între orele 8.30 si 10.30. Acesta nu este decât o recapitulare a celor discutate anterior. Părintele Stăniloae „recunoaste” că a colaborat la revistea Gândirea cu articole de tip „nationalist-religios” si că a participat la întâlnirile fostilor membri ai asociatiei „Rugul Aprins” unde au avut loc o serie de „discutii defavorabile la adresa regimului democrat popular”, cu care el a fost „de acord”.

Pe baza acestor elemente, Dumitru Stăniloae este acuzat de infractiunea prevăzută si pedepsită de art. 209, pct. 2, lit. B, alin. ultim, C.P. (uneltire contra ordinii sociale), subliniindu-se în actul de acuzare că a dus o intensă activitate legionară prin contributiile la revista Gândirea si participarea la întâlnirile „Rugului Aprins”. Totul este o fortare evidentă, dar care s-a căutat să fie subliniată cu orice pret. Pe fisa personală din dosarul de penitenciar se poate vedea cum initial s-a scris la rubrica „apartenentă politică”: APOLITIC, pentru ca apoi să se revină si să se scrie LEGIONAR (vezi foto).

Prin sentinta 125 din 8 noiembrie 1958 părintele Stăniloae a fost condamnat la 5 ani muncă silnică si 5 ani degradare civică. A fost închis la Aiud, în 20 octombrie 1960 a fost transferat la Jilava si din nou la Aiud în martie 1962. De aici, el a fost eliberat  în data de 15 ianuarie 1963, în urma decretului de gratiere nr. 5/1963, fiind reintegrat în rândul profesorilor de la Institutul Teologic.

Rămâne însă întrebarea: de ce a fost arestat părintele Stăniloae? De ce abia în 1958 si nu imediat după 1948, dacă activitatea lui era atât de gravă? Cert este că destinul său seamănă foarte bine cu al altui mare profesor al Institutului Teologic din Bucuresti, si anume Teodor M. Popescu. Nici acesta nu mai fusese arestat în anii precedenti. La fel si Teodor Popescu si a fost anchetat în ianuarie 1959 fără o motivatie clară, tot ca legionar, condamnat si si-a ispăsit pedeapsa la Aiud, fiind eliberat tot pe 15 ianuarie 1963! Mai mult, în dosarul de penitenciar al lui Stăniloae, există o adresă din 13 august 1962 prin care D.G.P.C.M. cere comandantului de la Aiud câte o adeverintă caracterizare despre fiecare dintre cei cei doi: Dumitru Stăniloae si Teodor M. Popescu. Aceste lucruri ne fac să credem că ei au fost arestati cu scopul de a îndepărta pe cei mai buni profesori ai Institutului si a lovi indirect în Patriarhul Justinian, care îi proteja. Legătura cu „Rugul Aprins” a fost în cazul lui Stăniloae numai un pretext. Ambii profesori erau în primul rând cărturari, fără implicări notabile în viata politică, pentru care se pare nu aveau înclinatie. Amândoi au avut în perioada interbelică tendinte nationaliste, dar au tratat problema la modul pur teoretic, fără a fi legati de o doctrină politică anume. După 1945 amândoi îsi făceau datoria la catedră fără a supăra pe nimeni. Mai mult, ambii scriseseră si unele articole de complezentă la adresa puterii comuniste, cum făcea multă lume, continuând însă să învete pe studenti la modul cât se poate de serios valorile perene ale credintei crestine. În conditiile isteriei de la sfârsitul anilor ’50, atât Stăniloae si cât si Popescu au fost arestati tocmai pentru autoritatea lor stiintifică, de care unii se puteau folosi, pentru a-si legitima din punct de vedere teologic unele atitudini. Faptul e valabil si azi, multi ascunzându-se sub pulpana celor doi uriasi teologi. Astfel că, desi ei nu si-au făcut decât datoria de profesori, la un moment dat au fost considerati un potential pericol pentru putere comunistă si au fost arestati.

Anchetatorii comunisti au redus opera celor doi teologi la o apologie a nationalismului. Procusti contemporani îi limitează si ei la acestea, dar si la unele compromisuri fată de Cezar în anii comunismului. Operele majore a celor doi transced însă inevitabilele „căderi în timp”, fiind mărturisiri viguroase ale puterii credintei în Hristos. Cine contestă acest lucru se coboară pe sine la nivelul unui anchetator penal de Securitate din anii ’50.

(George Enache – Revista Rost nr. 9 din noiembrie 2003)

”Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”

„Puterile sufletului sunt tămăduite prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.”

