O manifestare culturală de excelență: rezistenţa armată anticomunistă

1 121

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sursa: The epoch times.

Grupurile de partizani care s-au opus comunismului au fost excepţia care ne arată că nu toţi românii au fost paralizaţi de frică şi pasivitate în faţa unui regim criminal. Naţional-liberali, legionari, ţărănişti, regalişti sau apolitici, ei s-au unit şi au fost susţinuţi de mulţi ţărani simpli, care i-au sprijinit în lupta lor. Suferinţele lor în munţi şi apoi în închisori sunt ignorate de discursul public, dar rămân repere morale pentru o societate tot mai lipsită de valori.

Aproximativ 100 de grupuri de luptători anti-comunişti au activat mai ales în zonele muntoase ale României în perioada 1944-1958, conturând una dintre cele mai longevive mişcări de rezistenţă armată din întreg blocul estic. Compuse din categorii sociale dintre cele mai diverse, de la ţărani până la ofiţeri superiori ai Armatei Române, grupurile au reuşit să supravieţuiască mai ales datorită susţinerii primite din partea reţelelor de sprijin din zonele în care activau. Sute de oameni au fost executaţi de către regimul comunist şi alte câteva mii de partizani şi sprijinitori ai lor au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.

Centrul de Studii în Istorie Contemporană a organizat ieri o dezbatere dedicată Rezistenţei armate anticomuniste la care au participat Radu Ciuceanu (directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului; fost membru al Mişcării Naţionale de Rezistenţă în 1947-1948), Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu (fiica foştilor luptători în munţi Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop), Liviu Pleşă, istoric şi cercetător în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi pictorul Ştefan Câlţia.

”Membrii grupurilor de rezistenţă armată din munţi sunt eroi şi au un loc în istorie… la fel şi cei care i-au ajutat, care au fost oameni simpli, dar care ştiau ce e mila şi recunoştinţa. Nu e puţin lucru azi când tradiţia şi educaţia au fost date deoparte” – Ioana Arnăuţoiu.

Evenimentul a avut o încărcătură spirituală şi emoţională aparte pentru că participanţii şi-au deschis sufletul, rememorând perioade grele din viaţa lor. Filosoful Sorin Lavric, moderatorul dezbaterii, a apreciat că ”partizanii sunt acei puţini români care ne dau dreptul să privim înapoi cu mândrie şi demnitate şi să nu stăm cu capul plecat atunci când vine vorba despre comunism”. Totodată, el a subliniat că există o reticenţă, o formă de autocenzură, a istoricilor români de a vorbi public despre rolul partizanilor din munţi.

Motivaţia luptătorilor din munţi

O primă întrebare ridicată invitaţilor prezenţi a fost legată de motivaţia care i-a mânat în luptă pe cei care au format grupurile de rezistenţă din munţi. Dacă aceştia au avut o conştiinţă superioară a nevoii de rezistenţă faţă de un regim criminal sau au fost nevoiţi din considerente personale să se organizeze şi să trăiască astfel.

Liviu Pleşă, cercetător la CNSAS, susţine că partizanii aşteptau venirea americanilor şi că au existat mulţi ţărănişti şi liberali, urmăriţi de Securitate, care au fugit pentru a nu fi arestaţi şi care au format grupuri de rezistenţă. Odată cu trecerea anilor însă membrii grupurilor de rezistenţă au văzut însă că lupta lor nu dă roade, iar mulţi dintre ei s-au gândit să fugă din ţară. Alţii sperau chiar să fie iertaţi de regim şi reintegraţi în societate. Cert este că indiferent de motivaţii, partizanii nu au fost susţinuţi de Occidentul în care şi-au pus nădejdea.

