PRIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ULTIMA NOAPTE DE RĂZBOI

0 130

Bombardamentul se oprise încă de la căderea serii, dar în aer încă persista un miros înecăcios de fum care otrăvea gâturile şi provoca ochilor usturimi înţepătoare. Răpăitul asurzitor al armelor fusese înghiţit de o tăcere grea, nefiresc de apăsătoare, care îşi aruncase cârja peste ambele tabere. Până şi vîntul care se încăpăţânase să şuiere îndârjit, părea să se fi ascuns speriat printre jnepenii crucificaţi de pe colină. Jos, în satul părăsit aproape complet de localnici, gâtuindu-şi frica în lanţ, un câine urla sinistru ca un mesager al coşmarului morţii care se înfiripase prin toate cotloanele. Pe bolta cenuşie, cerul nu lăsa să se întrevadă nici măcar o bucăţică din mantia cu care era înveşmântată Măria-Sa Luna. Abia la un ultim popas al privirii, surghiunită undeva la o margine de perdea a cerului de smoală, surâdea încurcat o stea orfană, apărută ca o binecuvântare în calea celor şapte luptători români pieduţi la o margine de lume, între legendă şi veşnicie.

-La ce te gândeşti domnule inginer, că-mi pari cu gândul dus într-o altă lume?

-La casă părinte, la cei dragi ai mei şi la locurile în care am copilărit. Nu ştiu ce mi-a venit, dar în ultima vreme mă gândesc extrem de mult la casa părintească. Sunt născut pe malul Prutului, în Oancea, un sat de răzeşi, a cărei urmă se pierde în lacrima de uitare a vremilor. La noi acasă, la o săptămână de la Sfânta Bobotează, nămeţii sunt cât casa, iar gospodarii domolesc neastâmpărul cailor, sub iureşul săniilor. Nu rareori în tăcerea nopţii, îmi pare că aud clinchet de zurgălăi, după cum deunăzi mi se părea că se aud colinde. Încă nu m-am obişnuit cu clima cadă de aici, din miez de iarnă, dovadă că am pe mine doar veston şi sunt descheiat la copcă. Da’ las că nu-i nici un bai, să despice acasă ai mei troiene de zăpadă, că aici dechidem noi pârtie tăioasă printre duşmanii lui Hristos.

-Că bine zici, oftă preotul potrivindu-şi patrafirul care se iţea de sub haina cazonă de infanterist. Dar dumireşte-mă, de ce în fiecare seară înainta de culcare, rătăceşti pe afară riscând să te găsească vreun glonţ vrăşmaş, doar pentru a culege câteva crenguţe de jnepen pe care le ascunzi la sân? Sunt rămurele cu puteri miraculoase, sau ce-i cu acest straniu obicei?

-Ha, ha. ha. Nici una, nici alta, râse inginerul Clime din toată inima. Îşi descreţise fruntea cu scprâncenele stufoase , iar faţa tensionată până atunci se lumină. Redeveni acelaşi torent de viaţă care îi energiza pe camarazii lui şi îi făcea să simtă cum sângele li se zbătea năvalnic, atunci când le vorbea vibrând de năzuinţele şi patimile româneşti. Îşi scoase boneta de pe cap, o aşeză pe un cârlig în rastelul improvizat şi cu o voce uşor nostalgică, prinse a se destăinui:

-Mi-e tare vie amintirea verii anului trecut, când un proces absurd înscenat la Judecătoria din Stâlpeni mi-a prilejuit întâlnirea cu mai toată suflarea studenţească din preajma locului. În seara de dinaintea procesului, la Bahna Rusului, în spatele curţii unui castel de vânătoare, am tăifăsuit în tihnă cu mai tinerii mei tovarăşi până înspre ziuă, despre câte-n lună şi în stele. Ne-am dezvăluit visele, am vorbit despre lucrurile care ne leagă, având în permanenţă în inimă sentimentul împărtăşit care împinge lumea mai departe. La lumina jarului unui foc de tabără pe care îl văd şi acum, ne-am ospătat cu brânză de burduf, ciuperci la plită şi bulz de mămăligă copt în scoarţă de stejar. Şi-am adormit târziu în noapte, sub cerul liber, pe pat de cetină cu miros de pădure tânără. Parfumul acela m-a pătruns atât de mult, încât tânjesc în permanenţă după el şi-l caut ori de câte ori zăresc prin preajmă vreun conifer oricât de mic. Doamne, niciodată n-am dormit mai bine ca în noaptea aceea.

-Dar dumneata domnule Totu, vezi să scrii la lumina atât de palidă a lumânării?

-Văd, cum nu? Trebuie neaparat să consemnez toate amănuntele semnificative ale acestor zile. Odată ajuns acasă, sper să le găsesc culcuş în formă cartonată şi să le intitulez ,,Însemnări de pe front”. Cu atât mai mult trebuie să fiu atent la detalii, cu cât dragul nostru tovarăş de luptă, Bănică Dobre, este grav rănit şi ne mai putând a scrie, jurnalul său intitulat ,,Crucificaţii”, zăboveşte în a lua formă şi conţinut. Sau crezi ca ar fi mai de folos să mă ferchezuiesc tot timpul precum Prinţul Alexandru?

