Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Sf. Ilie Tesviteanul – patronul Rezistenţei armate făgărăşene. Ne vedem la ZILELE REZISTENŢEI!

120362_sfantul-ilieSfântul Prooroc Ilie Tesviteanul a fost ales patron al Rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului (gruparea Gavrilă-Ogoranu), dată fiind asemănarea cu viaţa sfântului, care trăise o vreme prigonit, retrăgându-se în pustie. Şi, aşa cum Dumnezeu a pus deoparte pe Ilie, ocrotindu-l, pentru a da marturia Adevărului la vremea rânduită, tot aşa şi Ion Gavrilă Ogoranu a fost ocrotit în mod miraculos, pentru a mărturisi, după 1989, despre lupta şi jertfa camarazilor săi.
De aceea, începând cu 1995, Ion Gavrilă Ogoranu şi ceilalţi supravieţuitori, au stabilit ca în fiecare an, prima duminică după Sf Ilie (atunci când praznicul nu cade chiar în zi de duminică), să se comemoreze, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cei căzuţi în Rezistenţa armată făgărăşeană.
LA MULŢI ANI, tuturor celor ce trăiesc spiritul Rezistenţei!

Ne întâlnim la ZILELE REZISTENŢEI!

Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu.

Părintele Arsenie Papacioc, de 7 ani în ceruri

Părintele Arsenie Papacioc

Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.

„Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”

Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.

„Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul. Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. „Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”. Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.

Pruncul din raiul ciobanilor

Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. „Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. „Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul. „Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.

Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta. „El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”

Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat – „Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”. Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.

Dor de Hristos

Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.

Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism.

Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza. „Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.

In tinda raiului

In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.

Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.

Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”. „Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.

Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…

Muntele si soricelul

„M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.

Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea – „Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”. Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni. Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina: „Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.

Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele. „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. „Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.

Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. „Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.

„Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”

Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.

Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. „Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.

Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. „In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.

Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.

Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.

Parintele Arsenie Papacioc a murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.

(Cristian Curte – Formula AS, numărul 958, anul 2011)

Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc

Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de „elemente” considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-l afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor sau era un mijloc de a-şi ascunde trecutul prea puţin onorabil sub masca religiei? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii?

Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar, pentru duşmanii religiei lui Hristos, era departe de a fi convingător. În perioada când România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au avut obsesia că opţiunea unor reprezentaţi ai vechii ordini sociale de a se retrage la mănăstire, pentru a-şi închina viaţa Domnului, nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.

De „atenţia” deosebită a Securităţii au „beneficiat” în primul rând foştii membri şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare, priviţi drept cel mai mare pericol pentru „noua ordine” comunistă.

Membrii ai Legiunii au jucat un rol deosebit de important în acţiunile de rezistenţă anticomunistă, dar ei au colaborat, cel mai adesea, cu membri şi simpatizanţi ai altor partide politice, cu toţii uniţi prin aceeaşi ură împotriva duşmanului bolşevic. Însă, „pericolul legionar” a devenit o marotă, un mit cu dimensiuni monstruoase, care, paradoxal, a fost şi un motiv de teamă permanentă pentru organele de represiune comuniste, dar şi un mijloc de realizare a unui control mai strict asupra societăţii. Faima bunei organizări a legionarilor, solidaritatea existentă între ei, „fanatismul” neînţeles de mulţi a făcut să existe îngrijorarea că este posibilă oricând iniţierea unei mişcări bine coordonate de rezistenţă. În acelaşi timp, Securitatea a profitat de eticheta de organizaţie fascisto-teroristă aplicată Legiunii, pentru a face din calitatea de fost legionar cea mai mare dintre crimele posibile. Odată aplicată această etichetă cuiva, până la închisoare nu mai era cale lungă. Era de ajuns ca într-un grup să existe o persoană cu antecedente legionare pentru ca asupra tuturor să se extindă bănuiala de simpatie faţă de ideile gardiste. Adesea, la comandă politică ori în lipsă de altceva, ofiţerii de Securitate inventau conspiraţii legionare, ca să mai strângă un număr de oameni pentru închisori sau lagăre sau pentru a-şi justifica rostul.

În timp, legionarismul a devenit ceva monstruos care pe unii îi fascina tocmai pentru această faimă neagră. Majoritatea oamenilor vedeau în el un pericol difuz, dar extrem de persistent. Acest monstru mitic, creat de serviciile comuniste de represiune şi-a vădit eficienţa şi după „revoluţia” din decembrie 1989, când au existat câteva acţiuni bine orchestrate de atragerea atenţiei asupra „pericolului legionar” care, chipurile, ar fi pus în pericol noua putere, proaspăt instaurată.

Lovirea năpraznică a monahismului ortodox

Când scriem istoria de după 1945 a Legiunii, trebuie să avem grijă să nu suprapunem istoria organizaţiei peste cea a diverselor destine individuale ale unor foşti membri ai acesteia, care sunt extrem diferite. Unii şi-au păstrat crezul până la capăt, alţii au trecut, pentru a se salva, în tabăra comuniştilor învingători, iar alţii, constatând eşecul căii politice, au ales să se retragă în cele spirituale. Numărul legionarilor intraţi în mănăstiri a fost destul de important, majoritatea acestora fiind persoane de mare calitate morală şi intelectuală, care s-au angajat total în viaţa obştilor monahale. Evident că ei păstrau sentimente anticomuniste, dar în primul rând erau slujitori ai Domnului. Ei erau duşmani ai puterii comuniste pentru că, asemenea multor alţi preoţi şi monahi, refuzau să adopte ateismul bolşevic şi păstrau cu încăpăţânare flacăra credinţei. Forţa spirituală a mănăstirilor a fost un motiv major de îngrijorare pentru organele de Securitate, care au căutat mijloacele pentru a limita, pe cât posibil această influenţă. Dar influenţa religioasă nu constituia un temei legal pentru ca mănăstirile să fie închise. Atunci a fost inventată o vastă conspiraţie a legionarilor din mănăstiri, menită să readucă Garda de Fier la putere în România. Ea a constituit temeiul pentru celebrul decret 410 din 1958. Au fost mai multe dosare prin care Securitatea a justificat această aserţiune şi amintim în acest sens problema Vladimireşti, cazul mănăstirii Viforâta şi lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”.

