Frica de NATIONALISM si ascensiunea AUTONOMIILOR

0 96

romania tricolor

Naționalismul a născut națiunea modernă. Aruncat în derizoriu, naționalismul își cere acum plata vituperării sale: apariția în tot mai multe regiuni a dorinței de autonomie ca refuz al identității în interiorul unui popor și înlocuirea sa cu identitatea zonală. Această dispersie a națiunii este însă și un efect al globalizării: cu cât postmodernitatea impune uniformizarea, cu atât mai mult individul se refugiază în comunități restrânse.

Cetățenilor lumii contemporane li s-a luat dreptul de a se raporta la națiune. Peste națiune s-au ridicat, glorioase, diferite suprastructuri care, oricât de utile ar fi organizării, nu au rădăcină în psihicul uman și nu pot înlocui apartenența. De unde și sentimentul de heimatloss, al cărui efect este dorința de refugiu identitar în comunități mici. Așa se poate explica recurența referendumurilor pentru autonomie în Scoția, Catalunia, sau, mai nou, în Regiunea Veneto, plus valul autonomist din Bosnia-Herțegovina. Și cum politica mare profită de aceste mișcări de mase pentru a retrasa granițe, problema atomizării statelor e doar la început.

Ceea ce nu înțeleg avocații diverselor autonomii din diferite regiuni ale Europei sau de oriunde din lume este că nu ai cum să fii autonom într-o lume globală și că, într-un moment al istoriei în care până și statele mari au probleme cu protejarea de influențe nedorite, micile comunități sunt fără apărare în fața rechinilor economici și geopolitici. Autonomia este o iluzie, orice comunitate regională va cădea într-o dependență inerentă de o mare putere sau de un alt stat. ”Eliberarea” de statul național este doar o gogoașă ideologică prin care o zonă este tăiată de la statul-națiune pentru a fi aruncată în plasa unei alte zone de influență. Cât a durat independența autoproclamată a Crimeei de Ucraina? Circa 12 ore. Imediat a fost alipită Rusiei.

În loc să viseze la o autonomie imposibilă într-o configurație globală în care multinaționalele au cifre de afaceri mai mari decât PIB-urile multor state și în care, după cum s-a demonstrat în cazul Crimeei, interesele economice și strategice pot retrasa granițele în căutare de resurse și influență de la o zi la alta, ce șanse are o comunitate mică să fie ”autonomă”? Ne întoarcem oare, în Europa, la cetățile-state ale Evului Mediu? Nu erau și acestea vasale la rândul lor și într-o continuă luptă pentru supraviețuire și redefinire a zonei de putere și influență?

Statul-națiune este singurul capabil să țină piept globalizării excesive dacă își asumă rolul de a oferi cadrul exprimării unei identități naționale autentice. Dar cum naționalismul a devenit persona non grata, prin ce ar putea statul să își mențină valoarea? Prin salariul pe care îl oferă, prin bucata de hârtie numită pașaport, prin dreptul la liberă circulație pe care îl oferă sau nu? Peiorativizarea naționalismului este marea greșeală care ne-a adus în situația în care apartenența la un popor să nu mai însemne nimic decât o formulă administrativă exterioară la care cetățenii sunt gata să renunțe pentru o alta mai avantajoasă din punct de vedere economic. Cetățenia a devenit o monedă de schimb cu care poți obține mai mult sau mai puțin. În cazul în care găsești o monedă mai bună, o schimbi și gata. Cum ar putea atunci un stat să mai însemne altceva pentru cetățenii lui decât un fel de job pe care îl schimbi cu altul atunci când ți se oferă ocazia? În această formulă, atomizarea statelor Europei nu va putea fi oprită pentru că nimeni nu mai găsește un ideal comun care să-i unească pe cetățeni, ci numai lucrurile care-i deosebesc.

Anularea identității ca neam nu extirpă în om dorința de apartenență la ceva mai important și mai semnificativ decât propriul său eu, ci doar îi întoarce această aspirație spre împrejurimile sale de care se simte legat.Dacă nu mai este lăsat să fie național, cetățeanul devine regional sau, cumva, ”insular”: își redefinește granițele apartenenței în jurul locurilor pe care le cunoaște și al oamenilor cu care găsește că are ceva în comun, din imediata sa proximitate. În locul spiritului național, cade în spirit regional sau local. Lumea bogată a națiunii cu aspirații comune, cu creații culturale majore, cu tradiții profunde și cu o istorie unificatoare se restrânge la locul de baștină. Aceasta nu este nicidecum o evoluție, așa cum o descriu autonomiștii din toate părțile, ci o recădere în Evul Mediu, în mentalitatea micilor împărțiri feudale. Cât despre răul puterii centrale, dacă cineva își imaginează că o conducere la nivel local e scutită de abuzuri și de corupție doar pentru că nu controlează teritorii întinse se înșeală amarnic. Feudalii nu erau neapărat stăpâni peste mari întinderi geografice, dar dictatura lor nu era cu nimic mai prejos decât cea a regilor absolutiști care reușiseră să dețină puterea la centru. Așadar, feudalizarea nu este deloc o soluție spre transparența și eficiența guvernării, un alt argument fals al autonomiștilor.

Renașterea sentimentului național ca autovalorificare a propriei deveniri ca neam este singura soluție de a opri atomizarea politică și socială, precum și tendința centrifugă născută ca alergie la globalizarea în care toți suntem la fel, așadar nimeni nu mai are o identitate reală și nu mai contează. În cazul în care vom lăsa naționalismul în continuare pe lista neagră ca pe o tumoare care trebuie extirpată, atunci vom dezlănțui forțele identitare la nivel mărunt. Și în loc de suprauniuni și conglomerate strategice, vom avea de a face cu mici unități ”autonome”. Care vor juca, desigur, cum le vor cânta artizanii fisurării statului național, bucuroși că își pot supune vasalii atât de ușor. De Bogdan Diaconu

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php