Plânsul negustorilor

0 57

A căzut! A căzut Babilonul cel mare… Şi neguţătorii lumii plâng şi se tânguiesc asupra ei, căci nimeni nu mai cumpără marfa lor, marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare (…) vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de oameni. (Apoc. 18; 2,11, 13)

Caracteristica timpurilor moderne este îndobitocirea metafizică a omului. (Franz Werfel)

Îmi amintesc de un evanghelist american. Supraponderal, la patru ace, predicând zgomotos şi agitându-şi mâinile pline cu ghiuluri mari de aur. Povestea cum un amărât de român primise „evanghelia lui” şi din muritor de foame ajunsese un adevărat bussinesman. Îmi sunt foarte vii în amintire mâinile lui „strălucitoare”. Am avut impresia că era un magician care predica subliminal, unor suflete pe care comunismul le lăsase surdo-mute, în limbajul mimico gestual al degetelor pline de inele. Oamenii îl ascultau fascinaţi de acele mâini care scoteau cu dexteritate un viitor roz şi pufos din pălăria lui texană, şi de cifrele, de miile de dolari la care ajunsese cel ce crezuse „Evanghelia după America”, ţara care, în numele lui „Isus”, îl predică pe Mamona în toată lumea. Peste ani, când am citit „spovedania” unui pastor cuprins de o criză de conştiinţă, că singurul lucru care a rămas pretutindeni în urma evangheliştilor americani a fost modul lor capitalist de viaţă, am ştiut că nu exagerasem, atunci când socotisem invazia neoprotestantă de după revoluţia din ’89, înaintemergătorul neoliberalismului economic, nu al lui Hristos.

Am fost integraţi în ideologia şi politica unui sistem economic a cărui lucrare metafizică este să ne transforme în ucenici ai lui Mamona şi, reeducaţi de acesta, în fericiţii primitori ai peceţii antihristice. Puţini oameni din România realizează că premizele şi scopurile finale ale gândirii economice sunt religioase, că principiile concurenţei şi ale profitului sunt legi spirituale ale demonului avariţiei. Că scopul reformelor şi strategiilor economice, cel profund, este să ne tranforme pe toţi, pe nesimţite, în bogaţi asemenea celui din Evanghelia de azi– Luca (12, 16-21). Mă refer, bineînţeles, la a fi aduşi la starea lui de nebunie. Căci el nu era „săracul” decât un bun capitalist, unul care azi, ar fi fost în Forbes şi ar fi primit, în fiecare an, ca factor de progres al economiei şi societăţii, premiul Camerei de Comerţ. Dar în ochii lui Hristos acesta e un nebun de legat. În ochii lui Dumnezeu era un fel de progresist contemporan care, de dragul profitului şi al locurilor de muncă, bagă fără nici o ezitare conştiinţa în faliment. Fie ca stare de fapt, fie ca ideal, bogăţia e cel mai adesea numele unei fatale boli a sufletului: lăcomia. A unei „puteri” care iese din satana şi, prin nevoinţa exerciţiului economic, ne transformă în fiare „civilizate”.

O durere constantă a inimii mi-o provoacă felul în care se predică despre bani şi bogăţie prin unele din bisericile noastre. De la amvoane se vorbeşte destul de politicos despre Mamona, destul de corect politic. Deşi Hristos se exprimă atât de categoric, nu numai în Evanghelia de azi, despre bogăţia materială şi gândirea capitalistă, deşi spune că mai degrabă trece odgonul prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor, totuşi unele predici ortodoxe contemporane, mai ales prin tonul lor, îl transformă subtil pe bietul nebun într-un cetăţean autentic european şi demenţa lui apocaliptică în virtutea fundamentală a vremurilor noastre.

Cauza adâncă a acestei nenoriciri metafizice care îl poate îndobitoci şi pe creştinul ortodox într-atât încât să creadă în evanghelia lui Mamona, mi-a fost, cred, revelată, de un cuvânt din prefaţa unei cărţi scrise de un arhimandrit grec contemporan:Tulburarea ce s-a petrecut în ultima vreme în jurul noilor buletine de identitate, pe tema Antihristului, a numărului 666, a adus în actualitate învăţătura ortodoxă despre viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu. (…) Şi astfel s-a dat o neaşteptată ocazie Bisericii şi celor instruiţi teologic, laici şi clerici, să propovăduiască iarăşi „Evanghelia Împărăţiei” şi să ofere mesajul vieţii celei veşnice…  Citind aceste cuvinte m-am cutremurat şi nu m-am putut stăpâni să nu exclam cu ceva din vehemenţa glasului care i se adresa nebunului din pericopă: Dar ce, Dumnezeule mare, aţi predicat până acum?!!! Evanghelia acestei vieţi? Predică Ortodoxia viaţa veşnică numai când o strânge Statul de gât? Numai când apar CIP-urile? Numai când viaţa acesta devine imposibilă? Iar până atunci construim biserici ca să avem un venit sigur şi ca refugiu pentru cei ce n-au unde să-şi adoarmă conştiinţa?

