Întunecare (Viitorul sclavilor)

0 64

[cu o fotografie de Dan Tăuţan]

Doamne, vino, Doamne, / să vezi ce-a mai rămas din oameni… (Vali Sterian)

De vineri încoace am inima grea, am fost vizitat de oamenii Goldului – şi mi-au lăsat un gust amar, o senzaţie de dezolare din care va dura ceva până să-mi revin. La mine n-au trimis o echipă prea agresivă, doar o fostă studentă şi un prieten de-al ei care filma. Mă pot aştepta ca, în câteva zile sau săptămâni, să mă văd pe mine însumi într-un clip atent editat din care să rezulte că sunt un monstru fără inimă, nepăsător faţă de bieţii oameni din Roşia Montana, şi singurul lucru ‚bun’ pe care mi-l spun după toată întâmplarea e că, Slavă Domnului, n-am pomenit, ca Sanda Lungu, buha sau lucrurile pe care i le-aş face. Dar de făcut tupeişti şi neobrăzaţi tot i-am făcut pe cei doi, mai ales că mă opriseră în drum spre un curs la care eram oricum în mică întârziere, ca să mă întrebe cu cât sunt plătit ca să le fac lor rău.

În doi ani şi câteva luni, de când m-am alăturat Campaniei Salvaţi Roşia Montana, am reuşit să ţin seama de un principiu foarte sănătos al acesteia – cel de a nu dialoga niciodată cu RMGC. La drept vorbind, lupta noastră nu e cu Gold Corporation, ci cu autorităţile corupte ale statului, la toate nivelurile. Într-o Românie fără corupţie generalizată, nimeni nu s-ar fi putut gândi măcar, darămite să facă monstruozităţile pe care le-a făcut Compania, şi nu e vina microbului că e un microb. Odată ce ţi-ai imaginat logica lipsei-de-scrupule în care funcţionează o asemenea firmă, nu mai e greu să-i înţelegi mecanismele de acţiune pentru ca, în măsura posibilului, să le contracarezi. Când ai o gripă, nu te pui la masa negocierilor cu viruşii, ci te întrebi cât de pregătit îţi e sistemul imunitar. Pe scurt, bătălia noastră a fost şi este, în continuare, cu Statul român – multele Guverne care s-au succedat, autorităţile locale, uneori Poliţia sau Jandarmeria… iar în ultimii ani, foarte masiv, presa. (Din cauza acesteia din urmă am ajuns eu să scriu, tradiţional deja, pe ActiveWatch, şi ţin să le mulţumesc ‚gazdelor’ că, înţelegând mizele, mi-au primit în continuare textele, chiar dacă ele nu mai vorbeau în mod direct despre jurnalismul românesc.)

De vineri încoace, însă, vorba unui cântec mai vechi, ‚sentimentele mă răscolesc’ şi îmi dau seama că, de undeva, din adâncul sufletului, dintr-un loc refulat fiindcă, la vreme de război, nu e vreme de el, eu urăsc Goldul cu toată capacitatea mea (din fericire, totuşi limitată) de a urî. Fiindcă este de necrezut ce a reuşit să le facă această firmă oamenilor din Roşia Montana şi din jurul localităţii.

Eu, unul, am fost vineri abordat cu un amestec de umilinţă (aparent respect, la marginea slugărniciei) şi agresivitate cum n-am mai văzut decât la unii cerşetori de pe stradă. Veţi spune că 1. oamenii care m-au viziat pesemne nu erau prea inteligenţi, şi n-au avut cea mai bună tactică de a-mi obţine compătimirea, 2. toţi aceşti trimişi ai Goldului care şi-au făcut apariţia ca ciupercile după ploaie (ba nu, ştiu: ca o hotărâtă trupă de iehovişti) sunt o armată de manipulatori ei înşişi perfect conţtienţi de mizeria pe care o colportează şi 3. vizita aceasta e în ultimă instanţă un semn bun, fiindcă arată o disperare fără precedent din partea Companiei.