El, [Dumitru Stăniloae] e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.

A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam ”drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie.

Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-l invidiez ori să-l admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.

Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-l pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.

Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie ’89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?…

Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului: Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.

Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.

(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

Părintele Stăniloae – un om familiar cu Dumnezeu

„Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis.”

Chilia

Părintele locuiește într-o garsonieră dublă sau ceea ce se numește în Occident un mic studio. De primit este primit dintre încăperi, care nu măsoară mai mult de zece metri pătrați. Dincolo e dormitorul cu ferestre, unde, la picioarele patului dublu, se află masa la care părinteleDumitru Stăniloae și-a lucrat o mare parte a scrierilor sale.

Dincoace este o bibliotecă întinsă pe doi pereți, o măsuță-birou, în spatele căreia se așează de obicei părintele, o canapea și două-trei scaune. Cărțile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, sunt îndesate cum se poate, fără o logică anume, sfârșind prin a se revărsa prin toate colțurile încăperii în stive al căror echilibru este mereu instabil.

Pe pereți, mai multe icoane pe sticlă, unele foarte frumoase, probabil aduse de părintele de acasă, de la Vlădeni. Prin geamurile glisante de la bibliotecă, aninate, tot felul de reproduceri după icoane celebre, fotografii etc. Dincolo de ele abia se mai întrezăresc cotoarele cărților cu titluri în română, germană, greacă, latină, engleză, franceză, italiană, rusă etc.

Să intri aici e un lucru neînchipuit de ușor. Părintele primește oricând și pe oricine, au trecut pe aici, probabil, mii de oameni. Un pomelnic al lor ar fi deosebit de grăitor. El ar cuprinde o lume extrem de diversă de aici și de aiurea: vlădici și preoți de țară, monahi și studenți, teologi vestiți și doctoranzi, intelectuali modești de diverse profesiuni, personalități ale vieții culturale, etc.

Unii au trecut numai odată… Alții au devenit un fel de casnici și intră acolo de mai multe ori pe săptămână. Nu puțini trec pe acolo pentru că știu că „dă bine” sau pentru a obține scrieri cu care să-și susțină publicațiile. Cu unii mi-am întretăiat pașii, de alții am auzit numai.

Sunt câteva zile pe an când „chilia” părintelui se lărgește enorm. De Sfântul Dumitru și de ziua sa de naștere. Uneori și de Sfânta Maria, pentru maica preoteasă. Telefonul sună atunci necontenit, din București, din țară, din străinătate. Cu nezdruncinată răbdare, părintele ridică bătrânește receptorul de zeci de ori, răspunzând felicitărilor și urărilor. Se mai umple chilia și de Crăciun, când cei apropiați părintelui sau cete de studenți vin cu colindatul în Ajun.

Repertoriul nu este prea larg, bucuria de a întâmpina împreună Nașterea este însă mare. La sfârșit, părintele împarte mere, nuci, covrigi și mai ales vorbește…

Despre Crăciun, despre Nașterea din Fecioară, despre minunăția colindelor, despre vremurile copilăriei la Vlădeni și despre altele asemenea. La aceste sărbători am văzut intrând în cămăruța aceea și treizeci de persoane fără ca cineva să se simtă stânjenit. Dimpotrivă…

Mai bine să lucrezi degeaba decât să stai degeaba

Acest îndemn al părintelui Arsenie Boca l-a călăuzit pe părintele Stăniloae într-un moment în care apariţia de cărţi îi era interzisă. Si a tradus în continuare Filocalia…

Părintele lucrează tot timpul la ceva. La ceva important, fie scrieri originale, fie traduceri din Sfinţii Părinţi. Acum îl auzi că-i pare rău că nu mai are timp să facă cutare lucru şi acum vezi că l-a şi terminat.

Mereu ultima carte este cea mai bună. Mereu ultimul Sfânt Părinte tradus este cel mai important, cel mai profund. Iubirea părintelui este prezentă sau localizată în prezent, contactul său cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi este mereu viu, el conduce la prietenie. Cred că, acolo unde se află, Sfinţii Părinţi sunt foarte mulţumiţi când se văd traduşi şi comentaţi de părintele Stăniloae. Orice carte pe care o scrie sau o traduce, părintele ţi-o rezumă în câteva cuvinte. Totul pare limpede şi complet. Te întrebi ce mai trebuie adăugat. Ceea ce găseşti, însă, mai apoi, este o nesfârşită desfoliere a nuanţelor, a detaliilor, toate având importanţa lor în iconomia lucrării (textului). Părintele Stăniloae descoperă adâncimi nebănuite acolo unde alţii văd locuri obscure sau fără importanţă.