La rândul său Radu Ciuceanu, care a intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă în 1947 şi a fost arestat de Securitate în toamna anului 1948, a afirmat că ”este foarte greu să intri în tunelul blestemat al timpului şi să fixezi nişte repere. Ce am simţi azi dacă am vedea tancuri sovietice pe Calea Victoriei? Dacă am vedea că ţara este înghiţită?”. În perioada rezistenţei anticomuniste, încă mai exista mitul salvării României de către Occident. ”În plus, cei care au luat drumul muntelui au fost determinaţi de motive diverse precum probleme legate de credinţă. De exemplu stareţul de la mânăstirea Tismana. Foarte puţini au fost cei care au plecat în rezistenţă doar dintr-un sentiment naţional”, mai spune Ciuceanu. Directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului susţine că ”nu se ţinea cont de ce au fost înainte – liberali, legionari, ţărănişti, ci s-a produs o osmoză între partizani şi ei s-au unit toţi împotriva regimului comunist”.

Şi pictorul Ştefan Câlţia, care îşi aminteşte cu drag de copilăria sa ”într-o familie superbă cu 8 copii dintr-un sat din Făgăraş”, a subliniat că în familie şi la şcoală copiii erau învăţaţi să iubească ţara, învăţătura şi natura. ”Ei au luat aceste valori tradiţionale cu ei în munţi şi se gândeau că comunismul nu poate rezista prea mult. Dar comunismul a transformat sute de mii de oameni în hoţi şi fricoşi prin teroare, prin instituirea fricii şi delaţiunii”, adaugă Câlţia.

Nici Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica luptătorilor anti-comunişti Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop, nu vede o motivaţie ideologică în lupta partizanilor. ”Oamenii nu cunoaşteau foarte bine ideologia comunistă astfel încât rezistenţa să fie o reacţie ideologică la aceasta, dar comunismul a fost caracterizat de o violenţă de toate felurile la care ei au reacţionat”, a explicat Arnăuţoiu. În opinia ei, grupul de la Nucşoara, condus de fraţii Arnăuţoiu, a rezistat prin credinţa şi abnegaţia oamenilor, prin cinste şi corectitudine şi iubire faţă de aproape.

Percepţia localnicilor

Radu Ciuceanu a explicat însă într-un interviu pentru Epoch Times că ”nu toţi localnicii au aplaudat rezistenţa armată pentru că de la 1280 de locuitori Nucşoara ajunsese la vreo 680. Arestările au fost masive iar cei care au rămas regretau cele petrecute. Unii au făcut declaraţii în care se lepădau de partizanii care aveau arme şi care n-au vrut să le predea. Acest aspect poate fi găsit şi în Banat şi la noi în Oltenia , unde rezistenţa s-a dus către munte şi cei rămaşi au întrebat: Dar de ce ne mai arestaţi domne?”. În opinia sa, ”ţăranul din zona colinară şi de munte habar n-avea ce înseamnă colectivizare, doar cei de la câmpie ştiau”. ”Totuşi în general se poate spune că această populaţie preponderent rurală a întâmpinat rezistenţa ca pe o pregătire pentru ziua în care le-o vor putea plăti celor care îi chinuiau”, a mai spus Ciuceanu pentru Epoch Times.

La rândul său, Liviu Pleşa a precizat într-un interviu pentru Epoch Times că ”au existat cazuri în care partizanii au fost percepuţi ca o povară mai ales în a doua parte a anilor 50. Oamenii erau tracasaţi de securitate, urmăriţi, arestaţi. Există chiar un caz în care un partizan a fost ucis de consăteni. Dar în general, au fost sate întregi, în Apuseni de exemplu, care au susţinut mişcarea de rezistenţă. Au fost preoţi greco-catolici care făceau slujbe religioase clandestine la care participa toată comunitatea”. El a mai subliniat că ”militarii au plecat cu ideea rezistenţei armate pentru că sperau să izbucnească un nou război mondial şi când vor veni americanii, să declanşeze şi ei ofensiva, dar erau şi alţii care fugiseră de arestare şi care sperau doar să reziste până la căderea regimului şi apoi să scape”.