Acest din urmă caz a însemnat o cumplită lovitură dată elitei monahale a ortodoxiei române, aflată sub protecţia nemijlocită a patriarhului Justinian. Pretextul arestărilor operate era că Alexandru Teodorescu (devenit ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor), împreună cu alţi prieteni, sub masca întâlnirilor de meditaţie ale „Rugului Aprins”, făceau de fapt educaţie legionară unor tineri. Faptul era complet fals, deoarece aceste întâlniri aveau un caracter pur religios şi, în plus, mulţi din cei arestaţi avuseseră prea puţin de-a face cu gruparea fondată de Sandu Tudor. Dar, faptul că ei se cunoşteau şi se întâlniseră la un moment dat a fost de ajuns pentru Securitate ca să-i aresteze. Iar în sprijinul ideii de conspiraţie legionară nu aveau alt argument în afară de cel al trecutului legionar al unora dintre membrii lotului. Unul dintre aceştia era părintele Arsenie Papacioc, de la mănăstirea Slatina.

Pentru cei care concep creştinismul în mod edulcorat şi cuminte s-ar putea să le pară o impietate ce voi prezenta mai departe. Ei văd în preot sau monah o statuie de ceară, un amorţit, nu un om de carne şi sânge, care are şi el păcatele lui, dar care, prin asceză, reuşeşte să-şi domine patimile şi să se apropie de Dumnezeu. Nu insist mai mult asupra acestui subiect, ci trimit pe cel curios la însemnările cuviosului Siluan Athonitul pentru ca, în cele ce urmează, să prezint pe scurt câteva aspecte din viaţa marelui duhovnic al României care este părintele Arsenie Papacioc.

Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput,Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

Anghel Papacioc (militar) - părintele Arsenie de mai târziu

După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul „frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu „Rugul Aprins”, cu alţi reprezentanţi ai Bisericii.

Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.

Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile „crime” făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, „în mod duşmănos” regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.

Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului „Teodorescu Alexandru” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, „eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

Aici opresc „viaţa cea după trup” a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte.

(George Enache – Revista Rost, numărul 28 din iunie 2005)

Curajul mărturisirii

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc:

Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă în sfârşit o biserică. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă, nu ştiu ce a fost la Aiud l-am rugat pe părintele Arsenie Papacioc să ne spună câte ceva din propria experienţă. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…

– Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.

Despre om

Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu…. Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sf. Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”.     Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi asemănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi aşa suntem creaţi, după chip şi asemănare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti.
N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!

Omul, dumnezeu după har

Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotărăşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori nu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.

Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată.

Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă, mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor într-un loc aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.

Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.

Sfinţii închisorilor

– Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, laValeriu Gafencu –, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

– Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ! Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de mare greşeală a lumii este nepăsarea!

– Ce au au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

– Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti! Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră, care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…” S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

Decizia Sfântului Sinod

– Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de jertfa celor din închisori…

– Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu puteam face asta fără amprenta Bisericii. Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. Şi i-am spus unui mitropolit: „Eu aş desfiinţa Sinodul! Pentru că noi nu avem nevoie de poziţia lui Corneanu. Noi nu avem Sinod, Înalt Prea Sfinţite – i-am spus.” Nu mai tergiversăm o măsură pe care trebuie să o luăm. Dar nu asta contează. Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti? Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoaroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întîi. Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blestemă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează, repet, decât maniera în care mori. Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

(Interviu realizat de Rafael Udrişte)

Din învăţăturile părintelui Arsenie Papacioc

„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Faptul că vă aflaţi aici dă de înţeles că vă preocupă problema mântuirii, dar mai raţional. Aş vrea să discutăm despre ceva care să vă pună în mişcare. Nu teorie, tipic, tipic, şi la inimă, nimic. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mică abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni.

Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Nu vă întreb dacă aţi auzit de iad. Aţi auzit, dar nu-l cunoaşteţi! Apucaţi-vă de acum de a cunoaşte mai întâi Raiul. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoasteţi inimile, posibilităţile.”

Dumnezeu ne-a creat numai pentru El

Dragii mei, fiinţa omenească este cu totul superioară întregii creaţii. Umanitatea e superioară îngerilor. Dumnezeu a creat îngerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru că sunt curaţi. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca să fim împreună cu El în vecii vecilor, iar pentru aşa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat înger păzitor, pe care l-aţi uitat! Dar n-aţi simţit pe dracul pe spinare ca să vedeţi cât de important e îngerul păzitor impotriva lui. Se spune că este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină. Îngerul ăsta are o misiune grozav de importantă. Toate gândurile şi cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de înger la Dumnezeu.

Nu există păcat mic

La o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a făcut altceva, decât a muşcat dintr-un măr. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul. Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului ăstuia din noi să lucreze?

Moartea nu vine să-i faci o cafea

În viaţa mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai traiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiţia divină e încadrată de marea iubire divină, şi ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Şi un mare trăitor a zis că aceasta clipă e mai mult decat coşul cu lacrimi.

Dumnezeu vrea o inimă sinceră, şi nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu – ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.

Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti

A iubi vrăjmaşii e o poruncă, nu un sfat! Eu, care stau de vorbă cu multă lume, am simţit că-mi spun – părinte, până aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar să nu-mi spui să-mi iubesc duşmanii. Vedeţi ghearele drăceşti care stăpânesc pe fiecare? Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăsti, şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă. Să facem puţină cântăreală negustorească… Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusă de duhovnici sau părinţi în educaţia religioasă. Iadul e o mare realitate! Şi daca nu ierţi, mergi în focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decât focul de aici, şi-i fără lumină. Nu te vezi cu cineva! Şi nu stai acolo un timp, ci o veşnicie! Daţi-vă seama, îngrozitor! Pentru că nu numai suferinţa fizică te macină, ci şi faptul ca eşti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe veşnicie. Te îngrozeste veşnicia asta, măi fraţilor! Te plictisesc de multe ori chiar nişte bunătăţi, că te saturi de ele.

