Predică la Duminica a II-a după Paşti – a Sfântului Apostol Toma – Pr. Ilie Cleopa

0 367

Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă.

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

 (Ioan XX, 29)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.

Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin spovedanie.

Dar, cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Şi când i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu mustrare pentru Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 28-29).

Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, a pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.

La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pământeşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le trăim.

 

Iubiţi credincioşi,

Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul acesta!”. (Matei XXVI, 74). Dar îndată după cântatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!”? Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!”. Iar când se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.

Puţini sunt acei care se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei XI, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.

De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mâinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adâncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decât este dat omului să înţeleagă.

Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mândriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mândrie şi neascultare o defaimă spunând că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de Sfânta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sângele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc drepţi şi mântuiţi.

Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfânt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osândă şi amăgirea multora.

De vom rămâne însă statornici şi ascultători în sânul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” şi „Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!”.

 

Iubiţi credincioşi,

Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei XXIV, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul Înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfânt după care suspină toată lumea. Astăzi Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.

De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul Înviat şi suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.

Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei, sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi Luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.

Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie, sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.

Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mântui.

Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi „Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.

Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii: „Hristos a înviat!”. Amin.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php