Răspund pe rând prezumtivelor întrebări: 1. copiii, sau, mă rog, tinerii care au venit la mine nu erau neinteligenţi, ci doar atent şi eficient spălaţi pe creier; 2. ei nu păreau a fi nesinceri, dimpotrivă, erau foarte convinşi de dreptatea lor şi 3. da, Goldul e, evident, la capătul puterilor, cu preşul tras de sub picioare de opoziţia cetăţenească masivă din România, deci nu ezită să arunce în bătălie ultimele resurse, un fel de Hitlerjugend autohton bine dotat, pe lângă I-phone-uri pentru fimări eficiente, cu amestecul necesar de naivitate şi agresivitate.

 

Iar la precizările de mai sus ar mai fi de adăugat două lucruri: mai întâi, că Goldul a trimis, ţintit, la diverşi oameni din campania Salvaţi RM, echipe gândite personalizat, ceea ce presupune un efort de pregătire remarcabil; mai apoi, că se urmăreşte cel mai probabil crearea unei noi campanii publicitare, în care să fim cu toţii demascaţi ca nişte oameni fără suflet, dar cu interese (pecuniare) clare.

Da, orice minte lucidă va preconiza, la rece, că după toamna 2013 o asemenea campanie, oricât de profesionist realizată, nu va putea mobiliza vreo masă critică în favoarea proiectului minier. Însă nu mai discutăm de minţi lucide aici, ci de o dictatură locală speriată, care îşi aruncă în luptă, fără milă, ultimii oameni, fără nici o consideraţie pentru ei, nervii, speranţele, la urma-urmelor loialitatea lor.

La finalul disputei cu mine, fosta mea studentă avea lacrimi şi în ochi, şi în voce, şi mă ruga – nu neapărat sincer în sensul profund, dar cu siguranţă prinsă de retorica momentului – să mă gândesc şi la ei, bieţii oameni din Roşia Montana. Ei, bine, la capitolul ăsta am fost ‚prins’, într-adevăr de vineri încoace numai la asta, numai la ei mă gândesc.

Nu pot să dorm nopţile, întrebându-mă cum se petrece procesul acesta prin care ajungi sclav fără să-ţi dai seama, sclav recunoscător necondiţionat stăpânului şi ridicând, culmea! sincere osanale mâinii care te-a hrănit. Pentru că mulţi oameni din Roşia Montana au dezvoltat, evident, un fel de complex Stockholm. Sunt prizonieri în propria casă – sau, mă rog, într-o zonă pe care, fizic şi ca drept de proprietate au părăsit-o, însă unde sunt aduşi de Companie ca masăude manevră/ presiune ‚publică’. Au fost ţinuţi vreme de ani de zile sub un regim de teroare tăcută, în care cea mai măruntă colaborare cu ‚opoziţia’, ba chiar cele mai timide forme de comunicare cu exteriorul (oamenii ‚simpli’ ai Companiei nu au voie să vorbească cu presa) au dus de la simple ameninţări la pierderea efectivă a locului de muncă. Sunt puşi să-şi şantajeze sentimental până şi rudele/ prietenii din regiune – „dacă te mai duci la protest, ăştia mă vor da afară şi o să mă ai pe conştiinţă”. Au făcut pactul interior cu ocupantul, văd în el un fel de Dumnezeu eminamente bun. Mai cu seamă, au fost învăţaţi să-i urască din adânc pe oamenii liberi – în primul rând, fireşte, pe cei din propria comună, în frunte cu Eugen David, Călin Caproş, Sorin Jurca, Zeno Cornea etc.

O privire atentă asupra (acestei părţi a) Roşiei Montane ne poate arăta cât de justificat e sloganul, la prima vedere/  auzire cam prea retoric: „nu vrem să fim o naţie de sclavi!”. Pentru că acolo – paradoxal, tocmai în Apuseni, unde trăiesc cei mai mândri/ căpoşi/ liberi oameni pe care eu, unul, îi cunosc – Gold Corporation a reuşit să formeze o enclavă unde, sub presiunea propriilor politici, a autorităţilor locale, dar şi a unor false instituţii civice cum e Sindicatul Viitorul Mineritului, câteva sute de oameni au fost zombificaţi, transformaţi în armată somnambulică, mereu cu ochii în pământ. Ce a fost înspăimântător în vizita la Facultatea de Litere a celor doi ‚goldişti’ a fost modul cum, în faţa răspunsurilor cât se poate de vii (şi, cu siguranţă, implicate, fiindcă niciodată în viaţă n-am fost un om calm) pe care încercam să le dau, mi se recitau textele Companiei – nu mai dau exemple, le ştiţi foarte bine, inclusiv inepţiile de genul ‚după încheierea mineritului localitatea va intra în UNESCO’. M-am uitat cât se poate de atent, cu un gol tot mai ameţitor în stomac, la cei doi tineri, şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că ei chiar credeau în bunătatea Companiei şi, mai ales, în răutatea mea/ a noastră. Singura întrebare ‚tehnică’ pe care păreau a şi-o pune e dacă le fac atât de mult, şi cu intenţie, rău fiindcă mă plăteşte Soroş sau fiindcă aşa m-a făcut mama.