40 de ani erau un timp şi nu o vesnicie

Unui oarecare ins i s-au descoperit suferinţele din iad. Până la glezne era unul în foc şi ţipa groaznic. Şi l-a întrebat ăsta – de ce ţipi aşa? Pentru că veşnic sunt în focul ăsta! Şi a mers de a dat de altul care era în foc până la gât; dar ăsta se bucura din când în când. Şi a spus: cu mult mai mult sunt în foc decât alţii, dar mă bucur când se mai face câte unul din neamul meu preot, şi peste 40 de ani mă scoate de aici. Vedeţi, psihologic, 40 de ani erau un timp şi nu o veşnicie. Era fericit pentru că avea o nădejde.

Fratilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmăreşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

Nu fă cruce cântând ca la mandolină!

Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi, toată adâncimea, Fiul şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

(Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina)

18/19 iulie 1959, ora 21. Sunt executaţi, la Jilava, partizanii din grupul Arnăuţoiu.

Prin sentinţele date de Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, au fost condamnate la diferite perioade de detenţie peste 100 de persoane.

Dintre acestea, 16 au fost condamnate la moarte prin Sentinţele nr. 107, 108 din 19 mai 1059 şi Sentinţa nr. 119 din 14 iunie 1959:

 TOMA ARNĂUŢOIU (ofiţer)                                          PETRE ARNĂUŢOIU (ţăran)

 TITU JUBLEANU (ţăran)                                               CONSTANTIN POPESCU (ţăran)
 ION SĂNDOIU (ţăran)                                                     NICOLAE ANDREESCU (preot)

 ION CONSTANTINESCU (preot)                                     NICOLAE SORESCU (cioban)

 NICOLAE BĂŞOIU (ţăran)                                             GHEORGHE TOMECI (proprietar)

 ALEXANDRU MOLDOVEANU (învăţător)                      ION MICA (învățător)                           GHEORGHE POPESCU (învăţător)                                   ION DRĂGOI (preot)

 BENONE MILEA (ţăran)                                                NIŢU NICOLAE (proprietar)

Toţi au fost executaţi la închisoarea Jilava, în noaptea de 18/19 iulie 1959, începând cu orele 21, la intervale de 15 minute, primul executat fiind Toma Arnăuţoiu.

Cătălin Sturza în dialog cu Vasile Bănescu la TRINITAS TV, despre libertatea de expresie și presiunea ideologică

Cătălin Sturza, publicist, a fost invitat la emisiunea „Credință și cultură” realizată de Vasile Bănescu.

Un dialog despre:

  • originea intelectuală și faptele mai puțin cunoscute ale „Revoluției sexuale” care bântuie, de câteva decenii, lumea occidentală;
  • escrocheria folosirii „etichetelor de ură” pentru scoaterea în afara spațiului public a adversarului ideatic;
  • campania „One of Us” desfășurată în acest moment în Marea Britanie, care apără libertăți democratice fundamentale; în campanie este implicată și o româncă;
  • câteva victorii pentru libertatea de exprimare și libertatea religioasă obținute în ultimele săptămâni la Curtea Supremă a Statelor Unite.

 

via Știri pentru viață

18 iulie: Moartea Reginei Maria. Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om

Născută Marie Alexandra Victoria la Eastwell Park în Marea Britanie, fiind fiica principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha și duce de Edinburg, și a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.

18 iulie: Moartea Reginei Maria. Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om

Regina Maria s-a logodit la 16 ani cu prințul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor al tronului României, iar căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892.

De-a lungul vieții a urmărit mereu interesele naționale ale României, opunându-se intrării României în WWI alături de Puterile Centrale și a susținut alianța cu Antanta.

Pe timpul primei conflagrații mondiale și-a însoțit soțul în refugiul din Moldova, activând ca soră în spitalele militare, ceea ce a făcut ca în popor să fie denumită „Regina Mamă”.

regina-maria-138-de-ani-de-la-nastere

După încoronarea ca Regină a României Mari, Maria a participat la o campaniei diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român întregit.
Regina Maria a fost repede adoptată de Armata Română, mai ales după ce a fost numită comandant( proprietar ) al Regimentului de Cavalerie 4 Roșiori.

Legătura dintre oștire și Regină s-a susținut pe faptele suveranei pe câmpul de luptă. Aceasta nu s-a sfiit să lucreze în serviciul sanitar, a îngrijit bolnavii din lagărele de holeră sau să îngrijească bolnavii de tifos din Moldova.

Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la căpătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mâna ore întregi pe tânarul muribund, spunându-i cu toata sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei pâna când îsi dadea sufletul – Arthur Gold Lee

 

În 1917, Regina a dus sacrifiul încă și mai departe. Suverana României s-a încadrat, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front de la Cireșoaia, în fața cotei 443, pe linia întâi, la 200 de metri de inamic.

Constantin Argetoianu, unul din politicienii vremii, scria în memoriile sale:

Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești – Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri

Atât de mult și-a iubit poporul adoptiv, încât Maria a trecut, în 1926, de Bunavestire, la ortodoxie. Într-o ceremonie desfășurată la Palatul Regal, ea fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române de către Patriahul Miron Cristea.

Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om: a fost salutată cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus.

S-a stins la 18 iulie 1938. A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima reginei a fost mutată la Bran.

