Florin Alexandru: ”Mărturia mea despre Părintele Iustin Pârvu”

2 247

Parintele-Justin-din-nou-la-chilia-sa-din-M-rea-Petru-Voda-29.05.2013De curând am cumpărat cartea “Noi mărturii despre Părintele Iustin”. Răsfoind-o cu aceeași mare ardoare ce mă caracterizeaza cand vine vorba de cartile cu testimoniale despre Parinte si citind unele marturii ale oamenilor care l-au cunoscut, unii din ei fiind si ziaristi despre care stiam, m-am gandit ca ar fi timpul sa descriu propria mea experienta traita alaturi de Duhovnicul Neamului. Nu de alta, dar imediat ce am epuizat paginile cartii, m-am rusinat de faptul ca dupa mai mult de un an de la intalnirea cu Parintele, nu am reusit sa implinesc promisiunea pe care am facut-o in sinea mea, in sensul ca inca din vreme mi-am dorit sa astern pe hartie propriile impresii. Recunosc ca m-am temut de faptul ca poate nu voi gasi cuvinte potrivite pentru a descrie aceasta intamplare care mi-a schimbat viata. Sunt constient ca oricat de literar as descrie cele petrecute, nu voi reusi sa reconstitui in ochii cititorului puternica impresie pe care mi-a lasat-o Parintele Iustin Parvu.

Nu imi amintesc exact cand si cum am aflat de Sfintia Sa. Candva in jurul lui 2008, citind pe Internet. Oricum, informatia mi-a parvenit dat fiind faptul ca in aceea perioada depuneam un oarece efort de a ma documenta in ceea ce privea Miscarea Legionara si fenomenul martirilor anticomunisti. Urmam cursurile unei facultati tehnice, nu de profil si simteam cumva nevoia de repere. Cum pe mine m-a pasionat inca de mic copil istoria, consider ca nu intamplator am aflat de Parintele Iustin Parvu si de Manastirea Petru-Voda.

La inceput, vizionand clipurile video de pe Internet, Parintele mi se parea tare simpatic. Imi transmitea o stare de bine si optimism, numai cand il priveam. Dar ce mi-a captat atentia a fost acel eveniment controversat cand Maicile i-au cantat la aniversare “Sfanta tinerete legionara” si un anume institut caruia nu doresc sa-i pronunt numele a incercat sa atate opinia publica impotriva Parintelui si a Obstii de la Manastire. De atunci am inceput sa simpatizez si mai mult cu Parintele. Pentru ca vazand articolele pline de venin si rautate la adresa unui batranel simpatic de peste 90 de ani, ce parea lipsit de aparare (cam asa gandeam eu la vremea respectiva), m-am induiosat. Dar sa stiti, niciodata nu mi-a trecut prin gand, pana la intalnirea cu Sfintia Sa, ca Parintele ar fi inzestrat cu asa mari harisme, pe care aveam sa le descopar atunci, dar si mai tarziu.

Justin Parvu mormant

Deci ma gandeam la Parinte mai mult ca la un batranel simpatic care a trecut prin iadul temnitelor comuniste si care acum, la o varsta patriarhala, ii “sfida” printr-o atitudine plina de darzenie pe urmasii de azi ai bolsevicilor. Il compatimeam dar in acelasi timp il respectam.

Asa s-a nascut in mine dorinta de a-l cunoaste, nu ca as fi avut cine stie ce probleme de sanatate sau probleme existentiale, cum au unii semeni. Pur si simplu eram animat de o curiozitate vie si imi doream nespus sa-l intalnesc.
La un moment dat, discutand cu un prieten, am pus problema aceasta, sa mergem sa-l cunoastem pe Parinte, fiindca e batran si nu se stie… El a fost de acord in principiu, dar la vremea respectiva s-a scuzat ca nu poate sa mearga. probabil nu avea inca posibilitatea. “Nu-i nimic, las’ ca mergem noi”, am zis eu.