-Să ştii că te aud, Nicule, chiar dacă nu par a te lua în seamă, exclamă râzând cel tachinat cu prietenie. Se mai răsuci o dată în faţa ciobului de oglindă, îndreptându-şi o cută imperceptibilă a vestonului, apoi se întoarse zâmbind către camarazii săi care îl priveau amuzaţi în semiobscuritatea cortului de campanie în care se adăpostiseră. Chiar într-o uniformă militară peticită în mai multe locuri, care mai păstra la spate întipărită urma sângerie a rînii prietenului Dobre, pe care îl cărase în cârcă sub tirul obuzelor mai multe sute de metri, până la râpa unde sanitarii obojeau răniţii, Prinţul Alexandru Cantacuzino degaja un aer livresc, aristocratic, prin orice gest sau atitudine. Descendent din familia împăratului bizantin Ioan al 6-lea Cantacuzinul, păstrase amprenta nobilă a iluştrilor săi înaintaşi, alături de modestia şi discreţia care îi erau caracteristice. În articolele scrise din publicaţiile Convorbiri Literare, Axa, sau Vestitorii a căror colaborator constant era, alături de mesajul crezului său de nezdruncinat ,,o Europă a naţiunilor libere şi unite sub un cer creştin” se simţea şi un parfum boem, cosmopolit, căpătat în perioda studiilor de la Haga şi Paris.

Nedorind să rămână fără replică, intră în jocul împunsăturilor prieteneşti, se îndreptă spre prietenul său şi bătându-l uşor pe umăr i se adresă într-o doară:

-Dragul meu, omul îşi făureşte atât sufletul cât şi înfăţişarea, după climatul vremurilor în care trăieşte. Dar ordinea interioară este reflectată într-o oarecare măsură şi în aspectul exterior, iar aceste circumstanţe anodine se cer preţuite ceva mai mult de un avocat atât de înzestrat ca domnia ta.

-Aşa să fie, păcat însă că azi de dimineaţă când ploua cu obuze, nu am reuşit să îmi pun părul pe moaţe, mormăi Nicolae Totu fără să guste gluma. Dar totuşi bine că prin preajmă nu-i nici un pictor celebru care să ne surprindă vestoanele prăfuite pe simeze. Deşi cine ştie cât va pierde arta modernă că noi ăştia mai neîngrijiţi, nu vom putea intra în galeria figurilor emblematice, care dau prestanţă marilor picturi celebre,mai adăugă cu năduf dorind să aibă ultimul cuvânt în discuţie.

-Ce pictor, care artă modernă, eu nu mai înţeleg nimic, exclamă nedumerit preotul Dumitrescu-Borşa ?

-Acuşica îţi explic părinte, răspunse prinţul încercând fără folos să-şi zăgăzuiască uriaşa cascadă de hohote de râs. Prietenul nostru face trimitere cu recunoscuta-i dibăcie profesională, către înaintaşul meu care întâmplător purta acelaşi nume ca mine.

-Nu e vorba cumva de cel care a gestionat portofoliul finanţelor, cultelor şi instrucţiunilor publice, dar a fost şi Ministru Afacerilor Străine în vremea lui Cuza?

-Ba da, însă pe lângă activitatea ministerială şi administrativă, este important de reţinut faptul că a fost un poet sensibil şi un prozator extrem de înzestrat, fiind între altele autorul unui roman superb ,,Serile de toamnă la ţară”.

-Bun, dar ce legătură are el, cu hainele noastre ponosite?

-Nu neaparat cu el, ci mai degrabă cu soţia lui, Maria Cantacuzino, una dintre frumoasele doamne ale aristocraţiei româneşti, care a inspirat mai mulţi artişti celebri cu erudiţia şi neasemuitul şarm personal.

-Nu cumva un pic prea mulţi, întrebă ,,nevinovat” Nicolae Totu?

-Nu suficient de mulţi pe cât de frumoasă era, pară cu dezinvoltură Alecu Cantacuzino. Cea care era atât de apropiată de Bardul din Mirceşti şi a lucrat intens la transcrierea de pe ciorne a cărţii ,,Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, sub directa îndrumare a lui Bălcescu, grav bolnav pe patul de moarte, a fost o personalitate care a demonstrat că românii au nu numai o istorie, ci şi o cultură legată de Franţa. ,,Femeia cu surâsul care fascinează” cum o numea Victor Hugo, cel pe care îl ajutase să fugă din ţară în perioda în care era proscris, se dovedise în casa ei din Paris de pe Avenue de Villiers, un amfitrion perfect pentru personalităţi dintre cele mai diferite. Iar pentru deliciul prietenului nostru comun şi deloc cârcotaş, voi aminti doar de Edgar Quinet, de Theophile Gautier întemeietorul Şcolii Parnassiane, cea care după romantism devine cea mai influentă mişcare în literatura franceză, de Ernest Renan autorul uneia dintre cele mai citite cărţi din toate timpurile ,,Viaţa lui Isus”, eventual de istoricul Jules Michelet, între altele părintele ideologic al paşoptiştilor români, sau cu îngăduinţa domniilor dumneavoastră, de pictorul Theodore Chasseriau, cel care o imortalizează în ,,Adoraţia Magilor” în chip de Sfânta Fecioară.