sursa: ActiveNews

Un bust al Regelui Ferdinand I Întregitorul va fi sfințit la Nistru

Un bust al Regelui Ferdinand I va fi sfințit în septembrie în satul Varnița, raionul Anenii Noi, din Basarabia. Inițiativa îi aparține avocatului Iulian Rusanovschi și a primit aprobarea Consiliului local Varnița, care a dispus instalarea monumentului în curtea Școlii de Arte din localitate.
Un bust al Regelui Ferdinand I Întregitorul va fi sfințit la Nistru
O inițiativă de edificare a unui bust în cinstea Regelui Ferdinand I demarase în localitatea de pe Nistru încă în perioada interbelică. În bugetul Căminului Cultural Sfântul Gheorghe din Varnița erau deja prevăzuți 10.000 lei pentru anii 1935-1936, în scopul ridicării Monumentului Eroilor, iar la începutul anului 1937, suma se ridica la 10.267 lei. Trebuie menționat faptul că, în documentele de arhivă, acesta este numit „Monumentul Eroilor”, dar și „Bustul Regelui Ferdinand I”. Nu se cunoaște cu exactitate dacă monumentul a mai fost ridicat și inaugurat, deoarece în 1940 urma ocuparea Basarabiei de către imperiul sovietic. „Astăzi se impune încununarea acestei inițiative prin edificarea unui monument în cinstea Majestății Sale Regele Ferdinand I.”, susține continuatorul ideii.
În 2017, din inițiativa avocatului Iulian Rusanovschi au fost începute lucrările de reconstituire a bustului Regelui Ferdinand I. Cum a fost imposibil de identificat schița sau fotografia monumentului din perioada interbelică, s-a mers pe ideea realizării monumentului după cel ridicat în interbelic în comuna Șaba, județul Cetatea Albă.
Lucrările de reconstituire a postamentului din piatră au fost încredințate meșterului popular Vladislav Lozan din Cosăuți, iar bustul și placa din bronz au fost turnate de sculptorul Veaceslav Jiglițchi din Chișinău. La 28 aprilie 2018, în comuna Varnița a fost instalat postamentul din piatră, care poartă pe spate numele eroilor din Varnița căzuți în primul război mondial. Monumentul a fost restabilit cu suportul financiar al familiilor Antoci și Cernei.
Inaugurarea monumentului va avea loc la 5 septembrie 2018, în prezența unei delegații de preoți din cadrul Mitropoliei Basarabiei și ai Mitropoliei Moldovei și Bucovinei cu sediul la Iași, alături de autoritățile locale și reprezentanți ai Armatei Naționale. Evenimentul va începe la orele 12.00 și sunt așteptați toți oamenii de bună credință și iubitorii de neam și patrie.
sursa: ActiveNews

Asocierea prof. Ioan – Aurel Pop cu Securitatea, o diversiune concepută în laboratoarele Grupului pentru Dialog Social și desfășurată fraudulos cu complicitatea mai multor colaboratori din interiorul CNSAS

Documentul prin care Președintele Academiei Române, prof. Ioan – Aurel Pop a fost acuzat de „colaborare cu Securitatea” a fost o „operațiune de denigrare prin acuzații false a lui Ioan Aurel Pop, actualul președinte al Academiei Române, a fost concepută în laboratoarele Grupului pentru Dialog Social (GDS) și desfășurată fraudulos cu complicitatea mai multor colaboratori din interiorul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)”, a scris jurnalistul Victor Roncea în EVZ.
Asocierea prof. Ioan - Aurel Pop cu Securitatea, o diversiune concepută în laboratoarele Grupului pentru Dialog Social și desfășurată fraudulos cu complicitatea mai multor colaboratori din interiorul CNSAS
Acesta scrie că toată operațiunea trebuia să aibă loc cu o zi înainte de alegerile de la Academia Română, dar „un scurt-circuit intern al grupului organizat de acțiune, care a întârziat apariția celebrei „Liste de colaboratori ai Securității”, în fapt o listă de lucru a Unității CIE (fosta DIE, actualul SIE) 0225 – Emigrație”.
„Motivul: pagina 2 lipsă a documentului publicat falsificat de „22”, organul de presă al GDS, în care apar persoane ale căror nume de familie încep cu litera „A” sau „B”. Pe cine au vrut să protejeze falsificatorii, ei știu. Iar noi vom afla. Președintele CNSAS, istoricul Constantin Buchet, ne confirmă, sub antentul instituției, că da, Hodor a primit documentul integral și da, documentul, așa cum a apărut în presă, a fost alterat”, noteză Roncea.
Conform sursei citate, Mădălin Hodor a eliminat pagina a doua a documentului original, acuzând SIE și CNSAS de cenzură, deși respectiva filă se află în arhivele CNSAS.
„Aceasta a fost întrebarea noastră adresată oficial conducerii CNSAS: „Pagina 2 a documentului CNSAS pe care l-a publicat dl. Hodor, încălcând Legea și regulamentul CNSAS, se află în arhiva CNSAS? Dacă nu, ați solicitat-o instituției de unde provine? În ambele cazuri, ce demersuri faceți pentru a prezenta această pagină lipsă opiniei publice, pentru a scăpa asfel de acuzația că CNSAS sau dl. Hodor acoperă pe cineva de pe această pagină?”
Răspunsul președintelui CNSAS, prin care este demonstrată minciuna incalificabilă a lui Hodor, este fără echivoc: „Da, în fondul arhivistic al CNSAS se regăsește pagina a doua a documentului publicat de domnul Mădălin Hodor. Având în vedere că demersul domnului Mădălin Hodor a fost unul personal, generat prin calitatea sa de cercetător acreditat, nu ne putem pronunța asupra criteriilor sale opționale și nici asupra factorilor determinanți în ceea ce îl privește”, scrie Roncea.
Continuarea articolului este aici.

Spiru Blănaru – o lumină vie veșnic aprinsă

Spiru Blănaru

„Poporul român s-a născut creștin. Avem obligația morală față de copiii noștri să le lăsăm moștenire dreapta credință a strămoșilor noștri și răspunderea față de străbunicii noștri, crescuți în legea creștină.”

Spiru Blănaru a intrat în Legiune [Mișcarea Legionară n.n.] la vârsta când sentimentele vibrează puternic, când inima, această antenă ce nu se înşeală niciodată de obiectiv, ţinea loc de raţiune. Prima şcoală legionara şi-o face în frăţiile de cruce.

Dascălii lui se chemau: Ovidiu Găină, Bădia Dumitru Leontieș, frații Rahmistruc, Lututovici, Vasile Posteucă, Vasile Iasinschi. Educaţia lor nu afost lipsită de exemple vii. A călcat pe urmele lor cu râvna şi dorul de a se depăși într-o luptă imensă, care va culmina cu dăruirea supremă.

