CURAJUL DE A FI ÎNTR-UN ALT FEL ALTFEL

0 92

Îmi place toamna! Nu doar pentru că sunt născută la începutul toamnei, nici pentru că, elevă fiind, îmi plăcea Bacovia, ci pentru că întotdeauna m-am regăsit în culorile ei atât de vii, de simfonic adunate laolaltă, în mirosul ei de frunză veştedă, inutilă, strivită sub paşii leneşi ai plimbăreţilor de prin parcuri şi grădini. M-am regăsit şi mă regăsesc veşnic în bucuria celor care îşi adună roadele, după un an de trudă în care au frământat ţărâna de sub ei şi de deasupra strămoşilor lor. M-am regăsit în roşul aprins din obrajii bucălaţi ai copiilor care se ascund chicotind printre faldurile zemoase ale ceţurilor de octombrie, căutând ultimele castane cu rochiile lor …castanii (cum altfel?!), răsfirate pe sub şorţuleţele albe şi cojocul verde, ţepos…

Vă amintiţi nucile coapte pe plita bunicilor? Sau gutuile bătute de brumă? Sau strugurii păstraţi până iarna pe podurile caselor? Sau coloanele de fum atât de înalte şi sobre, aşa, ca nişte stâlpi de catedrală, pe care cerul greu de toamnă se odihnea în răstimpurile înserării? Sau mormanele de frunze uscate în care ne aruncam ca într-o vâltoare de ocru şi cărămiziu?

Da, aşa, toamna, când ne adunam cu mic şi mare la culesul porumbului sau al viei, învăţam dorurile, visele, basmele, dar, mai presus de orice, aşa descopeream şi preţuiam neamul. Poate din această pricină iubesc eu atât de mult anotimpul acesta, chiar dacă este al ploilor, al fumurilor, al frunzelor moarte şi al ceţurilor. Şi aşa am încercat să-l descopăr copiilor mei. Încă îi mai chem tainic afară ca să ascultăm împreună, într-o tăcere şi într-o nemişcare desăvârşită, evlavioasă, aproape, chemările păsărilor călătoare. Şi încă mai alergăm într-un final de zi spre un vârf mai înalt, să căutăm nuanţe şi forme pe care nu am reuşit să le descoperim în anul trecut…

 Toamna copiilor noştri

Port, însă, de ceva vreme, un aprig război cu umbre apusene menite să ne strice toamna frumoasă, pe care am primit-o moştenire de la neamul meu şi pe care vreau să o trec mai departe generaţiilor de după mine. Mă lupt cu stafii, duhuri, cadavre, monştri şi vrăjitoare venite de peste ocean să ne înveţe cum să prăznuim toamna. Şi, în lupta mea, mă opresc în răstimpuri, uimită de graba cu care se încolonează şiruri întregi de oameni, însăilaţi pe aţe nevăzute, mânuite dibaci de mâini tot atât de nevăzute, pentru a se alătura acestui macabru cortegiu. Halloween, sărbătoare cu nume exotic şi ritualuri groteşti, care, culmea, este predată în mass-media, pe străzi, în marile magazine, dar mai ales în şcoli – cui?… Copiilor noştri. Tocmai celor pe care ar trebui să îi ferim cel mai mult de urât, de grotesc, de drăcesc, tocmai lor, celor mai nevinovaţi, mai curaţi şi mai fără de preţ! Lor, pruncilor noştri, le predăm, dintr-un snobism fără margini, o sărbătoare care nu îi reprezintă în nici un fel, în care, în modnormal, nu s-ar regăsi (dar cine mai poate da o definiţie a normalului în zilele noastre?! Parcă ţi-e şi frică. Trebuie să fii „politic corect”).

Ştiaţi că Anton Szandor LaVey, fondatorul Bisericii Sataniste, a afirmat că una dintre cele mai importante sărbători din calendarul satanic[1] este noaptea de Halloween? Şi atunci, ce facem? Ne păcălim copiii că vrăjitoria e cool, că dracii sunt amuzanţi?!

Greşeli făcute din snobism

De ce? Repet: din snobism. De mai multe feluri. De pildă, snobismul părinţilor care investesc sume impresionante în costume şi decoraţiuni specifice, într-o cursă neoficială spre cel mai grotesc copil!… Cu cât mai grotesc pruncul, cu atât mai iscusit părintele. Şi, până la urmă, de ce?… De ce toată această investiţie de timp, grijă şi bani?… Cu ce contribuie la educaţia copiilor noştri sărbătoarea de Halloween?