Acum insa, cand scriu aceste randuri, imi dau bine seama ca nu eu am ales momentul intalnirii, ci Parintele a fost acela care ne-a acordat acest privilegiu. A fost un gand, o dorinta si poate o rugaciune pe care Dumnezeu avea sa o implineasca curand. Desi pe moment nu s-a putut, Parintele a ales un moment mult mai potrivit. Iata numai ce ma intalnesc iarasi cu acel prieten al meu care imi zice:

“Spuneai ca vrei sa mergem la Parinte. Hai sa mergem! Vorba ta, nu stii daca il mai prindem…”

Zis si facut. Numai ca de data asta am anuntat si pe fratele meu si pe inca un prieten, care au fost de acord sa vina si ei.
Noi aveam sa plecam de joi seara, iar ei urmau sa vina in a doua seara, adica vineri, fiind prinsi cu scoala. Era cu vreo 3-4 luni inainte sa moara Parintele, in martie sau februarie 2013, nu mai retin data exacta.

În seara in care aveam sa pornim spre Petru-Voda, o ruda mi-a prezentat pe un prieten de-al ei care mai fusese pe la Parintele de vreo cateva ori. Am discutat cu acesta si printre altele mi-a zis sa fiu foarte atent la ce imi va spune , fiindca pe moment desi nu voi intelege unele lucruri, ulterior mi se vor deslusi semnele de intrebare. Asa s-a si intamplat.

Ne-am pornit asadar spre Petru-Voda in seara zilei de joi cu trenul, iar cand am ajuns in autogara de unde urma sa luam autobuzul spre Poiana Largului, oamenii de la care ceream lamuriri despre aceasta localitate, intuiau la cine vroiam sa mergem si ne ziceau:

“O sa ajungeti cu bine, o sa nimeriti drumul, nu va faceti probleme”.

Ceea ce ne facea deja sa simtim ca suntem pe urmele unui traseu initiatic. Cand ne-am urcat in autobuz, ploaia usoara care ne intampinase dupa ce am coborat din tren s-a transformat intr-o ninsoare care pe parcursul drumului a devenit din ce in ce mai abundenta. In autobuz, toropit de somn, vedeam totusi cum nesfarsita padure de brazi ce inconjura de o parte si de alta drumul serpuit se impodobea cu mantaua alba pe care cerul binevoise sa o daruiasca naturii. Vedeam de asemenea casele ingrijite si acele fete rosiatice de copii veseli si vioi, buni si respectuosi, care se indreptau spre scoala. Aveai impresia ca pornisera mai degraba la colindat, decat la scoala, asa mare bucurie iti transmiteau. Un aer de prospetime, vigoare si lumina sufleteasca le brazda chipurile.

Din Poiana Largului pana in satul Petru-Voda am ajuns cu un microbuz de marfa. Din sat pana la manastire mai erau 5 km, pe care ni i-am propus sa-i parcurgem pe jos, neavand alta posibilitate. Era undeva in jurul orei 9 dimineata, cand am apucat incet pe ulita din stanga soselei principale, cercetand cu atentie casele taranesti dimprejur. Din cand in cand faceam mici popasuri pentru poze. La un moment dat, casele au disparut in urma noastra. Nu a mai trecut mult si dintr-o data, cotind pe dupa o curba, am avut senzatia ca am pasit intr-o alta lume in care timpul parea ca sta in loc. Brusc, ne-am oprit sa admiram infinitul de fulgi albi presarati din cer peste o lume imateriala. Parca ningea din barba parintelui. Atmosfera era ca de basm: orice fosnet si orice adiere incetase. Totul dadea impresia unui tablou static, iar senzatia de imaterialitate parea ca tine in loc chiar si miscarea oricum monotona a a fulgilor de nea. O liniste profunda ne indemna la tacere, indreptandu-ne atentia catre noi insine. Auzeam doar propriul suflu si bataile inimii…

Am ajuns mai intai la Manastirea de Maici iar pe urma la manastirea de calugari, unde am reusit sa ne cazam. Parintele Iustin Parvu se afla atunci in chilia sa de la Manastirea de Maici. Ne-am inscris pe lista de vizite pentru sambata, a doua zi, cand trebuia sa ajunga la manastire si ceilalti doi. Un lucru putin straniu s-a petrecut cand au ajuns acestia. Ne-am pus problema cum vom comunica fiindca am realizat ca la manastirea de calugari nu aveam semnal. Si la manastirea de jos erau probleme cu semnalul. Aveam sa aflu ulterior ca doar in anumite locuri la ambele manastiri exista semnal. Dar atunci nu stiam acestea, ma resemnasem. Nici nu am intrebat.