Războiul i-a găsit sufletul încălzit pentru această confruntare, pentru a alunga cât mai departe de ţara lui duşmanul de moarte. Cu toate că participarea legionarilor la această luptă era considerată ca o pedeapsă de către ”Conducător”, unde au fost trimişi cu consemnul ”periculos”, adică să nu se mai întoarcă, au luptat toţi cu atâta eroism, cu atâta abnegație. Era razboiul lor, ce ameninţa existenţa neamului nostru şi erau conştienţi de acest adevăr ultim. Când s-au întors de acolo, înfrânţi de coaliția iudeo-comunista, a trecut pe-acasă, să-şi ia rămas bun de la ”Dulcea Bucovină” pe care nu o va mai vedea niciodată, să-şi ia bruma de avere ce putea duce, icoana lui Christos şi chipul părinţilor. A pus această comoară în traista pribegiei şi s-a tot dus, cu amarul în suflet, dar cu hotărârea fermă de a nu trăi decât cu un singur gând, să plătească tot răul ce s-a făcut neamuluilui de către vânzătorii de neam şi coaliţia de interese iudeo-slave, cu care nu va înceta să se măsoare. Sensibilitatea tânărului din frăţiile de cruce devine acum un legământ, unicul rost ce i-a mai rămas pe lume. Întâlnirea lui cu noi, cei veniţi de dincolo, să trezim neamul, să-l pregătim pentru o nouă luptă, de astă dată, ultima, înainte de a învinge sau dispare în masa slavă, a fost ca o nouă nădejde, după crunta înfrângere provocată din interior. S-a angajat cu tot sufletul, aşa cum o făcuse acum câţiva ani, în răsărit. Acum însa simţea cotul celor de-o trăire cu el, simţea că nu va fi abandonat, că lupta se va duce până la sfârşitul ei. (…) În ochii lui se citea hotărârea tare de a merge până la capăt, cu orice preţ, oricât de greu ar fi. Dârzenia lui nu s-a dezminţit o clipă. […]

Spiru Blanaru, acest bucovinean refugiat la noi, plin de curaj, de sacrificiu, va rămâne ca o lumină vie veşnic aprinsă. După un război în Răsărit, unde s-a purtat ca un erou, se întoarce acasă, casa lui de sub Obcine. Nu pentru mult timp, însă, Ruşii l-au gonit, i-au luat totul. Frate de cruce, a pornit cu toţi bucovinenii să caute o nouă casă la cealaltă extremitate a ţării, Banatul ospitalier. Aici a căutat camarazii de ideal şi s-a aliniat rândurilor deja în ordine de bătaie. Pentru el, ca și pentru ai lui, lupta nu s-a terminat.

Îşi construieşte un cămin legionar, luând în căsătorie pe fata camaradului Horașcu, şeful plasei Teregova. Casa lor se găsea pe dealurile Domasnei. Aici l-am găsit în 1945, şi epopeea luptei legionare îşi sapă albie alături cu Valea Timișului.

– Camarade Filon! Aș vrea să te însoțesc o bucată de drum!

Am trăit ani de zile momente grele, dar sublime. Ne simţeam ca frați din acelaşi lăstar.

– Camarade Spiru! s-ar putea ca eu să trec dincolo. D-ta cunoşti bine regiunea şi oamenii. Când ne vom întoarce toţi, în frunte cu Comandantul, pentru ultima bătălie, să vă găsim pe toţi gata de luptă. Să trăiţi, însă, până atunci, să nu vă pierdeţi speranţa. Dumnezeu ne va ajuta, pentru că luptăm pentru cruce şi cauza noastră este dreaptă şi sfântă.

L-am strâns la piept, ne-am contopit gândurile în aceeaşi simţire. Ca o umbră dispare în întuneric, se întoarce la ai lui, la bănăţenii lui, care l-au adoptat, l-au iubit. Dumnezeu a decis altcum. Vremile şi-au schimbat cursul. Am aflat mai târziu, după procesul de la Timişoara.

Împrejurările sau destinul? S-au unit cu grupul Uță – Vernichescu în primăvară şi s-au botezat, într-o baie de sânge, împreună, să scrie o pagină de istorie românească, una din cele mai sublime.

Eroii se cheamă: Spiru Blănaru, Comandor Domășneanu, Smulțea dinTeregova, Colonelul Uţă, Vernichescu, avocat Ionescu…

Bătălia de la Pietrele Albe, acolo unde am poposit la coliba lui Ilie în ultim pelerinaj, rămâne un simbol de unitate românească în fața dușmanului comun. Jertfa lor se va răsfrânge peste istorie, să lumineze drumul, singurul de urmat de generaţiile ce vin.

(Filon Verca – Parașutați în România vândută, Editura Marineasa, Timișoara, 2000)

Mesajul lui Spiru Blănaru către neamul românesc

 

În 16 ianuarie 1949, apare legea care prevedea pedeapsa cu moartea pentru toţi aceia care se dovedeau că luptă împotriva statului, cauzând moartea în rândurile securităţii. Nu ne-a rămas decât lupta pe viaţă şi pe moarte.

În 23 ianuarie 1949, eu am fost la Spiru Blănaru pentru a ne înţelege asupra a ceea ce aveam de făcut. Ne aşteptam, fără îndoială, la un atac de proporţii mari din partea securităţii. Amajuns acolo condus de Tudor Ruset, curierul meu. Grupul îşi avea locul fixat pe dealul Tomnacica, la nord-est de Teregova.

Până acolo sunt aproximativ 7 km. Slatina-Timiş se află la odistanţă de 15 km. În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea.

Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, cei care ne angajasem în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne da târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi în misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara. După lungi discuţii, am căzut de acord cu tot grupul, în frunte cu Spiru Blănaru şi cu Petru Domăşneanu, să nu se dea un atac frontal. În cazul când vor fi surprinşi, atunci se vor apăra luptând.

Tot acum ţin să vă încredinţez şi mesajul lui Spiru către neamul românesc. Stând de vorbă cu el, acolo sus, în mijlocul pădurilor care fremătau a bejenie, pe îndelete mi-a încredinţat multe lucruri gândite de el. Era o zi de iarnă, nu prea frig, deşi albastrul cerului vestea ger, soarele scălda bolta cerească de un pitoresc nemaivăzut, zăpada nu se topea. Miriade de steluţe albe reflectau albul scânteietor al omătului. Era o feerie. În măsura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeaşi măsură creştea farmecul naturii, cu albul zăpezii scânteind în soare. Contrastul acela izbitor al colinelor de deal înveşmântate în mantia albă, ne trezea la realitate. Aşa cum am mai spus, ei erau mulţi, sprijiniţi de tancurile ruseşti, iar noi eram puţini şi fără arme. În lupta aceasta cu răul, cu noi era numai Dumnezeu. Vânaţi din toate părţile, într-o iarnă grea, ne zbăteam să găsim o ieşire. În această atmosferă de zbucium sufletesc, Spiru începe mărturisirea lui.