Îi ajută să cunoască elemente de cultură şi civilizaţie din spaţiul anglo-saxon? Corect! Dar una este să le cunoască, să fie informaţi asupra lor, şi cu totul altceva este să le transformăm într-o sărbătoare naţională, într-o mobilizare generală pentru a prăznui vrăjitoria, drăcescul, ciudatul. Să nu uităm că, încurajându-ne copiii să primească valorile demonice ca pe un joc, ca pe o distracţie, le dăm de înţeles că nu este nimic în neregulă cu acestea. Ştiţi bine că jocul este cel mai eficient mod de învăţare pentru cei mici! Şi noi am învăţat prin joc totul. Întreaga fiinţă umană este un cumul de situaţii ludice din timpul copilăriei, transformate şi personalizate la vârsta adultă. Odinioară ne jucam de-a şcoala, de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a poliţiştii, de-a exploratorii, de-a călătorii, imitând situaţii reale în care îi vedeam implicaţi pe adulţii în mijlocul cărora trăiam. Astfel deveneam familişti, părinţi, profesori, doctori, poliţişti, arheologi. Astăzi ne încurajăm copiii să se joace de-a vampirii, de-a vrăjitorii, de-a morţii vii, ba chiar să facă paradă cu jocul lor. Îi învăţăm să fie monstruoşi, ciudaţi şi drăceşti, le oferim tot sprijinul nostru financiar, toată susţinerea noastră morală şi, peste câţiva ani, ne mirăm că sunt prea rebeli, că nu ne ascultă, că îşi pun zece cercei în sprâncene, că ascultă o muzică deprimantă, că urăsc tot ce înseamnă ordine, frumos, linişte, iubire, valoare… Vorba Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Părinţii care seamănă vânt, culeg furtună!”[2]

Dar iarna noastră?…

 Iarna… de care ne îndrăgostim încă din copilărie. Îmi amintesc şi astăzi de zilele în care, cu nasul turtit de geamul îngheţat de la odaia bunicilor, aşteptam primele raze de soare ale dimineţii ca să descopăr prima ninsoare. Pentru câte zile cu brumă nu am tresărit plină de speranţă, pentru ca în primele ore ale zilei să rămân fără dantela delicată de gheaţă, topită de razele unui soare cât se poate de rece! Nu îmi plăcea să aştept prima zăpadă acasă, la bloc. Până când mă trezeam eu, maşinile deja sfâşiau stratul subţire de nea, lăsând în urma lor un peisaj care amintea mai mult de o rochie de bal sfâşiată de mâini răutăcioase. Pe câtă vreme curtea bunicilor îmi apărea aproape ireală sub covorul pufos, intact, pe care doar vreun motan mai îndrăzneţ să-l fi ştampilat cu urme înfrigurate de lăbuţe. Iar bunicul, ştiind bucuria noastră de a cuceri primii imperiul proaspăt cernut peste lume, zăbovea câteva clipe în plus în faţa sobei în care lemnele trosneau complice, aruncând scântei zglobii în aerul încăperii, ţinând în mâini o cană cu ceai din care se răspândea în toată casa aroma inconfundabilă a copilăriei mele.

Doamne! Şi zborul acela fără aripi, pe spatele unei săniuţe uşurele, din vârful unui deal care astăzi mă face să ameţesc! „Pârtieeee!”, strigam pierzându-ne într-o pulbere fină şi îngheţată, visând până jos o mie de vise despre balauri şi bătălii şi baluri şi dansuri…

Dar ochelarii pe care îi meşteşugeam pe geamurile îngheţate? Vi-i amintiţi? Sau serile de iarnă la gura sobei! Bunicul din partea mamei luase parte la al Doilea Război Mondial. Iar serile vacanţei de iarnă erau serile în care retrăiam cu toţii grozăvia acelor timpuri. De parcă împreună eram mai puternici. De multe ori mă gândesc, astăzi, că serile acestea îi dădeau putere bunicului meu să trăiască mai departe cu amintirile acelea grele. Iar pe noi, nepoţii lui, ne învăţau să preţuim prezentul pe care îl trăiam, prezentul comunist plin de lipsuri, de interdicţii, de frigul din apartamentele cât o cutie de chibrit, în care caloriferele abia se dezmorţeau, iar apa caldă era doar o iluzie.

