APEL-MANIFEST

Ce minte nebună,
Ce mână
Păgână,
În ţară română,
Voieşte s-alunge
Şi lege străbună,
Şi basme de zână,
Şi-aleanul ce ne ţine-mpreună…
N-ajunge
Cât sânge
S-a scurs, decenii, prin şanţuri,
Câţi dintre noi s-au stins în lanţuri,
În aiuduri, jilave,
În râmnice, cu oase schilave…?
Câtă jertfă pe-altare se frânge,
Câtă mumă şi soră plânge
Pe cei rămaşi prin târg-ocne bolnave…
Câte poveşti grave
Spun ochii lor uscaţi de furtună?
Ce lege mai vreţi, ce arvună
Pe capul nostru Istoria să pună?
Nu vă mai satură sfântul?
Nu se mai satură să-nghită pământul?
De ce nu vreţi moara Istoriei s-o opriţi,
La marginea mormintelor fără cruce să poposiţi
Şi, obosiţi
De-atâta sânge,
De roata ce oase frânge,
Să plângeţi…
Veacul să-l umpleţi
De mirare…
De atâta iertare
Ce doare,
Umplând pământ şi zare,
Din gropi neştiute,
Din temniţe slute
Şi din păduri mute…
De pretutindeni de unde-au murit,
Negrijit,
Neslujit,
Ei răspund cu iertare,
Cu floare,
Cu o rugă ce doare,
La a voastră eternă ură…
La neomenia fără măsură…
La ocara pusă în gură
Şi legea dură
Ce trupul iar le strânge
Şi-i frânge…

A câta mia oară?

Florin Dobrescu