Stigmatul ideologic fals

În ciuda faptului că la baza rezistenţei au stat valori umane, nu ideologice, mulţi istorici şi chiar oameni fără expertiză în domeniu dar vocali în spaţiul public au stigmatizat-o lipindu-i etichete reducţioniste de tipul legionari. În acest sens, pictorul Câlţia a subliniat foarte bine că ”încă sunt mulţi care vor să spele nădragii comunismului”. Iar doamna Arnăuţoiu a arătat că deşi comunismul a fost condamnat formal de statul român ca regim ilegitim şi criminal, ”nu se predă în şcoli, iar manualele conţin greşeli în această privinţă pentru că a existat o puternică bruiere a acestui subiect”. Ea a mai ţinut să arate că grupul de rezistenţă de la Nucşoara nu a fost condus de nicio personalitate politică, aşa cum a fost cazul altor grupuri de rezistenţă din toată ţara.

Pe aceeaşi linie, cercetătorul Liviu Pleşă a susţinut că ”au fost mulţi membri PNL, PNŢ sau legionari în rezistenţă, dintre care unii au avut năzuinţe politice, dar au renunţat la ele pentru a se uni împotriva regimului”. În plus, sprijinitorii lor, care i-au ajutat cu alimente şi adăposturi, au fost în marea lor majoritate ţărani simpli, apolitici. Prin urmare nu logica ideologică a primat. În opinia sa este regretabil că acest tip de discurs se menţine.

La întrebarea legată de bilanţul activităţii grupurilor de rezistenţă şi de modul în care ar trebui să ne raportăm la partizani, pictorul Câlţia a răspuns că ”un popor care nu mai are istorie dispare ca neam şi oricine a îndrăznit să lupte împotriva hienei comuniste este un erou pentru mine”. ”Sunt eroi şi au un loc în istorie… la fel şi cei care i-au ajutat, care au fost oameni simpli, dar care ştiau ce e mila şi recunoştinţa. Nu e puţin lucru azi când tradiţia şi educaţia au fost date deoparte”, a spus la rândul ei doamna Arnăuţoiu.

Radu Ciuceanu a apreciat că ”eroismul presupune oameni care luptau până în ultima clipă a vieţii lor şi nu-şi abandonau umanitatea. Am cunoscut un preot catolic Francisc Haider în închisoarea Văcăreşti în ’56 care a spovedit până în ultima clipă ortodocşi, catolici şi pe toţi care vroiau izbăvire”.

În acest sens, partizanii sunt un model spritual pentru ca ei n-au fost doar nişte campioni ai supravieţuirii în condiţii aspre, ci au avut ca ancoră interioară credinţa. Aceasta nu a putut fi îngenuncheată nici de anchetele şi violenţele şi torturile groaznice la care au fost supuşi aceşti oameni în închisori după ce au fost arestaţi.

Motivele partizanilor in lupta anticomunista

Sursa: http://www.free-press.ro.  Scris de Ana Maria Lazar | Imprimare | E-mail

A existat o constiinta superioara a nevoii de rezistenta la comunism sau lucrurile sau coagulat doar sub imperiul constrangerilor personale? La acesta intrebare au raspuns Liviu Plesa – istoric  si consilier principal CNSAS, Radu Ciuceanu – fost luptator in rezistenta armata si detinut politic, Ioana Raluca Voicu Arnautoiu – fiica partizanilor Maria Plop si Toma Arnautoiu si Stefan Caltia – pictor, in cadrul unei dezbateri organizata de Centrul de Studii in Istoria Contemporana.

Liviu Plesa

Fara indoiala, existau persoane care au dorit inca de la inceput sa se angajeze intr-o activitate anticomunista. M-as referi, in primul rand, la grupurile Macoveiciuc, Cenusa, care imediat ce intra rusii in tara, se gandesc sa opuna rezistenta armata. Mai sunt si alte personalitati in aceasta situatie, cum ar fi generalul Aldea, maiorul Dabija, care pleaca din Bucuresti cu scopul precis de a opune rezistenta, isi face un plan, ia legatura cu Ambasada Turciei. Mai sunt si alte exemple de oameni care, de la inceput, au constientizat faptul ca trebuie sa se opuna armat regimului anticomunist. La sfarsitul anilor ’40 se spera venirea americanilor, iar daca ar fi avut loc un conflict, ei ar fi actionat din interior pentru a rasturna regimul.