Odată, chiar de Crăciun, „epoca de aur” a rămas fără… aur, fără strălucire. S-a luat lumina. Satul bunicilor mei, un cătun mai degrabă, nu era foarte departe de civilizaţia unui oraş. Doar la trei kilometri, dar era aruncat între nişte dealuri povârnite de păduri despre care bunicul meu spunea că sunt mai bătrâne decât el (şi, pentru mine, asta echivala cu veşnicia). Din această cauză, am petrecut cel mai frumos ajun al Crăciunului pe care mi-l amintesc. La umbra unei lămpi cu gaz, aşezată cu grijă pe poliţa din dreptul icoanei de bunica mea, o femeie măruntă şi tăcută, dar din a cărei tăcere se revărsau valuri nesfârşite de iubire, am primit în bucătărioara minusculă a casei bătrâneşti colindătorii cei mari, adică băieţii şi fetele mari. Noi, piticii, colindasem devreme, pe lumină. Acum era vremea lor. Se desprindeau pe rând din întunericul nopţii, abia înghesuindu-se cu toţii în lumina pâlpâitoare a lămpii. Umbre discrete care căpătau contur doar atât timp cât aveau glas. De cum terminau colinda, se afundau în noapte la fel de tăcuţi cum se iviseră. Şi cum colindau ei serioşi şi smeriţi, cu frunţile ude de la lupta grozavă cu nămeţii, păreau fraţi cu bătrânul Sfânt Nicolae, care îi privea ascetic de după flacăra galbenă. Şi, deşi îi cunoşteam pe toţi, în acea seară nu am recunoscut pe nimeni. Parcă erau alţi oameni, veniţi din alte timpuri. De fapt, parcă plecasem toţi în alte timpuri! Eram la mii de clipe de veşnicie depărtare de gloria „epocii de aur”. Petreceam Crăciunul cu moşii şi strămoşii ştiuţi şi neştiuţi, aşa cum îmi spusese bunica câteva ceasuri mai devreme: „Pentru cine împarţi turtele, mamaie?” „Pentru moşii şi strămoşii ştiuţi şi neştiuţi, maică! Pentru ei!”. Şi nu mă dumirisem. De ce şi pentru cei neştiuţi?! Dacă nu-i ştim, de ce le dăm de pomană?! Abia târziu m-am dumirit. Ca să îi ţinem împreună. De fapt, ca să ne ţinem împreună. Asta ne dădea consistenţă în timp. Ţinerea aceasta împreună. Aveam conştiinţa că suntem mulţi şi, prin urmare, puternici.

Şi în serile acelea de taină, chiar dacă nu-i vedeam, îi simţeam aproape. Nu ne temeam de prezenţa lor. Îi percepeam într-o dimensiune sfântă, veşnică, dumnezeiască. Sigur, nu aveam nici amintirea proaspătă a Halloween-ului în suflete, nici filmele horror sau gen Harry Potter bonus cu ocazia sărbătorilor de iarnă, aşa cum au copiii noştri. Aveam doar numele lor, ştiute sau neştiute, pomenite şoptit, cu o evlavie care aducea a dor, de bunicii noştri. Şi deveneam puternici. Atât de puternici încât, atunci când şcoala începea după vacanţă, puteam să privim în ochii (care semănau, vorba lui Dan Puric, cu nişte ochi de curcă) de miliţian zelos ai vreunui profesor comunist exemplar, rostind şi tăinuind, nu minţind: „Nu, tovarăşe profesor, nu am cântat şi nu am ascultat colinde în vacanţă”. Tăinuind, în complicitatea noastră, dăinuirea neamului românesc cel adevărat, nu cel hibridizat de procesele măreţe de făurire a „omului nou”.