-Ce să-i faci dacă era singura muză inspiratoare din familie, întrebă zâmbind angelic avocatul?

-Afirmi asta doar în măsura în care nu cunoşti că ideea scrierii lui ,,Despot-Vodă” al lui Vasile Alexandri îi aparţine lui Alexandru Cantacuzino, punctă la rândul său prinţul devenind brusc mai serios decât era nevoie. Dar ca să revenim la distinsa lui consoartă, aş adăuga faptul că la rugămintea nepotului ei Theodor Pallady, îl introduce în cercurile artistice pe Ştefan Luchian, aflat la studii la Paris. Totuşi, câte femei se pot lăuda că şi-au înprumutat trăsăturilor pentru zugrăvirea unor chipuri din Biblioteca din Boston, sala Alma-Mater a Universităţii din Sorbona, Primăria din Poitiers unde apare în chip de Sfânta Agnes în pictura ,,Sfânta Radegonda dă azil poeţilor”, sau în clădirea Phantheonului din Paris, celebră…

-Datorită demonstraţiei fizicianului Leon Foucalt, îi luă grăbit vorba din gură Nicolae Totu. Acesta, în faţa coloanelor de la intrare, în văzul mulţimii, cu ajutorul pendulului gravitaţional, a confirmat rotaţia pământului în jurul axei sale, punând capăt speculaţiilor despre acest subiect.

-Oho-ho, încetişor că ne ameţeşti cu asemenea amănunte. De unde aplecarea către ştiinţele exacte?

-Prea plecat aduc la cunoştinţa Alteţei Voastre că sunt inginer la bază, abia mai târziu m-am înscris la drept, urmând să profesez ca avocat, se confesă modest cel interpelat.

-Aha, aşa se explică faptul că urme din textura tehnică ţi-au mai rămas pe vipuşca pantalonilor, exclamă prinţul tachinându-l în continuare. Eu însă mă refeream la faptul că Phantheonul construit la dorinţa regelui Louis al 15-lea şi finalizat la începerea Revoluţiei Franceze adăposteşte întru veşnicie figurile ilustre ale lui Voltaire, Dumas, Zola, Rousseau sau Hugo, alături de chipul frumoasei românce care a întruchipat-o pe Sfânta Genoveva, patroana Parisului, cea care şi-a salvat oraşul de hoardele hunilor invadatori.

-Era atât de frumoasă această femeie, întrebă şoptit părintele, puţin jenat că nu a putut rezista tentaţiei de a afla noi amănunte?

-Se spune că avea fără îndoială o charismă specială, care se exercita în mod evident asupra celor pe care îi avea în preajmă. Ştia să fie când ingenuă, când voluptoasă, atât fragilă, cât şi dezlănţuită, de obicei discretă, dar nu rareori trufaşă ca o carnasieră neîmblânzită. Probabil că zeiţa Cleo, protectoarea istoriei, a inspirat-o ca să ni se înfăţişeze mereu altfel, în funcţie de situaţie. Contrastând cu imaginea predilectă de madonă suavă ca o binecuvântare, ne apare total diferit în lucrarea alegorică ,,Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a celebrului pictor francez, Puis de Chavannes, elev al lui Delacroix, cel care i-a stat alături timp de peste trei decenii şi i-a fost al doilea soţ. Tabloul aflat la National Gallery, ne-o înfăţişează în ipostază de ,,femme fatale”, provocatoare şi extravagantă în rolul Salomeei fiica Irodiadei, fosta soţie a lui Filip fratele regelui Irod, apoi soţia acestuia. Scena pe care o ştiţi cu siguranţă, ilustrează un pasaj din Evanghelia după Marcu, plin de substanţă şi dramatism. Interesant este faptul că pentru chipul lui Irod, a pozat celebrul Anatol France, surprins aici cu un superb păr blond-auriu şi ochi seducători azurii.

-Cine, scriitorul care a primit acum vreo şase ani dacă bine îmi amintesc, laurii premiului Nobel pentru literatură, întrebă uimit inginerul Clime?

-Da, vorbesc despre cel care dintr-un îndrăgostit oarecare, a devenit un măiastru mânuitor al condeiului, din momentul în care a început să scrie poeme de dragoste inspirate de iubirea lui nefericită pentru actriţa Elise Devoyod. Iar dacă te îndoieşti cumva ,,Poemes Dores” îmi stau mărturie.