Filosoful şi teologul

Un prieten îmi povestea cum l-a dus odată la părintele Dumitru Stăniloae pe un cunoscut filosof şi cum acesta rămăsese oarecum dezamăgit de simplitatea discursului pe care îl întâlnise.

Limbajul părintelui în convorbirile orale este mai totdeauna simplu, limpede, accesibil. Dar cuvintele sale au forţă, au acoperire în înţelegere şi trăire, au aură. Ele sunt date pe măsura fiecăruia, în formă, dar în ele se găsesc, în fapt, cele mai profunde gânduri. Fără a se lansa în istoricism obsedant sau în speculaţii spectaculoase şi gratuite, părintele Stăniloae are mereu ceva nou de spus şi spusa lui este construită fără fisură.

Povestea cu filosoful mă duce cu gândul la reflecţiile lui Nicu Steinhardt despre moartea lui Socrate şi cea a lui Hristos. E cert că filosoful nostru căuta un anume tip de discurs (pur speculativ) care nu la părintele era găsit, iar pentru discursul părintelui el nu era pregătit. Pentru că una este a teologhisi şi alta a filosofa despre credinţă.

O lumină care vine dinspre Tabor

Cineva spunea că omul se cunoaşte după cum râde. Părintele Stăniloae trebuie văzut şi arunci când râde. Tot timpul odihneşte o lumină pe chipul său, dar atunci când râde pare că această lumină se amplifică. Ochii i se fac mici de tot, în fapt, două făclii şi bucuria ce o degajă este molipsitoare.

Un înger l-a vegheat mereu pe părintele

Recenta carte de convorbiri cu părintele Stăniloae a lui Sorin Dumitrescu începe brusc, cu o întrebare despre înger. Eu aş spune că am văzut mereu prezent un înger în preajma părintelui Dumitru.

Nu te poţi referi ia părintele Srăniloae şi la chilia sa din mijlocul Bucureştilor fără a te gândi imediat şi la maica preoteasă Maria. Cine l-a cunoscut pe părintele a cunoscut-o neapărat şi pe maica preoteasă. Prezentă discret într-un colţ, ea încălzeşte locul. În ochii ei găseşti strălucirea entuziasmului, un suflet care se dăruieşte sincer şi necontenit. Găseşti totdeauna disponibilitatea să te întrebe nu formal, ci plină de interes despre ale tale şi despre ai tăi. Pentru părintele ea a fost toată viata un sprijin extraordinar şi neobosit. Prin prezenţă, prin căldură, prin dăruire de sine, într-un cuvânt, printr-o iubire fără margini, calmă şi devotată. Părintele Stăniloae se poate încredinţa că a avut, întreaga sa viaţă, lângă el un înger.

Te cuprinde în preajma acestei perechi sfinte o pace a unei iubiri puternice şi calme, a unei iubiri care a fost într-adevăr. O împreună deplină trăire într-un trup şi într-un suflet, după îndemnul Bisericii lui Hristos. Este absolut impresionant să-i vezi astăzi, după aproape 70 de ani de împreună vieţuire, împovăraţi de ani şi împuţinaţi de bătrâneţe, cu câtă infinită tandreţe şi delicateţe se înconjoară unul pe celălalt.

Încolo, părintele Stăniloae e un om ca noi toţi. Are nelinişti şi bucurii, are nedumeriri şi întrebări fără de răspuns, are doruri neîmplinite, se teme că nu-şi va mai vedea unele cărţi tipărite, se bucură când aude un cuvânt bun despre el, îi place să glumească, suferă alături de prietenii săi, îl necăjesc ochii şi şalele, te îmbărbătează din toată inima atunci când o face şi te sărută cu adevărat…

Părintele Nostru

Vor trece anii, vor trece veacurile (că va mai fi unul, că vor mai fi zece, Dumnezeu ştie!) şi generaţiile următoare de iubitori de teologie vor trudi şi vor încerca să pătrundă frumuseţea textelor Părintelui Stăniloae, aşa cum încercăm noi să facem acest lucru, acum, cu scrierile unor Părinţi ai veacurilor trecute.

