O EUROPĂ CREŞTINĂ?!

0 103

Desigur, Europa actuală, în tot cea are ea mai frumos şi mai bun, este rezultatul unei concepţii creştine privind lumea şi viaţa. Dreptul roman trecut prin filtrul gândirii creştine a guvernat lumea europeană până aproape de zilele noastre. Cuvântul Evangheliei lui Hristos a susţinut şi mângâiat pe tot omul în suferinţă, fie prin lucrarea filantropică, fie prin nădejdea învierii; a animat idealurile dând un sens eshatologic existenţei omului în lume. Morala creştină a întărit familia, conferind creşterii copiilor şi respectului pentru femeie o întâietate care cu greu mai poate fi întâlnită într-o altă cultură şi religie a lumii. De asemenea, ceea ce se consideră a fi astăzi cea mai mare cucerire a modernităţii, libertăţile şi toate drepturile omului, au fost câştigate de europeni de-a lungul timpului în contextul înţelegerii creştine a libertăţii potrivit cuvântului Apostolului Pavel, care ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos” 1 Corinteni 6:12. Astăzi însă aceste drepturi au fost deturnate, îndreptate împotriva omului, încât s-a ajuns chiar la paradoxul că este interzis să mai te exprimi liber sau să mai afirmi anumite drepturi naturale sub ameninţarea că-ţi vei pierde libertatea.

Aşadar, în mod cert – şi lucrul acesta este de bun-simţ pentru cei care mai au o fărâmă de cultură! –, creştinismul a jucat cel mai important rol în naşterea civilizaţiei care până acum câteva decenii era numită cu mândrie ca fiind în mod definitoriu europeană.

Din păcate însă, duhul lumii, dintru început, încă din vremea Sfântului Constantin cel Mare, s-a luptat ca să supravieţuiască proclamării creştinismului ca şi religie oficială a Imperiului Roman. Astfel că, din moment ce creştinii nu mai puteau fi omorâţi în toată vremea şi în tot locul după bunul plac al stăpânitorilor zilei, au apărut noi forme de instituire a prigoanei, prin intermediul marilor erezii. Secole la rând, Biserica lui Hristos a fost prigonită, cu perioade mai scurte sau mai lungi de acalmie. În esenţă, acum că biruise creştinismul în viaţa cetăţii, ereziile se luptau să-l transforme într-o simplă învăţătură omenească, din care să lipsească Învierea lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Feudalizarea Bisericii Apusene

Odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), dreapta credinţă a înfrânt ultima ispită a monofizitismului, manifestat prin războiul împotriva cinstirii Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte şi a Maicii Domnului. Dar Leviathanul nu a renunţat la luptă. Dacă în răsărit ereziile au fost biruite, acesta începe să atace Biserica prin intermediul forţelor păgâne ale franco-germanilor, noii cuceritori ai Europei apusene. Astfel că tot în secolul al VIII-lea, francii cuceresc Galia, distrug mănăstirile, incendiază bibliotecile, şi în locul episcopilor omorâţi sau izgoniţi îi aşază pe cavalerii lor, care nu fac altceva decât să feudalizeze Biserica Apuseană. Iar pentru că Scaunul de la Roma avea un important cuvânt de spus în istoria politică a Europei vremii, acesta devine mai râvnit decât orice alt tron. Astfel că, în scurtă vreme, mai mult prin forţă decât prin diplomaţie, franco-germanii ajung să-şi impună propriul om în tronul apostolic, care vreme de şapte secole fusese poate cea mai importantă redută a creştinismului în lupta cu ereziile şi puterea lumească.

Astfel, primul Papă germanic, Nicolae I (858-867) este şi cel care face tot posibilul pentru a rupe Biserica Apusului de cea a Răsăritului. Situaţia se remediază în timpul Papei Ioan al VIII-lea (872-882), de origine romană, care, într-un Sinod Ecumenic (879) organizat de Sfântul Fotie cel Mare, condamnă Filioque şi pe toţi episcopii care în timpul Papei Nicolae I îl susţinuseră. Germanicii îşi iau însă revanşa. Cuceresc la anul 881 Roma, otrăvindu-l şi omorându-l cu lovituri de topor pe ultimul mare Papă al Bisericii Apusene. Urmează o succesiune de Papi franco-germani, a căror primă misiune este să rupă Biserica Apusului de toate celelalte Biserici creştine, pentru a putea fi controlată mai uşor de puterea lumească a vremii. În acest context, Filioque nu a fost altceva decât un pretext teologic al schismei, o erezie care însă Îl izola pe Dumnezeu într-o majestate inaccesibilă, ca să poată papa să conducă lumea în numele Lui, după dorinţele monarhilor vremii.

Astfel, Biserica Catolică, transformată într-o monarhie absolutistă, devine primul factor de secularizare al lumii europene, transformându-L pe Dumnezeu într-un concept abstract, şi morala creştină într-o sumă de norme etice lipsite de duhul lui Hristos. Urmându-şi parcursul definit practic de asumarea unui angajament eretic şi lumesc, teologia apuseană devine din ce în ce mai abstractă, raţionalistă şi scolastică, viaţa duhovnicească ajunge să fie marcată tot mai mult de pietisme şi înşelări, iar aceea care încă mai purta numele de Biserică ajunge într-o măsură tot mai mare un adevărat inchizitor, un veritabil jandarm al popoarelor romano-catolice. Multe din ordinele monahale apusene, în fond adevărate unităţi strategice şi de luptă, devin cu timpul stat în stat, subminând într-o măsură tot mai mare sensul creştin al Bisericii Apusene. Lumea, mai cu seamă cei care nu cunoscuseră creştinismul apusean decât sub unghiul dictatului absurd al legii, începe tot mai mult să reacţioneze la abuzurile unei papalităţi dominate de puterea monarhică franco-germană. Occidentul se scindează sub presiunea mişcărilor protestante, iar în sânul său sunt readuse la viaţă închinările zeilor păgâni, ezoterismul şi gnosticismul, magia şi riturile iniţierii slujirii marelui Leviathan.

