Despre genocidul contra legionarilor cînd vorbim?

2 114

Săptămîna trecută am încercat să alertez opinia publică privind promulgarea legii 217/2015-un dictat antidemocratic, antilibertar, anticonstituţional, antijustiţiar şi antiromânesc. [Vedeţi aiciaiciaici – în emisiunile din 3 august, de la ora 1:39:15, şi 5 august, de la 1:08:30 şi aici]

Am constatat că aceasta acţiune provocatoare a celor care împiedică judecarea genocidului comunist nu întîmpină rezistenţa cuvenită. Se instalează rapid intimidarea urmărită prin această lege, într-un cadru dezolant  de degradare, aservire, domesticire, laşitate, dezorientare, lehamite, renunţare.

Reiau pe scurt principalele mele observaţii:

  1. Legea nu face precizările necesare pentru evitarea aplicării arbitrare, selective, discriminatorii, abuzive; este lasată la latitudinea fiecărui judecător cumpănirea caracterului penal al „xenofobiei”, „antisemitismului”, „fascismului”, „legionarismului” – prezent în idei, atitudini sau fapte. Rezultatul fiind instalarea unei auto-cenzuri care completează perfid cenzura, fiind fatal încălcată libertatea de conştiinţă, opinie, asociere – garantate de constituţie, obţinute cu jertfe în 1989.
  2. Aparent dedicată apărării memoriei victimelor holocaustului, legea are ca efect principal (şi deci, prezumabil, ca scop camuflat) evitarea condamnării autorilor genocidului comunist (protejarea moştenitorilor lor). Căci ea proclamă în bloc vinovăţia foştilor deţinuţi politici, acuzaţi de „fascism”, „legionarism”, „antisemitism”, „crime de război” -, justificînd încarcerarea prin care s-a realizat exterminarea lor. Genocidul comunist s-a comis prin justiţie criminalizată, a operat în numele legii, într-un stat uzurpat. A legitima acea justiţie genocidară este echivalent cu a camufla/justifica acel genocid – adică tocmai păcatul negaţionist care se pretinde a fi combătut prin această lege.
  3. Majoritatea celor re-incriminaţi în bloc acum nu au nici o vinovăţie penală/reală, ci dimpotrivă au drept la reparaţie sau chiar meritul de a se fi sacrificat pentru apărarea independenţei şi libertăţii. Dacă membrii PCR nu pot fi pedepsiţi pentru ce au făcut unii dintre liderii lor şi filo-comuniştii actuali au drept la propria viziune, atunci simpla apartenenţă la mişcarea legionară nu poate constitui vreun delict-şi cu atît mai puţin simpatia faţă de un fost legionar. În cazul generaţiilor care s-au înscris în „frăţiile de cruce” după 1944 nu mai poate fi vorba nici măcar de înfierare morală, avînd în vedere în ce a constat activitatea lor: doar rezistenţă anticomunistă.

În fine, după 1989, puţinii activişti care s-au declarat „legionari” nu au creat probleme democraţiei. Mulţi dintre ei fiind de altfel pilotaţi securistic (căci după „eliberarea” din 1964, foştii legionari au fost continuu hărţuiţi ca să devină informatori – aşa cum o arată declaraţiile lor de la procuratura militară în dosarul 35/P/2006 [vezi volumele 19-23])

  1. Modul cum a fost impusă României, din exterior, o măsură contrară adevărului istoric şi intereselor ei specifice, indică funcţionarea neocolonială a „integrării” şi „partenariatelor strategice” – de foarte rău augur pentru cetăţenii unei ţări satelizate păgubitor. Cei care încearcă să ascundă faptul că al doilea război mondial nu s-a terminat cu victoria Binelui asupra Răului ci cu un genocid gigantic comis de ocupanţii sovietici şi girat de Aliaţiii occidentali (Comisia Aliată de Control solicitînd „defascizarea” care a lansat genocidul comunist din România)- nu ar trebui să ne impună agenda capitulării… şi după 70 de ani.
  2. Interzicînd „minimalizarea” holocaustului din România, legea paralizează activitatea unor cercetători care ar ajunge la alte concluzii decît comisia/institutul Wiesel privind cauzele şi amploarea represiunii împotriva evreilor din România.  Deci, în momentul în care s-ar trece (dacă nu s-a trecut deja, la adăpostul „secretului de stat”) la clasicele despăgubiri, proporţionale cu numărul victimelor, România ar trebui să plătească oricît i-ar cere o grupare de interese, căci cei care ar încerca să demonstreze că cifrele au fost exagerate ar fi vinovaţi de „minimalizare”. O astfel de împiedicare a apărării intereselor populaţiei care ar urma să plătească reparaţiile intră sub incidenţa art 394 din codul penal, care incriminează trădarea.

Să asistăm neputincioşi la măsluirea adevărului privind suferinţele impuse poporului român după 1944, de către urmaşii unor români care au profitat de ele (devenind profitorii Tranziţiei Criminale)  sau a unor evrei care ne impun azi dinspre Washington agenda celor ce au venit ieri dinspre Moscova?  Cum putem împiedica monstruoasa coaliţie dintre urmaşii criminalilor securicomunişti (interesaţi în legitimarea regimului  genocidar, ca „antifascist”) şi agenţii forţelor exterioare interesate în ascunderea adevărului crunt şi în continuarea aservirii României?