Iarna copiilor noştri

 Dar astăzi ce-a mai rămas din Crăciunul nostru de altădată? În ce vă regăsiţi privindu-vă copiii? Eu mă regăsesc în nerăbdarea cu care aşteaptă prima ninsoare, în scrisorile pentru acelaşi destinatar, dar cunoscut în prezent sub un alt nume (Moş Crăciun, nu Moş Gerilă!), în mănuşile lor ude şi îngheţate, în chiotele de veselie, în bătaia cu bulgări, în vânătoarea de ţurţuri… în fine, într-o sumedenie de mărunţişuri. Numai că eu nu m-am mulţumit cu atât. Am încercat mereu să le aduc în propriile lor vieţi tot ceea ce ştiu că mi-a dat mie, la un moment dat, un sens. Aşa am înţeles eu să fac educaţie pentru Împărăţie.

Pentru că vremea mea, sau vremea noastră, dacă vreţi, dragii mei, se regăseşte, uşor schimbată, în vremea lor. Atunci era „cortina de fier” aruncată peste Dumnezeu, peste sfinţenie, peste neam, peste Crăciun. Numai că atunci când ne izbeam de ea, o conştientizam şi, în mod inerent, o atacam. Fiecare în felul lui, încercând să vadă dincolo de spectacolul „epocii de aur”. Astăzi tot o cortină s-a aşternut în spatele spectacolului grandios al perioadei sărbătorilor. Numai că, de data aceasta, cortina este de catifea. O catifea fină, moale, aproape seducătoare, care odată atinsă te învăluie, te amorţeşte şi te întoarce cu faţa spre spectacol. Nu vrei să treci dincolo de ea. Ce poate fi mai frumos dincolo?! Ai aici tot ce îţi trebuie, nu vezi?

Filme pentru toate gusturile te poartă spre o lume de basm – sau, mă rog, „fantastică”, după caz (deja încep să semăn cu sloganurile de Crăciun ale posturilor de televiziune, nu?!); promoţii mai mult decât avantajoase te cheamă sprehipermarket-uri unde se găsesc de toate: muzică „de sezon” care se revarsă pe zeci de difuzoare nevăzute, jucării, haine şi dulciuri la preţuri atât de „promoţionale” încât de fiecare dată te trezeşti că iar ai cumpărat mai mult, mult mai mult decât aveai nevoie; restaurante şi fast-food-uri cu „promoţii” atât de „promoţionale” încât te trezeşti că iar ai mâncat mai mult decât aveai nevoie; spaţii de joacă în care copiii pot să „socializeze” cu alţi copii (de parcă nu asta ar face tot timpul, la şcoală, peFacebook), şi numai cu părinţii lor nu… Oricum, aveam nevoie de o pauză! După atâta shopping! Şi nu orice fel de shopping! Unul chinuitor, că nu este deloc simplu să alegi cadourile potrivite dintre atât de multe produse pe care atât de multe reclame le promovează! Un iureş ameţitor din care ai senzaţia că nu mai reuşeşti să ieşi! Ai reuşit să găseşti păpuşa Monster High pe care a cerut-o fiica ta de doar şase ani? Dar tableta pentru cea de opt ani? Dar iPhone-ul pentru băiatul de zece? Câte lucruri fără valoare… Şi la ce preţuri! Stau şi mă socot, oare chiar le trebuie toate acestegadget-uri? Sau jucăriile horror, pe care nu am să reuşesc să înţeleg de ce să le oferim copiilor noştri?!

„Nevinovăţia” demonicului

„Dar este de-a dreptul ridicol! Ce poate fi dăunător într-o distracţie nevinovată?”, m-ar putea apostrofa un părinte revoltat. Nevinovată?! Daţi-mi voie să mă întreb şi să vă întreb, dragi părinţi, ce poate fi nevinovat în educarea unui copil în sensul primirii valorilor demonice, ca fiind nişte valori inocente şi complet neagresive? Ce interes avem să facem aşa ceva? De ce nu avem curajul să nu ne afundăm în curentul acesta pe care nu îl putem controla, explicându-le copiilor noştri că nu este deloc coolsă fii un monstru, un ciudat, un diabolic, ci că, dimpotrivă, drăcescul nu are nimic bun şi folositor în el? Doar de dragul de-a fi şi noi trendy? De teamă că fiii şi fiicele noastre ar putea suferi că nu au şi ei părinţi „de gaşcă”, aşa cum au colegii lor? Această atitudine seamănă tare mult a snobism, fără supărare! Să nu uităm că fiii şi fiicele noastre nu au nevoie de părinţi „de gaşcă”, ci de părinţi care să îi ancoreze într-un fundament trainic, din care să îşi tragă o sevă curată, care să-i revigoreze, să le dea speranţă şi demnitate, nu care să-i slăbănogească şi să le dea sentimentul că sunt ciudaţi, creaturi ale întunericului! „Gândirea lor magică face ca singurătatea şi întunericul nopţii să fie populat cu destule fiinţe nevăzute şi neprietenoase, chiar şi pe la 10-11 ani”[3], deci nu îi ajutăm cu nimic încurajându-i să îmbrăţişeze grotescul.