“Se vor descurca ei cumva, vor da de noi” ma gandeam.

Pana sa ajunga la Petru-Voda au incercat sa ne sune, pentru detalii, dar nu s-a putut. Dar in clipa in care au ajuns la Manastirea de Maici, fratele meu a prins o zona cu semnal si a facut o incercare. “Coincidenta coincidentelor” a facut ca in acel moment sa ma aflu exact in zona limitata cu semnal, despre a carei existenta nu stiam. Asa au aflat ca suntem sus, la manastirea de calugari. Noi, inainte de a sosi acolo, nu stiam aceste detalii. Ne gandeam ca exista o singura manastire. Deci la apelul fratelui meu s-a “nimerit” sa raspund din prima chiar atunci cand era nevoie, in conditiile in care si altii (parinti, cunoscuti) au incercat sa ma contacteze telefonic cat timp am stat acolo si nu au reusit. A fost de altfel si singura convorbire telefonica.

Sambata seara, undeva in jurul orelor 5 – 6, Parintele a inceput sa primeasca oameni. In acea zi venisera foarte multi sa-l vada. Am stat la coada care se intindea pe scari. Pentru noi, timpul a trecut destul de repede, intrucat ne cumparaseram carti pe care am inceput sa le citim acolo. Dar pe masura ce coada se micsora si se apropia momentul nostru, emotiile cresteau. De la un timp, nu am mai citit niciunul, dar nu din cauza ca ne pierdusem rabdarea, ci pentru ca am realizat ca ceva deosebit se intampla cu noi.

Probabil ca fiecare a simtit inlauntrul sau acea stare de pace si liniste interioara combinata cu emotia si bucuria care pusese stapanire pe noi intr-un mod total imperceptibil. Dar am sesizat rapid ca e vorba de ceva mai mult, fiindca un foc launtric imi inundase intreaga fiinta si simteam cum din interior spre exterior incepeam sa ard. Mi-am pipait obrajii cu mainile si mi-am dat seama ca erau asa de calzi, parca frigeau. Initial am crezut ca asta mi se intampla doar mie, dar pe urma i-am privit si pe ceilalti baieti. Toti aveau aceasi culoare arzanda, rosiatica pe fetele lor, chiar si cei cu tenul mai masliniu. O lumina blanda invaluise chipurile prietenilor mei si licariri tainice scaparau ochii nostri. La un moment dat, am inceput sa ne soptim unul celuilalt: “Ce rosu esti…”. Ne-am amuzat putin pe tema asta, caci un soare dogoritor invizibil ne învrednicise cu un efect de “bronz” de toata frumusetea. Ce mai, ajunseseram niste lumanari vii, noi, pacatosii!

Cand aproape am ajuns in fata usii Parintelui si mai erau doar doua sau trei persoane in fata noastra, o doamna care se afla in urma noastra a inceput sa devina foarte agitata. Din ce am inteles, isi dorea sa intre cat mai repede la Parinte, fiind, spunea ea, foarte grabita. De fapt, femeia nu mai avea stare, dar nu puteam sa imi dau seama daca isi pierduse rabdarea sau o coplesisera emotiile. Se comporta intr-un mod ciudat, devenise instabila psihic si dadea impresia ca isi pierduse controlul. Invoca tot felul de motive puerile parca pentru a-si justifica acel comportament agitat. Cum agitatia din ea crestea, noi cei din fata am decis sa ii acordam intaietate dar femeia nici la asta nu se invoia. Pana la urma s-a lasat convinsa, a intrat si s-a linistit.