-Aoleu fraţilor, dar bag de seamă că v-aţi aventurat să păşiţi pe cărarea unde se desfăşoară infinită enigma Căii Lactee, spuse şăgalnic bărbatul care se ivise pe neaşteptate la intrarea cortului. Trupul lui bine legat, era încovoiat sub povara unei raniţe uriaşe, burduşită până la refuz cu pachete şi cutii pline de muniţie pentru arme semi-automate. Lepădă povara de pe spate cu un icnet uşor, apoi se aşeză cu zgomot pe o ladă cu grenade. În ciuda faptului că îi crescuseră barba şi mustaţa, urmând parcă răzvrătirea părului ce se iţea de sub bonetă, faţa îi era luminoasă şi zâmbetul prietenos. Îşi întinse cât era de lung picioarele pe lângă masa improvizată dintr-o cutie cu alimente şi rezemându-şi ceafa de un suport de lemn, începu să recite şoptit, ca pentru sine:

Les choses de L’amour ont de profunde secrets

L’instinct primordial de l’antique nature

Qui melait les flancs nus dans le fond des forets

Trouble l’epouse encor sous sa riche ceinture

Et, savante en pudeur, attentive a nos lois

Elle garde le sang de l’Eve des grands bois.

-Ia uite, al naibii fârtatele nostru, exclamă uimit prinţul Cantacuzino rămas cu gura căscată. N-aş fi crezut nici în ruptul capului că Vasile Marin recită ,,Les Choses de L’amour”, în franceză şi mai ales o face cu accent gascon.

-Ce vrei să insinuezi, că n-am trecut de ,,Căţeluş cu părul creţ”, se prefăcu Marin indignat?

-A, nicidecum, să nu mă înţelegi greşit, încercă să repare prinţul situaţia fără să sesizeze, că era persiflat la rândul său. Am gândit doar că un fost secretar ministerial la Roma, şef de cabinet la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, doctor în drept şi avocat al Ministerului de Industrie şi Comerţ, este un fel de….să mă ierţi….tehnocrat conţopist, departe de aplecările unui om pasionat mai degrabă de versuri şi de duhul lor.

-Ha, ha, ha, te înşeli dragă prietene, râse ,,conţopistul” din toată inima. Nu uita te rog că am fondat şi chiar condus o bună bucată de vreme, revista ,,Vestitorii” şi am colaborat în timp la o mulţime de gazete. Cât despre versurile lui Anatol France, de ele m-a apropiat Moţa, în perioada în care se afla la Sorbona în Paris pentru a studia Dreptul şi Ştiinţele Politice, când sedus fiind de poemele scriitorului, mi-a insuflat şi mie dragostea de acestea. Recunosc, până atunci îl remarcasem pe scriitorul francez ca semnatar al celabrei scrisori a lui Emile Zola în sprijinul lui Alfred Dreyfus, dar mai ales înfierând teribila eroare, prin romanul ,,Insula Pinguinilor”. Şi nu mică mi-a fost bucuria, când după câţiva an, francofonul nostru din Orăştie fiind la Universitatea din Grenoble pentru a-şi lua licenţa în Drept, mi-a trimis ,,Les Dieux ont soif”, publicată şi la noi sub numele ,,Zeilor le este sete”, cu autograful autorului în original. Ionel este afară, planton schimbul doi, întrebaţi-l dacă îşi mai aminteşte cine mi-a revelat ,,instinctul primordial a naturii ancestrale”?

-Uite mergem chiar acum să-l întrebăm, surâse prinţul observând că dintr-o dată parcă a început să-l strângă gulerul şi trăgând cu ochiul înspre Clime şi Totu adăugă: cred că pe drum ne vom opri puţin ca să ne mai afumăm niţel plămânii, dacă tot nu vreţi să ne lăsaţi să tutunim înlăuntru.

După plecarea celor trei, în cort se lăsă o linişte apăsătoare, mai neprietenoasă decât frigul care se zbârlea din mai toate ungherele. Rămaşi singuri, preotul şi Marin, stăteau căzuţi pe gânduri, încercând zadarnic să alunge grijile care nu le dădeau pace. Din când în când, şchificiul unui glonţ rătăcit care despica liniştea nopţii, îi făcea să se înfioreze, reaminindu-le de sumbrul teatru de război din care făceau parte. Într-un târziu, sacerdotul în haină militară, mări lumina opaiţului ridicând puţin feştila şi grăi cu vocea lui domoală:

-La ce te gândeşti frate Vasile, că te văd furat de gânduri venite parcă dintr-o altă lume?

-Mi-e tare dor de casă, oftă adânc Marin în timp ce două bobiţe de rouă i se înfiripară pe la colţurile ochilor. Oare la noi acasă, o fi zăpadă mare? Or fi având ai mei lemne de foc şi cele trebuincioase?