Privindu-i icoana, vor fi fiind atunci unii care se vor întreba asupra traseului pământesc al Părintelui. Noi am avut mila imensă de la Dumnezeu ca să fim contemporani cu Părintele Dumitru şi să-i stăm din când în când în preajmă. Putem da mărturie despre el şi suntem obligaţi în faţa lui Dumnezeu să o facem. Suntem chemaţi să-i alcătuim detaliat sinaxarul. Viaţa Părintelui a fost la vedere, nimic ascuns.

Opera teologică este şi va fi la îndemâna tuturor, însă acele momente de tandră comunicare pe care le petrecea fiecare din noi în chilia Părintelui sunt un tezaur personal ce trebuie împărtăşit negreşit şi celorlalţi de acum şi de mai târziu. Recitindu-i articolul Sfinţenie şi delicateţe, mi-am dat seama cât de sărace sunt cuvintele noastre faţă de cele ale Părintelui. Portretul sfântului făcut de el acolo este în fapt (astăzi o putem spune!) un autoportret. Nimic nu l-ar putea zugrăvi mai bine pe Părintele Dumitru decât propriile-i cuvinte. Căci acestea două îi aparţineau şi lui: sfinţenia şi delicateţea.

Să reuşeşti să fii, aşa cum era Părintele, pentru toţi la fel şi pentru fiecare într-un fel anume, personal, nu este decât al marilor Părinţi duhovniceşti care au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele, ca şi pentru Hristos, fiecare om era important şi el îi acorda toată atenţia şi o deschidere întru iubire. De aici, şi faptul că uşa sa era deschisă totdeauna tuturor, şi tandreţea cu care te trata. Pentru cei care-i călcau mai des pragul, el nu mai era numai marele teolog, numai preotul care-şi lua deplin în serios harul, dar şi tatăl, omul care te îmbrăţişa, care-ţi asculta întrebarea sau necazul, care te sfătuia şi te îmbărbăta, cel la pieptul căruia puteai găsi adăpost.

Sigur, familia ocupa un loc important în inima lui. O prietenă îmi spunea cum l-a văzut odată dimineaţa, în zori, la Piaţa Rosetti, cu un buchet de flori; pe urmă şi-a dat seama că era ziua maicii preotese. Pe marginea poeziei ficei sale, comentând-o, a construit o întreagă teologie, pe care numai iubirea unui tată o putea dezvolta cu atâta spirit de pătrundere. Nepotul, Dumitraş, îi datorează întreaga sa pornire în viaţă. Cu câta dragoste îşi primea rudele din satul natal! Dar şi noi, cei ce ne apropiam de el, simţeam aceeaşi imensă tandreţe în contactul cu el. Nu trecea ziua de naştere sau onomastică a vreunuia din cei apropiaţi, fără ca să dea un telefon să-l binecuvânteze şi să-i ureze de bine. Câtă bucurie produceau aceste gesturi, făcute cu o dezarmantă naturaleţe.

Mi-aduc aminte de ultima întâlnire la spital. Fiecare din cei care au trecut pe acolo are desigur amintirea scumpă a unei ultime întâlniri. Părintele era deja în pragul spre o altă lume. (Avem multe a învăţa despre om privindu-l când e în prag… Era ca în faţa unei încăperi mai luminoase, prin a cărei uşă întredeschisă o rază cădea pe chipul său subţiat de asceza suferinţei. Strălucea Părintele, răsfrângând acea lumină neapropiată, taborică. A, mirosea a sfinţenie în acea ultimă chilie a sa de la Fundeni. Îl străjuiau flăcăruia veghetoare a candelei, reproduceri de icoane lipite pe faianţă: Maica Domnului cu Pruncul Sfantul, Grigorie Palama… „Nu mai pot să mai vorbesc”, îmi spunea. „Nu mai trebuie. Aţi vorbit şi aţi scris toată viaţa”, încercam să-l consolez. În astfel de clipe, totul este de o mare economie. În cazuri excepţionale se poate comunica intens cu mijloace puţine. I-am sărutat mâna. A ridicat-o pentru a mă binecuvânta. Eu nu aş fi îndrăznit să-i cer un astfel de efort. Gestul, pornit de la el, a fost clar, complet şi viguros. O mai făcuse de atâtea ori în decurs anilor, dar parcă niciodată n-am avut ca atunci sentimentul unei forţe atât de extraordinare, de concrete, de evidente care mi se transmitea, ca o descărcare teribilă de har.