Urâciunile pustiirii sunt ridicate la loc de cinste

Renaşterea şi Iluminismul, deşi justificate ca reacţie culturală la iraţionalitatea dictaturii inchizitoriale a catolicismului, sunt produsul aceleiaşi mentalităţi care a pus stăpânire pe Biserica Romei pentru a o transforma într-un instrument al puterii lumeşti. Atât acestea, cât şi protestantismul nu se întorc la Biserica de dinaintea Schismei, tocmai pentru că plecau de la ideea antropocentrică a autonomiei, a revoltei omului faţă de Dumnezeul cel Viu.

Veacul al XIX-lea este cel în care mişcările anticlericaliste şi atee se concretizează în teoriile demonstrate, chipurile, ştiinţific ale lui Darwin, Malthus, Freud, Marx şi Engels. Cu ajutorul presei, acestea au fost mediatizate într-atât, încât până și în cel mai îndepărtat cătun european să se audă de ele. Aşa se face că secolul al XX-lea este cel al punerii în practică a ideologiilor care, prin intermediul comunismului şi al celui de-al Doilea Război Mondial, au făcut zeci de milioane de victime. Milioane de creştini au mărturisit în acest secol pe Hristos, amintindu-ne de martiriul primelor secole ale creştinismului.

N-au scăpat nici apusenii de răsuflarea otrăvită a fiarei, căci aceasta, folosindu-se de cele mai noi descoperiri ştiinţifice, de tehnologii şi inginerii psiho-sociale, a reuşit poate mai mult decât în Răsăritul comunist să-i învenineze şi să-i ucidă sufleteşte pe creştini. Pentru aceasta, televiziunea şi, mai nou, Internetul, cultura de consum şi divertismentul, magiile orientale şi multe altele au fost folosite pentru a-L izgoni pe Hristos din inimile oamenilor.

Astfel că acum, la începutul mileniului al III-lea, doar cu greu mai putem vorbi de o Europă creştină. Urâciunile pustiirii, de care ne vorbeşte Prorocul Daniil, sunt ridicate la loc de cinste, fie că ne gândim la perversiuni sau homosexualitate, fie la sinuciderea asistată sau la cele mai îngrozitoare blasfemii aduse lui Dumnezeu. Bisericile occidentale sunt goale, transformate într-o măsură tot mai mare în restaurante sau săli de spectacol, scoase la vânzare, şi nu ne-am mira de vom afla într-o zi că au început să se transforme în moschei. Eşecul creştinismului apusean cucerit de gândirea păgână franco-germanică, de duhul de putere şi de stăpânire este evident.

Aluatul creştin care trebuie să dospească frământătura Europei

În această lume, noi, românii, împreună cu toate celelalte popoare ortodoxe, suntem chemaţi să-L mărturisim pe Hristos. Poate că şi acesta este sensul ascuns pentru care milioane de români au invadat Occidentul, ca să umple acolo bisericile închiriate de la catolici. Avem această datorie, pentru că, în pofida vicisitudinilor vremurilor pe care le-am parcurs în comunism, Biserica noastră şi-a păstrat vie relaţia cu Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Cei care vor să se curăţească şi să se lumineze, să se sfinţească şi să se mântuiască au posibilitatea, chiar dacă ar fi căzuţi cu totul în patimile cele mai de ocară. Acesta este darul pe care l-am primit noi ca popor, născându-ne ortodocşi – şi nu este puţin lucru.

Suntem, vrem, nu vrem, aluatul creştin care trebuie să dospească frământătura unei Europe, a unei lumi biruite de duhul lumii, de o înţelegere greşită a lui Hristos, care a dus la dezastrul actual. Poate că mai este încă şansa unei renaşteri creştine a unei lumi care s-a săturat de morbidul hohot de râs al divertismentului, de înşelătoria unui consum care mai mult ne consumă, de mode şi spectacol sau de depresia lipsei de sens la care este condamnată o lume fără Dumnezeu. Dacă însă lucrurile vor continua să evolueze în aceeaşi direcţie, pentru indiferenţa cu care tratăm cele sfinte, atunci va trebui să ne pregătim pentru o nouă prigoană a creştinilor asemănătoare primelor veacuri, când porunca împărătească zicea că „Este interzis să fii creştin”,acordând drepturi nelimitate oricui voia să-i omoare pe cei care Îl mărturiseau pe Hristos.

Nu ştim până unde va putea merge marginalizarea şi defăimarea creştinilor şi a Bisericii, însă oricâte vor veni peste noi, de un singur lucru trebuie să ne temem: de păcatul care bate la porţile sufletelor noastre şi încearcă să ne despartă de Hristos, Cel în numele căruia creştinii nu pot decât birui. Aceasta este, până la urmă, măsura în care noi ne mai putem numi creştini, precum Europa în care trăim: faptul că nu vom fi înfrânţi de puterea lui Leviathan, indiferent câte stihii ar ridica acesta împotriva noastră. Avem oare vreun motiv ca să nu credem cuvintelor Mântuitorului, Care ne încurajează şi ne întăreşte zicând: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” Ioan 16:33?…

 Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul 80 (Septembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php