Majoritatea formaliştilor ortodocşi sunt produsul predicării unei jumătăţi de Evanghelie. Ei cred cu adevărat că trebuie să ne pocăim şi să credem în Hristos. Cred în acestă jumătate de Evanghelie. Dar nu cred în cealaltă jumătate: căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Pocăinţa lor şi credinţa în Evanghelia lui Hristos e numai pentru nădejdea de a o duce mai bine aici şi acum!! E varianta ortodoxă a predicii obezului inelat de peste Atlantic! Şi de aici, o credinţă fără încredinţare, fără predare lui Hristos a întregii noastre fiinţe! Şi toată tristeţea, nefericirea şi târguiala asta pioasă şi permanentă a ortodoxiei „de consum”! O jumătate de Evanghelie e moarte. Căci cealaltă jumătate de Evanghelie e tocmai Învierea. Învierea fiind intrarea în viaţa veşnică. De acolo, din nădejdea primirii în Împărăţia Cerurilor vine pe feţele creştine lumina nelumească a Ortodoxiei. Şi din absenţa acestei nădejdi, feţele întunecate, de morţi, ale credincioşilor transformaţi de iubirea lumii în sperietori ortodoxe pentru noile generaţii. Tâlharul de pe cruce  nu doar s-a căit de viaţa lui ticăloasă ca să fie pomenit în Împărăţia lui Hristos; a făcut aceasta ca o temelie, ca un preambul al marii, capitalei lui (şi a noastre, a tuturor) cereri: pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta, când vei veni! Aşa cum spune şi Sf. Vasile cel Mare, creştinul nu e doar unul care îşi recunoaşte păcătoşenia sa, ci şi cel care are binecuvântatul „tupeu”, inspirat de har, de a cere Împărăţia Cerurilor.

Industria „evanghelistă” a lui Mamona face azi o mulţime de lucrări. Produce un ocean de stimuli în care sufletul omenesc să se înece cu entuziasm în sine însuşi şi în iad, tras de bulboana magică, halucinantă, a propriei îndobitociri metafizice. Totul, toată economia de piaţă, toată societatea de consum, nu-i decât o imensă maşinărie metafizică capabilă să transfuzeze permanent, prin toate interacţiunile cotidiene cu ea,  „sângele lui Mamona”, cu voinţa şi obiectivele lui, cu nebunia lui „capitalistă”, în venele sufletelor noastre. Este ritualul economic al liturghiei negre. Care, adăugându-se celui politic şi celui cultural, desăvârşeşte magia integrării noastre în veşnicul coşmar, trăit cu veselie de nebun, al utopiei: în nesfârşitul Haloween.

Fără setea vie, cotidiană, de a fi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu, ortodoxia noastră devine un fetiş şi varianta pioasă a pierzaniei. Iar lacrimile pocăinţei noastre nu vor fi din plânsul sfinţilor, ci al negustorilor, din plânsul pentru lipsa de profit bănesc şi succes lumesc a credinţei în Hristos: căci în inima noastră, dincolo de catapeteasma evlaviei, masa jertfei e tarabă şi mulţi ne târguim cu Dumnezeu pentru un trai decent în lumea lui Mamona, în jungla concurenţei şi a profitului, în lumea sălbăticirii inimii în numele raţiunii. În lumea bogatului nebun…

Fie ca evlavia noastră să îngăduie strigătului Evangheliei de azi să sfâşie catapeteasma nebuniei ascunse în adâncul inimii, acolo unde ar trebui să fie Împărăţia şi acum sunt tarabele. Să ne fie Spovedania bici care să răstoarne târguielile lăuntrice, viclene, ale inimilor. Iar Împărtăşania, potop peste lumea lui Mamona din noi. Ca de acolo, din adâncul nostru, ca dintr-un mormânt spart, să ţâşnească lumina Împărăţiei în ochii noştri şi cuvântul Împărăţiei în predicile noastre. Amin!

de Marius Iordăchioaia Doxologia

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php