——————————————————-

Nu mă pot gândi la întâlnirea de vineri fără silă. Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu silă de cei doi tineri, poate un pic prea necopţi şi, efectiv, mici (ca putere) pentru războiul ăsta abătut (şi) peste capetele lor. Dar, cu siguranţă, o silă fizică, zguduitoare, faţă de Dragoş Tănase, faţă de Cătălin Hosu, faţă de Bogdan Naumovici şi mai ales faţă de sinistrul şef de sindicat, Cristian Albu. Pentru că distrugerea sufletelor din Roşia Montana nu a făcut-o o companie impersonală, ci o mână de oameni care poartă nume, iar numele astea trebuie spuse public.

Singurul lucru pe care îl mai pot spune, dincolo de greaţă şi oarecum smulgându-mă deja din ea (nu e vreme de aşa ceva – sunt mai convins ca oricând că Gold Corporation trebuie stârpită ca o năpârcă, trebuie călcată pe cap până se face pastă, iar pantofii astfel murdăriţi trebuie ei înşişi arşi) e să vă descriu mecanismul simplu prin care un om (scriu cuvântul fără adjectiv, fiindcă a spune ‚om liber’ e un pleonasm) poate începe să devină sclav:

Când începi să crezi că pentru o anume problemă sau situaţie există o singură soluţie, că viitorul e deja scris şi nu ţine de decizia, alegerea, gândirea, răzgândirea şi acţiunea ta, ai început să te pierzi pe tine însuţi ca om. Şi, nu trebuie să ţi-o mai spun, lucrul ăsta, tu însuţi-ul tău, demnitatea ta, mândria ta (fie ea şi, cum spuneam mai sus, căpoasă), verticalitatea ta e cel mai preţios lucru pe care-l ai. El nu se dă nimănui – decât celor pe care îi iubeşti, dar asta e o cu totul altă poveste – nici pentru un codru de pâine, nici pentru toţi banii lumii.

Diferenţa între lumină şi întuneric, mărturie despre disimetria fundamentală, bună, a lumii, se vede (îmi spunea un coleg clujean, jurnalistul cultural Claudiu Groza, căruia îi sunt mereu recunoscător pentru asta) în următoarea realitate simplă: te poţi duce, noaptea, cu un mic felinar într-un loc întunecos, să faci lumină. Dar nu te poţi duce ziua cu un pumn de întuneric să-l răspândeşti în jur. Fiecare dintre noi îşi are, îşi duce, îşi protejează, arată, reaprinde lumina lui.

La Roşia Montana, Gold Corporation, neputând aduce felinare de întuneric, a creat o împrejmuire. A închis şi întunecat tot ce i-a căzut în mâini. A încercat să facă în sufletele şi minţile oamenilor mai întuneric decât face sterilul în biserica îngropată de la Geamăna. Pentru că, oricât de simbolic, o biserică este doar un obiect. Roşia Montana, însă, e o vietate. Încă.

Eu cred că trebuie să luptăm din toate puterile pentru ca această nefericită întâmplare să nu se mai repete nicicând, nicăieri în România, nicăieri rudelor, prietenilor, la urma-urma semenilor noştri.

Da, vizitatorii de la Gold şi-au atins, în cele din urmă, scopul. Mă gândesc mult, foarte mult la ei. Mă gândesc la Sanda Lungu. Şi îl aleg pe Eugen David.

Sursa: ACTIVEWATCH

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php