Baierele inimii lui se dezleagă şi zice:

– Măi frate Tase Berzescu, suntem prinşi ca-ntr-o menghină. Nu ştiu care va scăpa din noi doi cu viaţă. Cred totuşi că tu o să scapi. Este bine să ştii unele gânduri ale mele.

Stând aşa, unul lângă altul, în mijlocul întinsului de zăpadă, ascultam la ce-mi spunea Spiru. Apăruse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Iată ce-mi spune Spiru:

a) – De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţă politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

b) – În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă.

c) – Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frateTase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.

d) – Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeusă fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “toiul beznelor adânci”.

După această încredinţare de gânduri şi vreri a urmat un moment de tăcere, de linişte, de trăire interioară pentru amândoi. Ştiam că ne hârjonim cu moartea. Ca treziţi dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri şi nădejdi, ne-am îmbrăţişat şi sărutat, despărţindu-ne. De atunci nu ne-am mai văzut. Acestea au fost gândurile lui Spiru Blănaru, încredinţate mie. El n-a avut pretenţia unui mesaj. Eu însă îl consider mesaj către toţi românii, către ţară, mai ales asupra unităţii, care nici în prezent nu este.

După ce m-am despărţit de Spiru am stat de vorbă cu Petru Domăşneanu, aproape o oră. În mare, aceleaşi lucruri şi doruri mi le-a spus şi Comandorul, încredinţându-mi pentru viitor cele spuse de el.

Amândoi şi-au iubit neamul şi legea creştină, jertfindu-se pentru ele.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pp. 53-56)

Frânturi de amintiri din haiducia eroului Spiru Blănaru

 

Pe Spiru Blănaru l-am cunoscut într-o primăvară cu mult soare, cu pomi înfloriți. Se terminase războiul, pe măsură ce armatele germane se retrăgeau de pe frontul nostru, cele ruseşti înaintau.

Se răsturnase o lume, se dărâmase din temelii tot ce până atunci se clădise pe tărâm spiritual şi material. Nimic nu mai corespundea cu cele ce ne învătaseră părinţii: şcoala, religia. Spiru venise rănit de pe frontul rusesc. După vindecare a fost trimis la o şcoală de ofiţeri din Lugoj. Acolo l-a prins sfârşitul războiului. De aici s-a alăturat, împreună cu alţii, forţelor paraşutate din Germania, pentru a opune rezistentă înaintărilor trupelor ruseşti, lucru ce nu s-a mai întâmplat fiindcă totul a decurs atât de rapid. Ai noştri au fost puţini la număr, iar Germania dezmembrată nu le-a mai putut da nici un fel de ajutor.

Au stat fugari o perioadă. După câteva săptămâni a apărut o amnistie; aşa au putut să-şi reia viaţa normală. În această vreme a terminat Dreptul la Iaşi şi apoi s-a căsătorit cu sora mea.

Perioada de linişte a fost de scurtă durată – doar o linişte aparentă – fiindcă în culise nu a încetat nici o clipă supravegherea. După un an, toţi sunt căutați de securitate. Reuşesc să scape de arestare. Au stat un timp ascunşi.

Numărul celor căutaţi de securitate se înmulţea prin toate satele din jur; aşa s-a ajuns la formarea unui grup, la început mai mic. S-au refugiat apoi în munţi. Dar iarna în munţi, viaţa era grea din toate punctele de vedere şi mai ales din cel al aprovizionării. Au încercat să se adăpostească prin sate, pe la casele oamenilor. N-a durat prea mult şi securitatea, mereu în regiune, a găsit o altă formulă prin care puteau fi arestaţi cei bănuţi de ei ca „Primitori-tăinuitori”. (…)

Într-o noapte se nimerise şi Spiru acasă, cu nenea Ghiţă, care-l însoțea peste tot. În toiul nopţii, Spiru s-a trezit neliniştit şi a plecat să se culce la ”căzănie”, puţin mai sus pe firul apei. Aici aveam cazanul de fiert ţuica. Un şopron cu multe căzi mari pentru borhot. Acolo te puteai ascunde şi puteai fugi, fiind la marginea satului. După ce a plecat Spiru, nici n-a aţipit bine că ne-am trezit cu o mulţime de militari în cameră, în toată casa şi prin curte. Nu am înteles niciodată pe unde au intrat, uşile fiind toate încuiate. Ne-am trezit cu ei în cameră pe la ora trei şi jumătate, abia mijea de ziuă. (…)

În agitația lor, eu, foarte liniştită, mi-am luat hainele şi i-am cerut militarului, pe care-l lăsase în cameră să ne păzească, să-mi dea voie să ies în camera de alături să mă îmbrac. Ieşită din cameră în curte, m-am strecurat în spatele casei prin grădină, unde mai aveam o ieşire. Am reuşit să fug spre cimitirul din deal; acolo, nu departe, aveam o grădină în care Spiru aranjase o claie de fân goală pe dinăuntru. De intrat, intram târându-ne pe jos. Odată ajunşi în golul din claie, acopeream intrarea cu fânul ce-l aveam la îndemână. Nici azi nu ştiu cum am reuşit, casa fiind păzită de vreo 20-30 de militari. Poate nici ei n-au ținut să mă aresteze. Între timp fusese anunţat şi Spiru. El dormise în noaptea aceea la căzănie. A venit în grădină la claia de fân. Mi-a spus să ies şi să dispărem cât mai repede din prejma satului. Dar eu plecasem desculţă şi în cămaşă de noapte. Noroc că la ora aceea, atât de dimineaţă, n-am întâlnit pe nimeni.