De unde atâta putere în trupul acela vlăguit de boală? Ţinându-i mâna, o simţeam pe a lui strângându-mă uşor, dar clar. Era tot un fel de a vorbi, de a ne mărturisi unul altuia. Îmi venea să-l îmbrăţişez, să-l sărut, nu cu milă, ci cu un fel de pornire copilărească. „Doamne ajută!”, mi-a spus. „Doamne ajută!”, i-am răspuns. Aşa se despart ţăranii pe uliţă, la noi, în Ardeal. Acestea au fost ultimele cuvinte între noi. Nici un fel de vorbe mari. În fond, totul este atât de simplu când este în rânduială. În fond, nici nu există despărţire pentru creştini. Dar sunt trei feluri de a fi împreună: când suntem împreună aici,pe această lume, în trup; când suntem unii aici, unii dincolo, cu duhul; când vom fi împreună în lumea cealaltă şi vom avea şi trupurile, pe cele transfigurate. Noi ne-am învăţat cu această comunicare şi cu trupul, cu îmbrăţişările cu binecuvântările, cu vederea chipurilor şi, în acest sens, Părintele ne lipseşte mult. Îl avem, desigur, şi acum în chip mistic lângă noi, ca pe un sfânt, ocrotindu-ne cu rugăciunile sale. Şi cât de mângâietor şi alinător este acest gând. Dar ce ne putem dori mai mult decât să ajungem să fim împreună veşnic, şi acolo cu trupurile noastre duhovniceşti. Să ne întâlnim şi să luăm vorba de unde am rămas: -„Doamne ajută!” – „Doamne ajută!”.

Să nu fim cârcotaşi! Să mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat pe Părintele Dumitru până aproape la 90 de ani şi nu orice fel de ani, căci a lucrat în toate chipurile până în ultimul an. Şi când ne gândim că Dogmatica a apărut la 75 de ani (!) şi că alte lucrări importante au fost rodul bătrâneţilor sale! Deja Părintele Dumitru nu mai este numai al nostru. Cine va fi nesocotitul care să spună că Sfântul Isaac Sirul este al sirienilor sau Sântul Grigorie Palama al grecilor? Părintele este al întregii Biserici, acum inclusiv al celei biruitoare.

În noiembrie şi decembrie 1978 am participat la ultimele trei cursuri de Dogmatică pentru doctoranzi ale Părintelui Stăniloae. Era deja noapte când începeau lecţiile, la care luau parte în jur de zece persoane. Mi-aduc aminte cum am mers într-o seară în urma Părintelui de la staţia de tramvai până la facultate. Îi priveam înfiorat silueta destul de înaltă. Era îmbrăcat peste rasă cu un balonzaid negru destul de vechi, purta pălăria sa cunoscută cu boruri largi şi în mână ducea o mică servietă de model vechi. Mersul era bătrânesc, totuşi hotărât şi vioi. Numai albul bărbii îi strălucea în noapte. Intra în clasă cu acelaşi pas sigur. Era izbitor felul în care îi sesizai în acelaşi timp şi smerenia, şi măreţia. În jurul unei mese lungi dreptunghiulare erau strânşi cursanţii. În capăt se aşeza el. Îşi scotea pălăria şi o punea alături, dar nu se dezbrăca, fiindcă era frig şi umezeală. Se făcea rugăciunea şi apoi ne aşezam. Din servieta mică de modă veche, scotea câteva foi pe care le punea în faţa sa. Le ţinea acolo ca un dirijor care ştie pe dinafară partitura şi care o ţine în faţă fără s-o răsfoiască. În prima oră vorbea „Despre Sfânta Treime”, iar în a doua „Despre forme ale rugăciunii permanente”. Vorbea cu ochii aproape închişi, domol şi apăsat, fără să se înflăcăreze. Şi totuşi, ce cuvânt cu putere multă! Părea un om care-şi vede de treabă, aşezând temeinic piatră lângă piatră şi ridicând o construcţie solidă. Lumina chioară, atmosfera rece din facultate dădeau o senzaţie stranie, de spaţiu cazon. Era o tăcere deplină, numai foşnetul uşor şi grăbit al creioanelor pe hârtie. La sfârşit se ridica şi pleca la fel cum venise: uşor ca un înger care-şi făcuse vestirea. Noi rămâneam cu construcţia.

A patra lecţie nu i-a mai fost îngăduită. În timp ce-l aşteptam pentru ea, a intrat părintele profesor Ilie Moldoveanu, pe atunci „spiritual” la Facultatea de Teologie din Bucureşti, astăzi profesor de Morală la cea din Sibiu. Ne-a cercetat pe fiecare cine suntem, cu ce ne ocupăm. S-a mirat puţin că un inginer venise la acel curs. Şi atunci a avut el acest cuvânt minunat despre Părintele Stăniloae: „Grecii spun că sunt numai trei «Teologi»: Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Noi, românii, spunem că sunt patru, pentru că-l adăugăm şi pe Părintele Dumitru”.