-Pe vremea asta, la noi la Borşa omătul e cât casa, iar copiii îşi scrijelesc bucuria de a profita de iarnă, pe obrajii derdeluşurilor care decorează zona. Ştiu şi mă bucur că spiritul sărbătorilor de iarnă, încă mai colindă în sufletele enoriaşilor mei. Dar spune-mi sincer, ai momente când regreţi că ai venit aici ca să participi la această nouă reconquistă spaniolă?

-Sub nici o formă, ştii cât m-am zbătut să reuşesc să intru în echipa deja formată de generalul Zizi Constantin Grănicerul. Ziua când am pornit la drum din faţa bisericii Sfântul Ilie Gorgani, a fost una dintre cele mai fericite din întreaga mea viaţă. Iar dacă va fi să se scrie cândva pe vreun colţ de cruce ,,caidos por Espana y por Dios”, pe graiul nostru ,,căzuţi pentru Spania şi pentru Dumnezeu”, înseamnă că aşa ne-a fost scris, să fim eroi jertfiţi pe altarul crucii.

-Dar care a fost momentul hotărâtor în care ai decis să ni te alături?

-Ştiam de intenţia generalului Grăniceru de a oferi colonelului Moscardo în semn de omagiu şi preţuire, spada de onoare din oţel alb de Toledo pe care bravul ostaş român o purtase cu mândrie în bătălia de la Mărăşeşti, ştiam şi de hotărârea voastră de a vă înrola voluntari în armata lui Franco, în lupta împotriva anarhiştilor comunişti care încercau să constituie un nou capăt de pod al bolşevismului în vestul Europei cu sprijinul Moscovei. Simţeam în efluviile cerului, nebunia ucigătoare a urii satanice pornite împotriva crucii. Ziarele occidentale erau pline de mărturii despre preoţi ucişi şi răstgniţi cu capul în jos, icoane profanate, altare şi mănăstiri incendiate pe fondul urii, setei de sânge care se cuibărise peste tot. Păreau acţiuni deprinse după modelul Revoluţiei Franceze unde se clama: cu maţele ultimului popă, îl vom spânzura pe ultimul rege. Am înţeles atunci că înainte de a fi o luptă între bine şi rău, este una între Biserica lui Hristos şi oştenii roşii ai Satanei. Dar clipa decisivă pentru demersul meu, a fost atunci când am aflat de drama colonelului Moscardo, cel care a asistat telefonic la execuţia fiului său de numai 16 ani căzut în mâinile comuniştilor, care încercaseră astfel să îl şantajeze ca să predea Alcazarul din Toledo. Cu vocea sfâşiată de durere, i-a cerut băiatului său Luis la telefon: Încredinţează-ţi sufletul Domnului şi mori strigând ,,Slavă Împăratului Hristos”. Ce bărbaţi adevăraţi, ce suflete nepustiite mai sălăşuiesc în lumea asta. Mai puteam sta deoparte când pe un alt plai latin, fraţii noştri întru credinţă îşi ofereau vieţile ofrandă lui Dumnezeu, în condiţiile în care la noi acasă, bietul Titulescu avea un blocaj la muşchii gâtului care îl făcea să răsucească doar spre stânga capul, trimiţându-l pe evreul rus Walter Roman în Spania, cu o parte însemnată a muniţiei noastre de război? De va cădea acolo Crucea la pământ, se vor clătina temeliile şi în România, iar comunismul dacă azi va fi biruitor în ţinut iberic, se va năpusti mâine asupra noastră. Formula mântuirii noastre, este frontul comun al elitei de suflet, minte şi simţire a naţiei române, înmănuncheate cu valorile similare europeneşti.

-Se spune că visele sunt poveşti dorite de noi, care pot deveni realitate. Dar cât de mult ne dorim noi ca ele să se împlinească, la ceasul acesta în care orizontul se îngustează de la o zi la alta? Nu ar trebui să ne îndreptăm atenţia dinspre trup, spre ce a fost odată spirit pur, adică Dumnezeire, măcar pentru a nu le face să sufere deopotrivă?

-Aşa este părinte, în vremurile astea în care suntem prea mult trup şi tot mai puţin suflet, se cere să reechilibrăm balanţa. Ştii, înainte de plecare l-am vizitat pe profesorul Nae Ionescu şi i-am lăsat mai multe scrisori sigilate, cu rugămintea de a fi înmânate destinatarilor doar în cazul morţii mele. Am povestit mult în noapte şi ne-am sfătuit îndelung. Domnia sa vede în demersul nostru, o necesară recuperare eshatologică, aidoma actului religios provenit dintr-o necesitate intimă, a cărei imanenţă gravitează între acel ,,terminus ad quo” (punct de plecare) şi ,,terminus ad quem”(punct de destinaţie) a raportării noastre înspre absolut, îmbogăţind conturul spiritual al fiecăruia dintre noi.

-Înseamnă că nu greşim prea mult atunci când repudiem o lume în care creierul domneşte singur, pentru că sufletul a demisionat, cun ar spune Spengler.