Grija noastră era să ieşim cât mai repede din jurul satului. Ocoleam pe cărări mai puţin călcate de oamenii din sat, dar spinii mă deranjau mult. Cu picioarele învelite în batistele lui Spiru am ajuns la sălaşul Maicii Preotese, unde am putut poposi până am primit îmbrăcăminte de-acasă. (…) Aşa a început viaţa noastră de fugari, de partizani, cum le plăcea celor dinsat să ne numească.

Vara aceea a trecut fără prea multe evenimente, fiindcă unităţile de olteni trimise pentru urmărire ne-au lăsat în pace. (…)

Vara era aproape pe sfârşite şi de nicăieri nu se zărea un drum mai luminos. Se obişnuiseră oamenii cu traiul în munţi. Ciocnirea se apropia şi era de mirare cu cât de puţin se mulţumea omul numai ca să-şi poată salva libertatea.

Un incident regretabil s-a întâmplat. Plecând Spiru la Domaşna, a aflat că grupul deplasat la Teregova după informaţii s-a întâlnit la miez de noapte cu unul din spionii Securităţii şi l-a împuşcat. Spiru a regretat că nu a fost de față ca să oprească acest omor. (…)

Pe la începutul lunii Martie căzuse o zăpadă mare. Am fost atacaţi de trupede securitate. S-au dat lupte. Au fost morţi şi de-o parte şi de alta. Ne-a fost descoperită ascunzătoarea de pe malul Timişului şi a trebuit să ne despărțim în grupuri mai mici, ca să ne putem strecura mai uşor.(…)

Am trecut Timişul cu multă teamă, să nu ne întâlnim cu patrulele. Am petrecut noaptea aceea fără să ştim unde să poposim. Am ajuns deasupra Ruscăi, pe un deal unde am găsit un sălaş părăsit în timpul iernii. Am rămas aici cu tăticu, nenea Ion şi Petre Berzescu din Teregova. Spiru şi Caraiman au încercat să ajungă la Feneş, de unde era Caraiman, ca să ia legătură cu cineva dintre ai noştri. Omul de legătură i-a îndrumat să vină fară teamă. Când s-au apropiat au fost somaţi. Spiru şi Caraiman au încercat să se apere, dar Spiru a fost împuşcat în picior, iar Caraiman rănit mortal.

(Ana Horăscu Olteanu – Lacrima prigoanei)

via Fericiţi cei Prigoniţi

ZILELE REZISTENȚEI. Alături de foștii deținuți politici.

 Mai sunt 3 zile până la ZILELE REZISTENȚEI! Și de această dată, vor fi alături de noi foștii deținuți politici. Dr. Corneliu Boiangiu, Petre Petre, Galina Răduleanu – sunt doar trei dintre luptătorii anticomuniști care vor împărtăși celor prezenți mărturiile lor din tenebrele temnițelor comuniste. 

Vă așteptăm la Zilele Rezistenței!

ZILELE REZISTENȚEI, ediția  9-a Programul manifestărilor – aici!

(mai mult…)

Referendumul pentru căsătorie, un exercițiu de unire

De câțiva ani, avocata Ana-Corina Săcrieru, membru fondator al Platformei Civice de drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ, pledează pentru împlinirea inițiativei celor trei milioane de români care au cerut, în 2015, clarificarea termenului de „soți” din Constituția României pentru armonizarea lui cu Codul Civil. Ea ne-a vorbit despre miza istorică a unei participări masive a românilor la referendumul care are ca scop aprobarea înlocuirii cuvântului „soți” din definiția constituțională a căsătoriei cu sintagma „un bărbat și o femeie”.

Referendumul pentru căsătorie, un exercițiu de unire

De ce este important ca românii să voteze masiv la referendumul pentru căsătorie, care ar stabili în Constituție înțelesul biblic al acestei instituții fundamentale?

Referendumul acesta este despre noi înșine. Este singurul proiect de țară care ne unește cu adevărat, deși este regretabil că a durat atât de mult, trei ani. Dar faptul că acest referendum va avea loc în acest an al unității noastre naționale, așa cum nu ne îndoim că va fi, ar putea să ne arate că Dumnezeu are o logică a lucrurilor care e deasupra logicii noastre. Suntem invitați să constatăm că nevoia de unire este azi la fel de actuală ca acum 100 de ani. Iar noi avem șansa să fim martorii vii, să trăim personal un act de unitate națională.

Nu va fi ușor să se atingă nivelul de participare necesar pentru validarea rezultatului referendumului. Trebuie să participe 30% din numărul românilor din statistici. Dar, cu atât de mulți români emigrați sau plecați la muncă în afară, populația reală a României este de fapt mult mai mică. Va fi nevoie de un efort extraordinar, pe care va trebui să-l facem ca pe o răspundere personală a fiecăruia dintre noi. Nu există jumătăți de măsură în ceea ce privește responsabilitatea, pentru că de rezultat depinde cum va arăta România generațiilor următoare. Sunt convinsă că așa au văzut lucrurile acum o sută de ani și înaintașii noștri. Acest referendum ar putea fi o victorie la fel de frumoasă precum Marea Unire de la 1918.

S-a încercat în mod repetat blocarea politică a iniția­tivei. Cum se pot depăși astfel de situații?

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la proiectul referendumului a fost că el a rămas cumva deasupra zbaterilor politice. Acesta a fost meritul lui Mihai Gheorghiu. Este un proiect istoric, dar din păcate se încearcă blocarea lui. Blocajul nu mai este doar politic, ci și la nivel instituțional, când un reprezentant la cel mai înalt nivel al unei instituții, precum Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), afirmă că este un proiect „fals” și „neclar” și că „din punct de vedere juridic nu are nici un efect”. Cu toate acestea, este cel mai democratic și constituțional proiect din istoria românilor.

Discriminează pe cineva acest proiect?

Nu discriminează pe nimeni, iar acest lucru l-a constatat Curtea Constituțională în Decizia 580/20.07.2016. Inițiativa nu încalcă drepturile nici unei persoane și de aceea este un proiect sută la sută democratic și constituțional. Este dreptul românilor de a-și spune punctul de vedere. Suveranitatea, potrivit Art. 2 din Constituția României, se exprimă și prin referendum. A bloca un astfel de proiect înseamnă a nu-i recunoaște poporului suveranitatea.