A-l numi Sfântul Dumitru „Teologul” nu este nici o afirmaţie spontanee şi fără acoperire, şi nici măcar o canonizare. Nu noi facem sfinţii, ci numai lucrarea lor împreună cu Dumnezeu. A-l numi Sfânt Teolog vine în continuarea unei Tradiţii foarte austere şi precaute, care a punctat din când în când (în veacul întâi, în cel de-al IV-lea, în cel de-al X-lea şi în cel de-al XX-lea) drumul credinţei noastre prin „Teologi”.

Întâlnim la Părintele Dumitru cel puţin trei din condiţiile pe care Biserica le cere unei canonizări:

– sfârşitul său care, conform martorilor oculari, a constat într-o oră de convorbire cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului;

– minunile pe care le-a făcut: ce altceva sunt scrierile sale? (dar nu numai ele);

– evlavia credincioşilor pentru el.

La acestea s-au mai adăugat o mulţime de semne mai mici, pe care nu le mai arătăm acum, dar care sunt dovedite. Din aceste premise corecte şi adevărate, Biserica nu poate desprinde decât o concluzie. Biserica aşteaptă ca timpul să probeze, dar nici un canon nu stabileşte acest timp. Timpul suntem noi cu mărturia noastră. Imediat după ce şi-a dat duhul Domnul, primul care a mărturisit despre El – „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este Acesta!”-nu a fost un apostol sau un alt ucenic, ci un sutaş anonim şi umil. Nu ne este îngăduită nici o risipire. În fond, Părintele Dumitru este o membrană subţiată de Duh prin care Hristos se străvede în chip apropiat.

(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 106-108, 111-114 apud Alfa și Omega, supliment de spiritualitate creștină al jurnalului Cotidianul, București, Anul I, nr.1, 13 noiembrie 1992; Alfa și Omega, supliment de spiritualitate creștină al jurnalului Cotidianul, București, Anul II, nr.10 (12), 15 octombrie 1993)

Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

Opera şi gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mai mare teolog pe care l-a dat neamul românesc, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale. O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

„Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“

Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.

Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?

Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.

Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.

„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“

Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?

Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.

„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Părintele Stăniloae în biroul său de lucru

Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

(George Aniculoaie şi Augustin Păunoiu – Ziarul Lumina)

via Fericiti cei Prigoniti

2 Comments
  1. IO../gerules says

    Despre Sfantul Preot Dumitru Staniloae e foarte dificil sa te pronunti ca nu cumva sa atingi din greseala misterele sfinte ale Dumnezeirii de care el era inconjurat si care astazi dainue undeva in eterul Romaniei imbogatind-o intru vesnicie sufleteasca specific romaneasca.Fara sa vreau,urmarind filonul credintei si filozofiei marelui duhovnic,am facut o analogie cu Marele spirit de geniu al neamului romanesc Corneliu Zelea Codreanu.Acesta a sintetizat intr-o singura fraza credinta si filozofia Sfanului preot Dumitru Staniloae si anume ca omul sa fie patruns de Dumezeire in toate actiunile sale.CZ Codreanu a spus ca omul trebue sa-si judece fiecare fapta a sa si sa fie responsabil pentru ea si nu sa i-o judece altii,asa cum se prevede in Jurisdictia inernationala ca nimeni nu poate sa fie judecatorul proprirei cauze.Deci ceace spunea CZ Codreanu implica toata toata patrunderea sfanta a fiintei umane in cadrul legilor Lui Dumnezeu.Astfel gandirea omului roman,a romanilor s-a inaltat pe cel mai inalt piedestal al umanitatii,cu ajutorul tuturor martirilor poporului roman in istoria sa ascunsa,furata si distrusa in cea mai mare parte,gandire,spirit care a stat mereu la dreapta Creatorului sau-Dumezeu.Acest piedestal va lumina odata si odata omenirea.Din jertfele neamului romanesc s-a constituit deja un bulgare de aur si de foc ce se va arta lumii calauzid-o spre gradinile fericiri prin munca,cinste,adevar,ajutorare reciproca si credinta intr-un singur Dumnezeu avandu-l la dreapta sa pe sfantul Isus Cistos a carui viata in esenta este asemanatoare vietii in istorie a poporului roman.

  2. calin eugen says

    Multumim ptr. tot.Sf. Parinte Staniloae!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php