Cand s-a deschis usa chiliei si pentru noi, vazându-l pentru prima data pe Parinte, nu ne venea sa credem ca a sosit în sfârsit si momentul mult asteptat.

“Haideti, intrati” ne-a incurajat o voce feminina care ne-a asigurat ca este randul nostru, pronuntand numele celui scris pe lista. Am intrat timizi, pasind pragul usii angrenati intr-un exercitiu de admiratie.

“Aici, aici!” s-a auzit glasul hotarat al Parintelui.

Nu mai stiu daca vreo voce poruncitoare ne-a glasuit în mod tainic, sau daca cineva ne-a îndemnat în vreun fel sau coplesiti fiind de puterea divina ce razbatea din duhul Parintelui, atrasi ca de un magnet, ne-am asezat cu totii în genunchi ca pentru închinare. Cert e ca am facut acest lucru ca si cum vointa noastra ar fi fost preluata ca intr-un fluviu imens cu un curs lin de o Vointa Absoluta, de o Forta în fata careia simteai, atât din punct de vedere logic cât si emotional ca trebuie sa i te supui cu blândete. Devenisem niste mielusei, desi personal pot sa spun ca de felul meu sunt o persoana mai agitata.

Am simtit apoi pe frunte mâna hotarâta a Parintelui care cu miscari ferme si apasate, fara sa sesizam nici cel mai mic tremur, o cat de neinsemnata retinere sau ezitare in gestul sau, ne-a miruit. Pe urma s-au asternut cateva clipe de tacere in care am avut ragazul sa-i privim chipul obosit, dar de un alb asa frumos si luminos…

La fata, Parintele era transfigurat, parea dintr-o alta lume, o lume de basm, cum am mai zis. De cum am pasit in chilie, privindu-l, am avut puternicul sentiment ca nimic nu este mai real decat lupta dintre bine si rau. Simpla prezenta a Parintelui Iustin facea sa-mi invie in memorie toate basmele si povestile romanilor din copilarie. Feti frumosi, Ilene Cosanzene, zmeoaice si zmei s-au derulat in fata ochilor mei pret de cateva secunde. Am stiut atunci ca toate acestea au fost create nu cu scopul de a-i minti sau manipula pe cei mici, ci pentru a descrie in termeni metaforici, adecvati pentru varstele fragede, o realitate dureroasa existenta din cele mai vechi timpuri si care se va intinde pana la sfarsitul vremurilor: Lupta dintre Bine si Rau.

De-a lungul timpului, in aceasta lupta nemiloasa, cu momente din cele mai dure, in mecanismul anevoios al istoriei a fost angrenat si poporul nostru, care s-a inscris fara sa sovaie si cu mari jertfe a castigat in lumea nevazuta, viitoare, a dreptilor, o pozitie fruntasa. Fireste ca aceasta grija deosebita de a transmite urmasilor inca de la cele mai fragede varste constiinta unei lupte care se duce de veacuri s-a concretizat in ceea ce am numi astazi tezaurul folcloric al basmelor romanesti. Citind suferinta si durerea de pe chipul transfigurat al Parintelui, te incarcai cu aceasta dimensiune a constiintei.

“Unde mergeti măi?” a rupt Părintele tăcerea.

Dar noi nu am stiut ce să-i răspundem. Fiecare a mormăit câte ceva, dar n-au zis doi la fel. Într-un final i-am răspuns de unde venim.

“Și de unde veniți?” ni s-a adresat Părintele a doua oară, de parcă nu ar fi auzit ce i-am răspuns.

De fapt, Părintele a vrut să ne demonstreze un lucru foarte important. Atunci n-am înțeles de ce ne-a întrebat așa, dar pe urmă, cugetând mai adânc la vorbele Părintelui m-am luminat. M-a ajutat și faptul că imediat după întâlnire am citit diverse interviuri în care Sfinția Sa răspundea la întrebările credincioșilor.