In acelasi timp, nu poate fi negat faptul ca au existat si persoane care s-au angrenat in miscarile de rezistenta ca efect al actiunilor represive ale regimului. Este vorba de lideri politici locali care au inceput sa fie arestati (in 1947 taranistii si liberalii si in 1948 legionarii). Sunt toate aceste persoane care scapa de arestare si apoi fug pentru a nu fi prinsi si inchisi si ajung sa constituie grupuri de rezistenta, cum ar fi fratii Arnautoiu, colonelul Arsenescu. Foarte multe grupuri au pornit si din aceasta initiativa. Mai sunt si persoane care au sprijinit aceste grupuri si sunt cautati de Securitate, isi parasesc domiciliul si pleaca in munti.

Odata cu trecerea anilor, grupurile de rezistenta incep deja sa fie tot mai putin convinse de succesul acestei lupte a lor si isi doresc pe undeva fie sa fuga din tara, fie spera ca va avea loc o amnistie, ca regimul va face un pas pentru a li se legaliza situatia. Practic, nu existau sorti de izbanda in conditiile in care statele occidentale nu sustineau in niciun fel miscarile de rezistenta impotriva regimului. Dovada a fost elocventa in 1956, cand revolutia maghiarilor nu a fost in niciun fel sustinuta decat pur declarativ de statele occidentale.

Radu Ciuceanu

Incerc, mai degraba, sa explic ce am simtit atunci, decat ce am gandit. Ce ar insemna daca am iesi acum si am zari pe Calea Dorobantilor trecand tancuri sovietice? Noi, cand am constat ca incetul cu incetul tara incepe sa fie inghitita, si nu de niste soldati pasnici, inca aveam in minte mitul acesta al Occidentului, care urma sa ne salveze. Partea aceasta care s-a ascuns si pe care, prea putini, supravietuitorii, incercam sa o aducem acum, este marea tradare. Acest termen este banalizat acum. Pentru prima data in istoria contemporana, doi scelerati au trecut la un targ. Din necesitati de ordin politic, au acceptat vanzarea. Au fost interese directe politice, dublate si de o lipsa totala, de o absenta a constiintei.

Cei care au luat drumul muntelui au fost impinsi de diferite motive. Cel mai apropiat a fost pentru a se salva de faptul ca jandarmul a venit si i-a spus ca este cautat, in urma participarii domniei sale pe front si ca a avut niste necazuri. Celalalt este pentru ca nu a putut sa-si dea cotele si a fost si el dus in pragul disperarii. Altii au avut probleme legate de credinta. Ultima categorie, cea cu care ma mandresc eu, in calitate de participant la rezistenta, ca atunci cand asculti muzica militara si mergi dupa ea. A fost aceasta mandrie, dar nu pot sa spun ca a fost organizata, poate ca mi-a fost data de catre familie, de profesorii mei si de prestigiosul Colegiu Carol din Craiova. Nu a fost un efort sa raspund la ceea ce transmiteau generalul Aldea, amiralul Macelaru si altii, pe diferite canale.

Foarte putini au fost cei care au plecat in rezistenta numai dintr-un simtamant national. Pe urma, asimilarea s-a facut. In primul rand s-a facut contopirea politica. Ca om care a participat la organizarea acestei regiuni, a Olteniei, va spun ca nu tineam cont de nimeni, daca a fost taranist, liberal, legionar. Au venit cu totii si s-a petrcut acea osmoza, avand si acelasi inamic, nu a fost prea multa greutate ca sa ne unim in teluri. Daca vroiai sa traiesti, nu trebuia numai sa te ascunzi, nu trebuia numai sa te uiti cu binoclul. Trebuia sa te gandesti cum poti sa fii activ, prezent.