-Nu, dar dacă efortul rămâne solitar, la nivelul individului şi nu se coagulează în mod sinergic, ca fenomen de masă care să-şi creeze proprii anticorpi, există riscul ca până şi în cazul unor societăţi bine structurate să apară stridenţe. Când spun asta mă gândesc la demonii viscerali ai intoleranţei şi a unei conivenţe filistine, care duc la abordări inacceptabile pentru vremurile pe care le trăim.

-Fără îndoială te referi la ceva anume.

-Da şi nu mă ascund să spun asta. Aminteşte-ţi părinte, când am purces la drum, am străbătut fără oprelişti Polonia şi Germania, dar a trebuit să ocolim Franţa pro-comunistă a lui Leon Blum, care ne-a refuzat trecerea. Neavând încotro, am fost nevoiţi să înconjurăm cocoşul galic pe mare până în Portugalia, de unde am intrat în Spania dinspre Salamanca. Ce să pricep din asta? Că o ţară cu o istorie măreaţă, a cărei limbă pentru mine e balsam, acţionează ca un vechil colhoznic dintr-o gubernie rusească, în stilul inconfundabil bolşevic? Vorbesc inadecvat, în necunoştinţă de cauză, cei care semnalează că Franţa este la o răscruce de furtuni, unde baletează între stânga caviar şi dreapta carnivoră, rezonând ca un diapazon la impulsul maestrului de ceremonii Maurice Thorez, un comunist mai închistat decât Marx? Pericolul este imens, pentru că maladia roşie se întinde chiar şi asupra minţilor cele mai luminate, nu numai la cei imbecilizaţi de stigmatul socialismului triumfător. Bunăoară Andre Malraux. Proaspăt întors din estul Asiei îndepărtate, după ce a fost îndoctrinat în Laos şi China cu ideologiile locale, devine porta-vocea mesajului comunist în vestul Europei. În presa vremii a făcut furori vestea că în peregrinările sale prin Indochina, a fost arestat în Phnom Penn, pentru că a încercat să fure dar a fost prins, un basorelief preţios al templului Banteay Srei, din poate cea mai minunată bijuterie arhitectonică făurită de mâna omenească, ansamblul Angkor. Ei bine cum reacţionează societatea franceză? Îi înmânează premiu Goncourt pentru cartea ,,La condition humaine”, care proslăvea balsamul revoluţiei socialiste chineze. Ce să înţeleagă din acest mesaj halucinant cei care au primit aceeaşi distincţie, între ei Chateaubriant, Duhamel sau Proust? Iar ca să vezi că acest coşmar nu s-a isprăvit, în aceste zile Malraux conduce o escadrilă de aviaţie bolşevică, unde crezi, chiar în aceste locuri. Probabil este una dintre cele care ne-a bombardat intens, în zilele trecute. Dar gata, să-i lăsăm pe ,,cocoşi” în treaba lor, iar noi să ne vedem de ale noastre. Mă duc să îl schimb pe Moţa, că timpul lui de veghe s-a încheiat de câteva minute bune. Te las cu bine părinte, să ai o noapte bună, atât cât a mai rămas din ea, adăugă salutând ostăşeşte şi ieşi fredonând ,,soy valiente y leal legionario”, imnul Legiunii Străine Spaniole.

-Îţi mulţumesc, să avem cu toţii o noapte liniştită, murmură preotul. Se anunţau momente grele, a căror iminenţă îl înfricoşa. Ştia ce îi aşteaptă acolo, în avanpostul liniei cele mai avansate a frontului, încă de când se înrolaseră în Tercio, Bandera 6, unitatea de elită care nu dădea niciodată înapoi. Refuzaseră cu toţii gradele de ofiţer la care aveau dreptul, cerând să fie trimişi în linia 1, sub focul gloanţelor, în operaţiunile de luptă din jurul Madridului, de la Bodilla del Monte, Las Rozas, Pozuelo şi Aravaca.

Scăpaseră teferi până în acel moment, în afară de Bănică Oprea, rănit grav de salva unei mortiere. Urma o nouă ofensivă a duşmanului, ca de obicei spre revărsatul zorilor, care combina asediul tunurilor de 107 mm ale artileriei grele, cu ofensiva diviziei de blindate sprijinită de infanteria brigăzilor roşii internaţionale, constituită din voluntari comunişti, care încercau cu îndârjire spargerea frontului.

Un tropăit scurt îl trezi din reverie. Auzi cum cineva îşi scutură mantaua, suduind cu năduf praful vremea ,vremurile. Recunoscu vocea şi mai apoi tusea lui Moţa, care zgribulit se stecură în cort.

-Păcătoasă vreme, părinte şi înciudată ca muierea pricinoasă.

-De ce crezi asta, Ionele?