Noi nu venisem la Petru – Vodă cu probleme de sănătate, ci ne gândeam, în naivitatea noastră, că am putea face ceva pentru țara în care ne-am născut. Aveam să zicem așa, niște intenții bune. Părintele însă era și un foarte bun psiholog. Chiar spune undeva în cărțile sale, că dacă-i întrebi pe tineri “unde mergeți măi” nu știu să îți răspundă. Ei bine, chiar așa s-a întâmplat și în cazul nostru, deși aveam pretenții că suntem “altfel”. Cu alte cuvinte, nu știm ce vrem de la viață. Ne-a arătat acest lucru.

În al doilea rând, cu această întrebare ne-a testat și unitatea de grup. Dacă am fi fost uniți, „în același duh” cum se mai spune am fi raspuns toți în cor, dar nu s-a întâmplat deloc așa. Aceasta a fost înțelepciunea și morala primei întrebări. Că nu suntem suficient de uniți și degeaba aveam noi intenții bune. Acest lucru s-a văzut în timp, căci grupul s-a spart, unul din noi luand-o într-o altă direcție… Părintele însă vedea cu o ușurință uimitoare lucruri care nouă personal ne scăpau și dacă stau acum bine și mă gândesc erau chestiuni de amănunt care la vremea aceea ni se păreau lucruri neînsemnate.

În al treilea rând, prin cea de-a doua întrebare Părintele ne-a arătat că nici măcar nu am înțeles prima întrebare, răspunzând total altceva.

Aș fi zis (de fapt așa am gândit atunci și Dumnezeu să mă ierte!), că Părintele, fiind prea bătrân, nu a auzit ce i-am răspuns noi la prima întrebare:

“Venim din București”.

Căci ce rost ar mai fi avut atunci întrebarea:

“Și de unde veniți?”

Dar ceea ce ni s-a întâmplat ulterior avea să mă lămurească complet în privința aceasta. Iată de ce:

La ce-a doua întrebare noi i-am repetat Părintelui că venim din București și că suntem în trecere pe la mănăstire, că vrem să ajungem și prin alte locuri din țară. Părintele ne-a întrebat dacă ne-a plăcut acolo. I-am spus că da. Apoi a glăsuit așa frumos, cu un accent arhaic al limbii române:

“Luați doi saci de credință de aici și răspândiți-i prin țară.”

Pe urmă a făcut o pauză. După care a continuat să ne spună ceva care aparent nu avea nicio legătură cu primele două întrebări. Ceea ce era însă foarte interesant era faptul că Părintele aducea în discuție un subiect de care eram interesați în adâncul sufletelor noastre. Și totuși din nou nu percepeam legătura, înlănțuirea logică dintre ce ne întrebase mai înainte și ce ne spunea acum. În adâncul sufletului totuși mă întrebam:

“Dar oare cum de știe ce ne preocupă?”

Ei bine, când aveam să ajungem din nou în București, ni s-a dezlegat și această taină. Părintele, într-un mod cât de poate de delicat, ne-a vorbit în discursul său de un semn discret ca să ne arate că nu era nevoie sa-i răspundem nici unde mergem, nici de unde venim, nici cu ce ne ocupăm sau ce intenții avem, căci el știa. Avea darul inainte-vederii.

Când am ajuns în București și m-am reîntânit pentru prima oară cu acel prieten alături de care luasem decizia să mergem la Petru-Vodă, am fost șocat să văd acel semn pretutindeni unde mergeam prin oraș. Țin minte că m-am cutremurat din toată ființa mea. Asta pentru că nu m-am gândit că Părintele a dobândit aceste harisme, pe care le-au avut și alți mari duhovnici, precum Părintele Arsenie Boca.

Părintele Iustin Pârvu, datorită smereniei, gingășiei, eleganței sufletești cu care era înzestrat, nu ne-a zis:

“Măi băieți uitați care e treaba, eu știu ce-i cu voi, ce vă frământă, de unde veniți și pe unde umblați. Nu-i nevoie să-mi spuneți, știu”. Ci doar ne-a dat de înțeles, ca să ne întărească în credință.