Stefan Caltia

Lucrurile despre care voi vorbi sunt lucruri legate de o atmosfera in care mi-am petrecut copilaria, o baie de intamplari. In orasul Fagaras era un liceu, Radu Negru. Eu am trait intr-o familie superba, cu opt copii. Existau doua cai foarte importante de formare a opiniei, in scoala si in familie. Amandoua sunt umbrela unei credinte. Toti liceenii fagaraseni erau educati sa-si iubeasca scoala, parintii, satul, strada, pietrele, padurile. Indiferent de ce motivatie de moment de a ajunge in munti, el pleaca in spate cu acest bagaj, cu aceasta constructie extraordinar de puternica. In anii ’50, aproape in toate familiile, copii luau parte la toate discutiile, mai tarziu incepe dedublarea. Legat de mitul cu americanii, in atmosfera in care traiam, se credea ca lumea cealalta, care nu a cazut sub comunism, e o lume normala si ca ii va ajuta. Marea populatie zicea ca nu se poate sa stea comunismul atat, era ceva impotriva firii. Exista o candoare a oamenilor. Foarte repede, se dubleaza cumva actiunea partidului si a Securitatii. Cateodata, concentrarea nu era atat de mare in urmarirea celor invinuiti, cat in terorizarea satelor si a oamenilor. Sute de mii de oameni au fost transformati in hoti, in paratori, in fricosi. Primul lucru pe care ei vor sa-l instaureze e frica, apoi delatiunea.

Ioana Raluca Voicu Arnautoiu

Daca noi gandim motivatia pe care au avut-o oameni care s-au impotrivit comunismului, judecand dupa elementele de analiza pe care le folosim astazi, nu a existat o motivatie legata de ideologia comunista. Oamenii nu stiau ce contine ideologia asta. Comunismul in Romania, ca si in alte parti, a stat sub semnul violentei. Primele alegeri au fost marcate de violente fizice peste tot, chiar si cand a fost vorba de mici lideri locali, care au fost ucisi in ziua alegerilor, au fost lasati sa stea cate trei zile la marginea satelor, fara ca nimeni sa se poata apropia de ei. Oamenii au reactionat din acest gen de traducere a unei ideologii. Au ajuns lideri locali oamenii care au fost dispusi sa faca compromisuri, erau oamenii care au fost lenesi, care ii detestau pe vecinii lor care erau harnici, au fost cei care au pus umarul din greu ca oamenii harnici sa nu-si poata da copii la scoala. Comunismul aparat, in Romania, de existenta armatei sovietice, care nu a disparut decat in 1958, a stat sub semnul violentei de toate felurile. Cand s-a facut nationalizarea, s-a petrecut intr-o zi, cand directorii au fost inlaturati si au fost gasiti oameni, buni, rai – nu a contat ce stiau despre fabrica respectiva, conta faptul ca erau trup si suflet dedicati regimului. Genul acesta de violenta, care a marcat absolut tot ce a insemnat transformarea societatii si supunerea ei comunismului a dus la motivatiile.

Un ofiter, ca Toma Arnautoiu, care a luptat numai pe frontul de vest, despre care nu se poate spune ca a luptat impotriva Uniunii Sovietice, a fost scos din Armata in 1946, dupa ce fusese decorat. Era normal sa aiba o mare frustrare si revolta personala. In satul lui, toti au fost inlocuiti, invatatori. Prin traditie, taranul tinde sa aiba incredere in cei pe care ii cunoaste. Cei care veneau din afara si care erau oamenii regimului, atrageau o mare suspiciune. Oamenii aveau incredere in preot si in invatator. Tatal fratilor Arnautoiu era invatator. Atunci cand invatatorul Arnautoiu a spus ‘ar trebui sa facem ceva, fiii mei vor face ceva’, ce om de buna credinta, cu educatia pe care o aveau oamenii atunci, nu ar fi crezut ca este un lucru just. A fost un transfer de incredere de la invatator, de la preotii care faceau parte din generatia lui, care erau niste lideri spirituali ai oamenilor locului, catre fiii invatatorului Arnautoiu. Asa s-a explicat faptul ca reteaua celor care au ajutat sa fie atat de bine organizata. Aceasta abnegatie a oamenilor si a educatiei pe care o aveau, in care cinstea, corectitudinea, mila pentru aproape erau prezente, de la sine intelese fara sa existe o filosofie in spatele lor, a facut ca grupul de rezistenta de la Nucsoara sa reziste din 1949 pana in 1958.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php