-Păi nu vezi? Nici nu plouă, nici nu ninge, ba se face că burniţează, ba că stă şi adulmecă, da’ când colo ea parşiva, pătrunde prin căptuşeala hainei, strănutând frig şi umezeală, râse oşteanul semi-îngheţat, aruncănd pe o ladă cuşma jilavă din blană de oaie. Preotul îl privi cu drag şi îi strânse mâna rece, cu bucurie nedisimulată. Îl cunoştea de mulţi ani, dar nu putea înţelege, cum putea emana un singur om atât de mult optimism, stare de bine şi voioşie molipsitoare. În orice situaţie de criză rămânea calm, iar zâmbetul nu îl părăsea niciodată. Pe lângă calităţile indiscutabile de lider înăscut, ferm şi intransigent când impunea situaţia, ştia să fie cald, sensibil şi mereu implicat în problemele celor aflaţi în preajmă. Serile liniştite îl prindeau adesea în compania camarazilor, care îi ascultau cu veneraţie istorisirile despre personalităţile care îi erau modele de viaţă, încât nici nu-şi dădeau seama prea bine, cum se pregăteau să apară zorii zilei.

În noaptea aceea însă, în ciuda veseliei afişate, părea cuprins adânc de gânduri care îi tulburau liniştea şi păreau să-l macine. Întreaga zi stătuse mai mult singur, profitând de faptul că miezul luptei era disputat într-o vale învecinată, iar apoi odată cu venirea serii, se plimbase prin spatele liniilor de luptă, poposind îndelung în locurile mai stinghere. Părintele observase asta, dar îi respectase dorinţa de intimitate, aşteptând un moment de destăinuire ca de atâtea alte ori, când erau doar ei doi împreună. Simţind că acesta parcă întârzia să vină, îl întrebă cu vocea caldă protectoare:

-N-ai fost la cină Ionele, probabil că atunci nu ţi-a fost foame, dar uite, am în raniţă un măr, te rog să-l iei, dragă prietene.

-Te-am refuzat vreodată cu ceva, mai ales atunci când îmi potolea stomacul, întrebă zâmbind Moţa mulţumindu-i cu un gest al capului, apoi muşcă din fruct cu pofta unuia care nu mâncase de câteva zile? Mărul ăsta are parcă parfumul gutuilor pe care bunica mi le punea la geam când eram copil, ca să alunge duhurile rele, frica şi să-mi facă somnul lin. Abia după ce pleca ea, mă ridicam uşor din pat şi priveam pe fereastră hora de salcâmi înlănţuiţi de pe uliţa mea din Orăştie. Deveneam dintr-o dată mai puternic, eram stăpânul munţilor, care din împărăţia sa de pe o buză ruptă din Carpaţi, îngâna descântecul revărsatului de ziuă. Mulţam-fain pentru măr şi pentru aducerile aminte.

-Crezi că e drept războiul ăsta în care ne-am băgat Ionele? Ca preot şi duhovnic mă întreb adesea dacă locul meu este aici unde se curmă vieţi nevinovate de o parte şi de alta.

-Noi nu suntem cotropitori părinte. Nu am venit aici să cucerim pământuri şi nici glorii efemere. Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clătina aşezarea creştină a lumii. Puteam noi să stăm nepăsători? Am îmbrăcat hlamida morţii şi ca orice cruciat ortodox, am pornit la luptă pentru a preîntâmpina prinderea Europei într-un cleşte comunist, cu o gheară ascuţiă în est şi un cioc rânjit în vest. Înainte de a fi o luptă cu un sistem, este una pentru apărarea dreptei credinţe creştine. Sunt fiu de preot şi am învăţat de mic faptul că spiritul de jertfă este măsura creştinătăţii noastre. L-am iubit din totdeauna pe Hristos şi merg fericit la moarte pentru el. Am doi copii, o fată Gabriela şi un băiat cu numele Mihai, după cel al arhanghelului biruitor. Să ne unim sub legământ, pentru a nu lăsa pe urmaşii noştri să piardă binefacerile sufleteşti ale Naşterii Mântuitorului. Să nu lăsăm o ţară fără biserici, fără icoane, fără privirea ocrotire a Tatălui Ceresc. Să nu deprindă pruncii noştri o viaţă în care vor fi pierdut pe Dumnezeu. Să luptăm pentru a le putea dărui fericirea de a se simţi împliniţi prin credinţă, această minunată experienţă a vieţii spirituale, care îţi potenţează bucuria de a trăi.

Se îmbujorase la faţă. În ciuda faptului că păstrase în permanenţă un ton calm şi potolit, ce trăda caracterul de ardelean cumpătat, mereu cu timbru cald, domol, ochii îi deveniseră de jar strălucitor, cuprinşi de o mare bucurie. Însă câteva broboane de sudoare, care îşi căutau făgaş pe fruntea înaltă şi îngândurată, trădau o măcinare interioară, o patimă lăuntrică ascunsă-n piept. Îşi descheie mantaua şi apoi vestonul, cu o mişcare domoală care dezveli o eşarfă tricoloră pe care o avea la piept.

-Mai păstrezi încă steagul, nu l-ai rătăcit?

