Când şi de câte ori pe an trebuie să ne spovedim?

0 59

Păcatul, ca rupere a legăturii de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, reprezintă o realitate contrară firii omului. Obişnuinţa cu starea păcătoasă ne face să credem că o astfel de stare este una „naturală“, chiar dacă ne împiedică permanent să participăm la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu. În fiecare om există, mai mult sau mai puţin conştientizat, dorul după Dumnezeu, ceea ce face ca starea de pocăinţă să devină o necesitate, mai ales că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „cât suntem aici, pe pământ, avem nădejde de mântuire; dar după ce am plecat dincolo, nu ne mai putem pocăi, nici şterge păcatele. De aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru ieşirea din lumea aceasta. Dacă Stăpânul a hotărât să ne cheme diseară? Dacă a hotărât să ne cheme mâine?“ (Omilii la săracul Lazăr, Cuvântul II).

În Molitfelnic, cartea în care sunt cuprinse rânduielile majorităţii Tainelor Bisericii, înainte de rânduiala Tainei Pocăinţei, întâlnim îndemnul: „Se cuvine ca noi toţi, mireni şi monahi, clerici, preoţi şi arhierei, să ne mărturisim păcatele şi nici unul din noi să nu ne depărtăm de la aceasta, pentru că toţi am greşit şi păcătuim; să nu uităm că Mântuitorul şi Judecătorul vine; drept care şi Apostolul zice: „Să lepădăm, dar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii“ (Romani 13, 12). Şi cum că tuturor le este de trebuinţă mărturisirea şi pocăinţa, însuşi Apostolul Iacov întăreşte zicând: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi“ (Iacov 5, 16)“.

Din punct de vedere practic, se pot naşte câteva întrebări.

Ne mărturisim des sau rar?

Având în vedere îndemnul Molitfelnicului de a nu ne îndepărta de Taina Pocăinţei, prezent în toate cărţile despre duhovnicie, poate fi formulat un răspuns scurt: e bine să ne mărturisim cât mai des, mai ales atunci când simţim nevoia vindecării sufleteşti, a iertării păcatelor care ne împovărează şi a înnoirii vieţii.

Care este folosul desei mărturisiri?

Nu lasă păcatele să prindă rădăcini în viaţa noastră. „Berzele, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, au obicei că nu se mai duc acolo unde li se strică cuiburile. Şi dracii fug de la acela care se mărturiseşte des, fiindcă prin deasă mărturisire se strică mrejele şi cuiburile lor“ (Carte foarte folositoare de suflet). Tot Sfântul Nicodim aseamănă păcatele celui care se mărturiseşte des cu copacii care nu pot prinde rădăcini dacă sunt răsădiţi mereu. În acelaşi timp, după cum o rădăcină puternică nu poate fi scoasă dintr-odată, ci cu multe lovituri, aşa şi deprinderile păcătoase dispar prin dese mărturisiri.

Un creştin care se mărturiseşte des dobândeşte o maturizare a conştiinţei duhovniceşti şi are, aşadar, o mai mare putere de a lupta cu păcatele, chiar dacă recade în acestea după Spovedanie. „E ca şi când plivim ogorul: smulgem buruienile, însă ele cresc din nou, dar este mai bine să le smulgem mereu decât să le lăsăm să năpădească ţarina“ (arhim. Zaharia Zaharou). De asemenea, atunci când ne mărturisim rar, riscăm să uităm unele păcate, acestea rămânând neiertate.

Există riscul să ne spovedim des şi nefolositor?

Din păcate, la o astfel de întrebare răspunsul poate fi şi afirmativ, atunci când desele mărturisiri nu creează o înaintare în viaţa duhovnicească. Se întâmplă aşa îndeosebi atunci când mare parte din timpul petrecut la spovedanie nu reprezintă o mărturisire a păcatelor, cu părere de rău, ci o înşirare a multor lucruri care ar putea fi discutate cu duhovnicul şi în afara Tainei. Duhovnicul constată de multe ori că cele spuse de fiul duhovnicesc nu sunt de fapt păcate, ci descrieri ale suferinţelor fizice sau ale neputinţelor celorlalţi. Sunt oameni care la Spovedanie vorbesc numai despre soţii sau soţiile lor şi foarte puţin sau deloc despre sine. O astfel de spovedanie riscă să devină formală şi neroditoare, credinciosul pierzându-se în amănunte neimportante, „ajutat“ deseori şi de interminabile „liste cu păcate“, extrase din ghidurile de spovedanie prolixe şi nerealiste.

Dincolo de timpul pierdut cu astfel de spovedanii, e de menţionat şi situaţia neplăcută în care ajunge duhovnicul, nevoit să stea ore în şir în scaunul Spovedaniei, irosindu-şi timpul şi sănătatea într-un mod nefolositor. Se înţelege că el are datoria de a „tempera“ astfel de persoane, ajutându-le să înţeleagă care este modul şi rostul unei adevărate Spovedanii, neîncurajând discuţii paralele cu subiectul Tainei.

E suficient să ne spovedim doar de patru ori pe an sau măcar o dată?

Cine adresează o astfel de întrebare se gândeşte cu siguranţă la una din cele nouă porunci bisericeşti, potrivit căreia creştinul este dator să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare din cele patru posturi mari de peste an ori, dacă nu poate (!), cel puţin o dată pe an, în Postul Sfintelor Paşti. Având în vedere şi apariţia târzie a acestei porunci bisericeşti, după secolul al XVII-lea, credem că ea reprezintă mai degrabă un punct de plecare şi nu o regulă liniştitoare pentru conştiinţa creştină. E drept că cele patru posturi mari din timpul anului sunt perioade în care intensificăm Spovedania şi primirea Sfintei Împărtăşanii, însă a ne rezuma doar la această practică este prea puţin. Mai mult, e de neînţeles motivul pentru care cineva vine la spovedanie doar o dată pe an, înainte de Sfintele Paşti. Cine procedează aşa riscă să facă din Spovedanie şi chiar din primirea Sfintei Împărtăşanii un simplu obicei sau ritual anual sau o obligaţie asemănătoare cu aceea de a-şi plăti impozitele.

Dacă ştim că nu o să ne împărtăşim, are rost să ne mai spovedim?

Este adevărat că, de multe ori, frecvenţa mărturisirii păcatelor este scăzută în cazul celor care persistă în anumite păcate care îi opresc de la primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceştia greşesc procedând aşa, asemănându-se cu cei care suferă de boli foarte grave şi refuză ajutorul medical pentru vindecare. Nu te poţi vindeca de o boală fără să o tratezi corespunzător. De păcat, care este o boală a vieţii, nu poate fi vindecat cineva fără Taina Pocăinţei.

Aşadar, Taina Pocăinţei nu trebuie legată de termene şi reguli minimale, ci ar trebui să devină pentru fiecare dintre noi, clerici sau mireni, o dorinţă permanentă de a ne primeni viaţa, prin mărturisirea păcatelor şi schimbarea vieţuirii. 

Pr. asist. dr. Silviu Tudose

(Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra) Ziarul Lumina

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php