Controlul exercitat de forţe obscure asupra dezbaterii publice este revelat de deturnarea discuţiei spre colaterale de diversiune. Indivizi experţi în simularea preocupărilor civice, care fac de 25  de ani capital din agitaţii premeditat sterile, au ieşit în arenă pentru a da direcţii inofensive unei „dilematici” umile, capitularde. În loc să ne ocupăm de problemele semnalate mai sus: pierderea libertăţilor constituţionale, legitimarea justiţiei comuniste genocidare, nedreptăţirea eroilor anticomunişti, renunţarea la autonomie naţională – sîntem împinşi către teme valide dar totuşi secunde, cum ar fi dreptul de a citi pe Cioran sau Ţuţea sau de a face statuie lui Antonescu sau Voiculescu.

Voi încerca şi prin prezenta explicaţie, să acţionez în sens opus dispersiei şi confuziei diseminate de maşinăria de propagandă a sistemului, punînd punctul pe acel „i” ascuns abil publicului neinformat.

Miza supremă a bătăliei din jurul legii 217 este evitarea recunoşterii genocidului comunist din România.  Şi asta nu numai datorită „concurenţei” jenante dintre denuţătorii genocidurilor (care determină de exemplu ostilitatea israeliană şi faţă de recunoaşterea genocidului armean). Asta s-ar mai putea depăşi, prin negociere şi înţelegere reciprocă. Ci dintr-un motiv mult mai greu de depăşit: genocidul comunist a avut uneori sens contrar holocaustului şi nu poate fi tratat independent de acesta, căci interferează nefericit – la nivelul actorilor şi motivaţiilor. Aşa cum se întîmplă atunci cînd se cade în logică războinică, răzbunarea unor victime a condus la noi spirale de măcel. A extrage un episod dintr-o cascadă cauzală, eludînd evoluţia longitudinală a fenomenelor, înseamnă a face propagandă, nu analiză ştiinţifică, obiectivă.

Cine studiază, ca mine, documentele (cum ar fi instrucţiunile pentru penitenciare ) şi mărturiile victimelor va constata că legionarii se află printre categoriile vizate explicit de maşina represivă comunistă (ca şi moşierii, chiaburii, politicienii, naziştii, etc). După ce se cere ca deţinuţilor politici să nu li se dea drept la pachet sau vorbitor, se precizează- în numeroase instrucţiuni- că legionarii nu au drept nici la pernă sau îngrijiri medicale. Oricît ar vrea unii, nu se mai poate eluda adevărul că la Piteşti a fost vorba şi de răzbunare contra legionarilor. Cum aceştia au format o „colectivitate” ,exterminarea lor se încadrează în definiţia genocidului din codul penal din 1968, existînd – în cazul grupului lor- şi o evidentă dimensiune etnica, religioasă şi naţională (denunţată din 1948 şi de dreptul internaţional).

Deşi nu mă simt obligat la astfel de precizări (care pot fi percepute ca supunere/cencesie, încercare laşă de delimitare de cei ameninţaţi de această lege scelerată), numai pentru a se înţelege clar de pe ce poziţie justiţiară vorbesc, semnalez că nu sînt simpatizant legionar, aşa cum s-au repezit să mă demaşte unii comentatori ai intervenţiilor mele supărătoare. Sînt însă purtătorul de cuvînt al Comitetului Reprezentare a Victimelor Comunismului şi cercetător interdisciplinar dedicat, de 25 de ani, studiului blocării condamnării genocidului comunist.

Pasiunea pentru adevăr şi dreptate şi expertiza acumulată în această cercetare mă fac să afirm răspicat că, în cadrul genocidului comunist, există şi un genocid împotriva legionarilor, despre care ar trebui să vorbim fără oprelişti. Încercînd să sugrume acest filon justiţiar, cei care sînt în spatele legii „antilegionare” se fac vinovaţi de obstrucţionare a justiţiei. Ei şi-au definit clar poziţia, suţinînd că în cazul lor justiţia comunistă nu a greşit, cerînd ca legionarii să fie scoşi din albumele cu victime ale comunismului, să nu mai fie onoraţi ca rezistenţi, sau chiar ca să fie exceptaţi de despăgubirile acordate victimelor comunismului prin legea 221/2009. Deci nu se doreşte numai ca aceşti români exterminaţi să nu mai fie consideraţi eroi luptei anticomuniste, ci să nu mai fie consideraţi nici victime. Cui foloseşte?

Putem deduce cît de mare e miza acoperirii genocidului antiromânesc, dacă nici riscurile evidente de a stîrni antisemitism prin recenta agresiune legislativă nu au au fost luate în consideraţie.

de Ioan Roşca

 

2 Comments
  1. calin eugen says

    Orice roman de buna credinta recunoaste genocidul comunist(si nu numai la noi in tara).Din aceast cauza(si ptr. multe altele),comunismul trebuie scos in afara legii.Punct.

  2. Adrian Cosma says

    Calin Eugen are dreptate. Crimele comunistilor sunt la fel de odioase ca si cele ale legionarilor si a fascistilor in general. Dar asta inseamna ca sub o forma sau alta in lege trebuie adaugati si comunistii, niciintr-un caz nu ca trebuie scosi legionarii.
    Pe de alta parte, cand am deschis articolul dumneavoastra intr-un tab nou pe acel tab a aparut titlul articolului si o iconita.
    Sustineti ca nu sunteti un simpatizant al legionarilor. Atata timp cat pe articolul dumneavoastra ramane acel simbol pentru mine sunteti un mare mincinos.
    Sunt curios daca o sa-l scoateti.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php