-Doamne-fereşte, am aşteptat atât de mult momentul ca să înfig tricolorul în vestita tranşee săpată de Picasso, în Valle de los Caidos, de la poalele masivului Guadarrama.

-Ai să reuşeşti asta, fi încredinţat.

-Nu ştiu…..nu cred…..presimt că nu se va întâmpla…..

-De ce, dacă vom câştiga lupta de mâine, aici la porţile Madridului, pe colinele din Majadahonda, victoria finală nu poate să ne mai scape, sau te îndoieşti cumva?

-Nu e vorba de asta…..simt …..că mă voi înrola….. în marea oaste cerească.

-Te gândeşti cumva la moarte, întrebă preotul gâtuit de greutatea de plumb a cuvântului, înţelegând dintr-o dată frământarea celui ajuns la răscruce de drumuri?

-Moartea nu există părinte, cunoşti asta la fel de bine ca mine. O ştiu şi camarazii noştri din legiunea ,,La Veintiuna” care se avăntă în luptă cântând imnul ,,El novio de la muerte”- Sunt amantul morţii. Cu toţii ştim că moartea trupului nu este punctul terminus al călătoriei sufletului. Să ne amintim că brăţările sacre ale dacilor, erau un altfel de pod Einstein-Rosen pentru suflete nemuritoare.

-Dar totuşi nu poţi lăsa curmate atât de multe proiecte începute. Cine să ducă la bun sfârşit…..planurile abia conturate…..cărţile…..visele…..lupta?

-Există ceva mai important decât mântuirea neamului românesc? O, cât de mult aş vrea ca bunul Dumnezeu să îmi primească sacrificiul, dăruindu-mi împlinirea plin moarte, aşa cum odinioară a acceptat jertfa Mielului pentru noi toţi. Nu cred să existe jertfă fără rod. O sămânţă care cade, nu poate să rodească dacă nu moare, dar după aceea renaşte, dăruind în jur minunea întruchipării într-o floare frumoasă, dar mai ales un nou pumn de seminţe, ca o risipire a unor noi vise pe cale de a se întrupa. Îmi doresc aceste lucruri, dar mai presus de toate, aştept momentul în care am să mă înfăţişez în faţa Tatălui Nostru Ceresc. Am visat de atâtea ori această clipă şi mi-am imaginat-o în fel şi chip. Acum momentul e aproape, simt asta şi-l aştept. Sper din inimă că mă înţelegi.

-Cred că da. Cu câteva secole în urmă, Fericitul Augustin definea acelaşi sentiment profund prin cuvintele: ,,Inquietum est cor nostrum donec requiescat in te”, adică ,,neîndestulată va fi inima mea până nu se va odihni în tine”. Cei mai mulţi dintre noi nădăjduim doar să apropiem orizontala zbaterilor noastre sterile, la verticala jertfirii pentru Hristos. Alţii însă, merg mai departe şi prin darul lor suprem, ne răscumpără sufletele,salvând nodul divin care anină scara noastră către înălţimi. Aceşti mucenici sunt ochi deschişi ai cerului, iviţi printre noi pentru a salva lumea de imposibilitatea de a înfăptui supremul sacrificiu, pentru Cel care a făcut-o pentru noi.

-Mi-e dragă viaţa, părinte. Şi familia şi camarazii. Dar mai presus de toate îl iubesc pe Hristos şi simt că această dragoste va fi împlinită doar când îl voi întâlni. Aud harpe stelare şi simt un fior divin. Oare să fi venit momentul? Eu sunt de atât de multă vreme pregătit.

Cu ochii arzând, Moţa se ridică brusc şi ieşi în faţa cortului de campanie. Chipul său cu conturul de icoană, abia schiţat în negura de afară, trepida de emoţie şi bucurie. Păşind uşor, ca peste ape, se îndreptă spre postul de veghe, unde Marin tăia fâşii din noapte cu jarul din ţigară. Somnoroasă, dimineaţa se strecura printre nori nesperat de liniştită, aşa cum sunt doar dimineţile de paşte, atunci când florile înmuguresc bucuria salutului ,,Hristos a înviat”, rodind o nouă viaţă. Undeva în vale, în Majadahonda, un scrâşnet de şenilă înjunghie tăcerea, vestind zbuciumul care urma să vină. Sus pe colină, ca pe un Tabor împresurat de nori, preotul se opri în mijlocul cărării noroioase, la marginea tranşeei săpată în ziua precedentă. Ridică opaiţul cu sticla afumată care ilumina difuz, ca o funie de ceaţă. În volbură, undeva în faţă, distinse două siluete: erau ale lui Marin şi Moţa. Fără să ştie de ce, un fior îl cuprinse brusc şi tot corpul începu să îi tremure. Opaiţul se nelinişti în mâna lui, apoi căzu în tina udă, înfipt în mâzgă şi în nepăsare. Câteva momente lumina lui mai pâlpâi, apoi se stinse încet, stingher, aidoma celor două siluete care se topeau din ce ce mai mult în noapte.

 Călin Pintea.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php