Să ştiţi, dacă îi învăţăm de mici să se regăsească în demonic, acolo îşi vor căuta originile! Să nu ne amăgim considerând că întoarcerea la origini este o teorie fără susţinere practică! Socotiţi că o minte ca a lui Mircea Eliade s-ar fi preocupat atât de mult de o problemă inexistentă, fără fond şi fără importanţă?! Dimpotrivă! Orice om, la un anumit moment din viaţa sa, de obicei atunci când are mai multă nevoie de o confirmare, de susţinere, de o certitudine pe care să poată sta neclintit, se va întoarce la origini. Şi le va căuta după principiul familiarităţii. Îi familiarizăm cu demonicul, le va căuta în demonic şi se va regăsi în demonic. Îi familiarizăm cu Adevărul, Calea şi Viaţa, acolo se va căuta şi acolo se va regăsi.

Curajul de a avea verticalitate

Ar trebui să avem curajul să le explicăm copiilor noştri că astfel de sărbători nu ne reprezintă. Noi nu ne prăznuim morţii aşa, cu groază, cu sunete şi ţinute macabre, ci cu lumânări şi colivă, cu milostenie, cu dragoste şi nădejde în dragostea Mântuitorului nostru pentru cei răposaţi. Noi nu ne prăznuim Crăciunul cu Jingle Bells, cu reni cu nasul roşu, cu „crăciuniţe” îmbrăcate cu rochiţe jenant de scurte, cu shopping, cu vacanţe exotice şi cu plimbări prin mall-uri. Ar trebui să învăţăm să ne manifestăm altruismul, la care ne cheamă nenumăratele campanii caritabile de sezon, în primul rând faţă de copiii noştri. Să le dăruim tot ce avem mai frumos, mai sfânt şi mai bun din Crăciunurile noastre de odinioară: posturile ţinute cu evlavie de toată familia, cu spovedania şi împărtăşania cea mântuitoare; turtele cu nucă şi miere de albine şi coji de lămâie (pe care le-am înlocuit cu variate sortimente de ciocolată, care oricum nu mai reuşesc să le trezească vreun interes aparte); colindele vechi (pe care le-am trădat pentru cântecele de tip Christmas Jolly); slujbele sfinte în care să se întâlnească în chip nevăzut cu Hristos cel jertfelnic, cu moşii şi strămoşii, ştiuţi şi neştiuţi; plimbările cu sania trasă de cai cu zurgălăi la gât; mesele de sărbătoare, la care să se adune toată familia; amintirea vrednicilor de pomenire mărturisitori din temniţele comuniste, care abia acum, prin noi, şi mai târziu, prin ei, să poată şi ei sărbători Sfântul Crăciun…

Daţi-le lumânări, în loc de artificii şi bombe şi petarde! Daţi-le tăcerea unui pridvor de biserică la o vecernie de Crăciun, în loc de aglomeraţia asurzitoare a unui mall! Daţi-le smerenia unei păduri sub mantia de albă neclintire, în loc de parcuri de distracţie! Daţi-le o sanie şi un derdeluş, în loc de jocuri pe calculator! Daţi-le curajul de a fi într-un alt fel altfel! Dăruiţi-le, anul acesta, Crăciunul dumneavoastră!

Crăciun luminos, iubiţii mei curajoşi!

Prezvitera Alina Mirică

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa, numărul 59 (Decembrie 2013)

Foto: Simona Andruşcă
 


[1] Ecolife.roaccesat la 3 noiembrie 2013.

[2] Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor (Ed. Deisis, Sibiu, 1993), p. 71.

[3] Irina Petrea, Și tu poți fi super-nanny (Ed. Trei, București, 2007), p. 257.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php