De fapt, n-a fost singurul semn strecurat inteligent de Părinte. A mai fost și un altul, care tot așa, s-a adeverit în timp.
Este interesant si faptul ca acel semn discret despre care ne-a vorbit a disparut in momentul in care Parintele a plecat la Domnul.

Când ne vorbea, nu știu de ce, dar aveam impresia că face un efort să se coboare de undeva. Am văzut și eu cu ochii mei ce înseamnă să fii de aici și totuși nu. Părea a fi cu noi dar în chip misterios și în afara noastră. Deși chilia Părintelui era un spațiu mic și îngust, în incăpere plutea o senzație de nemărginire spațială și un aer de atemporalitate. M-au speriat însă puțin ochii Părintelui. În sensul că nu puteam pătrunde prin ei, nu reușeam să disting irisul de pupilă: Erau nu așa cum îi știam eu de prin poze, ci de un albastru închis, dar nemărginit, nedefinit.

M-au impresionat mâinile Sfinției sale, pe care le-am privit cu mirare: aveau un aspect al pielii foarte plăcut, aproape fără riduri, ca de ceară albă erau mainile Părintelui. Și erau aceleași mâini care au muncit in minele de la Baia Sprie, Târgu Ocna, unde au pătimit atâția deținuți politici.

Cred că Parintele era permanent în stare de rugăciune pentru poporul român. La un moment dat, când s-a așternut un nou moment de tăcere, fiindcă doream în sinea mea să-i fac o bucurie, i-am spus așa:

“Să nu credeți Părinte că noi, tinerii de azi nu știm despre jertfele care s-au dat. Știm că s-a dus o luptă…”

“Întotdeauna a fost așa măi. Nimic nu s-a schimbat, lupta a rămas aceași. Doar actorii sunt alții.” mi-a explicat Părintele.

“Acei tineri au luat taurul de coarne. Asta e, taurul trebuie luat de coarne.”

Și în final, ultimul îndemn a fost destul de clar:

“Luați taurul de coarne!”

Era vorba de acel taur cu coarne pe care unul din noi a avut cândva “privilegiul” să-l vadă în Persoană.

În final ne-a binecuvântat și așa pot să zic că ne-am desparțit de Duhovnicul Neamului, pe care l-am cunoscut înainte cu patru luni de plecarea sa la Domnul.

A doua zi, duminică, am părăsit Petru-Vodă, îndreptându-ne spre București. Unul din noi a rămas acolo pentru încă o zi și s-a întâmplat să fie trecut din nou pe lista de vizite de un cunoscut, pentru duminică. A intrat din nou la Părintele, care de cum l-a văzut, l-a mustrat:

“Iar ai venit măh?”

Asta în condițiile în care sâmbătă seara nu cred să fi stat mai mult de 5 minute în chilia Părintelui. Nu mai zic de faptul că a fost vizitat de foarte multă lume. A fost încă o dovadă clară a lucidității incredibile de care era capabil Părintele la o vârstă destul de înaintată. Recunosc că de multe ori mi-am pus întrebarea dacă eu personal aș mai recunoaște un om la o varstă așa de înaintată.

sursa: VranceaMedia

2 Comments
  1. Adrian says

    „Cu noi este Dumnezeu”, să îndrăznim și să luăm taurul de coarne…
    A venit vremea .

    1. FOARTE FRUMOASA POVESTIRE! FELICITARI says

      CUM A FOST SI ESTE PARINTELE IUSTIN SI PARINTELE CLEOPA NU CRED CA MA-I INTILNIM VREODATA!
      PENTRU MINE EI TRAIESC MEREU IN MINTEA MEA! DECIND ERAM COPIL MERGEAM CU BUNICII LA MINASTIRILE DIN IMPREJURI! VA DORESC SA VIZITATI SI MANASTIRILE DIN JUDETUL NEAMT!
      DOAMNE AJUTA!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php