Milioanele de cetățeni care au susținut inițiativa se vor resemna cu o amânare sine die? A mai existat un referendum fără consecințe.

Acela a fost o consultare publică. Nu avea încadrarea juridică a unui referendum. Acum avem procedura unui referendum și este pentru prima oară când românii au reușit să facă, la modul cel mai riguros posibil din punct de vedere constituțional, juridic, un astfel de demers. A-l bloca înseamnă a nu-i recunoaște poporului român suveranitatea. Strămoșii au reîntregit România, iar la 100 de ani, noi suntem nevoiți să-i apărăm suveranitatea. Despre asta este vorba.

În 1918, românii, la fel de singuri, la fel de abandonați, la fel de nerecunoscuți ca popor, au reușit să-și reîntregească țara. La 100 de ani distanță, noi, aceiași români, același popor, suntem puși în fața următoarei situații: ne este refuzat dreptul de a ne defini în ceea ce este cel mai profund ființei noastre. Ce este cel mai profund în ființa unui om? Iubirea – iubirea dintre un bărbat și o femeie, acea iubire care întemeiază o lume, pentru că asta este căsătoria: o iubire întemeietoare. Ni se refuză azi dreptul de a ne defini nu politic, nu instituțional, nu ca democrație, ci în esența ființei noastre, în nivelul cel mai adânc și mai intim al ființei noastre. Acolo ne este refuzat dreptul de a ne defini.

S-a vehiculat ideea că se va organiza referendumul, dar în paralel se va vota în Parlament o lege a parteneriatului civil, inclusiv pentru cupluri de același sex. Însă din felul în care sunt reglementate relațiile de parteneriat decurg și legea familiei, dreptul la adopție… așadar, o astfel de lege nu ar invalida definiția căsătoriei propusă la referendum?

O precizare juridică înainte de orice: nici jurisprudența, nici legislația europeană nu obligă statele membre să legifereze căsătoria sau parteneriatul între persoane de același sex. Nu există nici o obligație în acest sens. Și o precizare politică: e foarte adevărat că am observat în discursul politic această jonglare de termeni, ca și cum cineva ar pune problema referendumului la schimb cu acest parteneriat.

Parteneriatul civil este un concept juridic străin de mentalitatea juridică a poporului român. Grecia a fost obligată să recunoască parteneriatul civil între persoane de același sex doar pentru că avea prevăzut în lege parteneriatul heterosexual de foarte mult timp. Cu alte cuvinte, exista conceptul, exista în mentalitatea juridică, în mentalitatea poporului grec acest concept.

În mentalitatea poporului român – inclusiv în noul Cod Civil – nu există aceasta. În mentalul colectiv al poporului român, iubirea dintre un bărbat și o femeie este legată de o formă de asumare a acelei iubiri. În Dreptul Civil român, această asumare se face în două forme: prin căsătorie sau prin logodnă. Cu alte cuvinte, legiuitorul român a considerat că iubirea este o încărcătură atât de mare, încât nu poate fi decât asumată și nu trecută doar într-un simplu contract civil. De aceea, spuneam că iubirea întemeietoare dintre un bărbat și o femeie este cea mai bună definiție a căsătoriei. Prin nașterea de copii, întemeiază o lume, un popor, o țară. Prin transmiterea valorilor, întemeiază o cultură. În măsura în care o iubire este întemeietoare, în acea măsură este căsătorie. Toate problemele nenumărate ale familiei românești decurg dintr-o greșită înțelegere a căsătoriei.

În măsura în care un popor înțelege aceste aspecte și le consemnează în legile lui în mod fidel propriei concepții, în acea măsură el va avea instituții juridice care să-i reflecte realitățile sociale. De aceea Codul nostru Civil este unul de excepție: pentru că el este reflexia fidelă a realității sociale. Vedem căsătoria ca pe o asumare, adică ca pe un proces care te și transformă. Nici unul dintre noi nu mai e același după ce se căsătorește, pentru că din purtătorul unei iubiri devine coîntemeietor al unei lumi întregi. Iar Codul nostru Civil are acest merit fantastic de a reflecta ceea ce românii gândesc cu adevărat despre ei înșiși, despre iubire, despre bărbat și femeie. A veni cu o instituție juridică precum parteneriatul civil înseamnă a introduce o grefă străină de mentalul colectiv românesc.

Doi bărbați, un cetățean român și unul străin, s-au „căsătorit” în afara țării și au cerut recunoașterea uniunii lor în România, unde s-au stabilit. Curtea Consti­tuțională a României (CCR) a cerut de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) clarificări la dreptul de ședere al soților în Uniunea Europeană. Ce reprezintă Cazul Coman-Ha­milton împotriva statului român?

Decizia CJUE din 5 iunie 2018 are strict efect de interpretare: nu obligă la recunoașterea uniunii celor doi de către România, ci doar la recunoașterea dreptului lor de ședere aici. În acest caz, CCR ia act de interpretarea transmisă de CJUE și face aplicarea interpretării după propria judecată. CCR poate să observe că decizia CJUE spune același lucru ca aliniatul 4 din Codul Civil. Codul nostru Civil, care este foarte bine reglementat, are la alin. 1 din art. 277, precizarea că în România nu sunt recunoscute căsătoriile între persoane de același sex oficiate pe teritoriul altui stat. Dar la alin. 4 se precizează că prevederea de la alin. 1 nu prejudiciază în nici un fel dreptul la liberă circulație (și inclusiv la ședere). Pe această bază, CCR poate să observe că decizia CJUE spune același lucru ca aliniatul 4 din Codul Civil și să respingă excepția de neconsti­tu­ționalitate a art. 277 (reclamată de Coman).

Dacă este atât de clar Codul Civil, atunci de ce CCR a înaintat CJUE o cerere de interpretare?

Nu sunt eu în măsură să vă răspund la întrebarea asta. Important este că decizia nu poate afecta o altă consecință. Al doilea aspect fundamental legat de această decizie este faptul că ea nu aduce nici o atingere Consti­tuției României. Noi avem o dispoziție specială în Constituția României, art. 11, care arată că legislația europeană principală (tratate, convenții) nu este deasupra Constituției. Decizia CJUE face parte din legislația europeană (și anume cea complementară) și, de aceea, nu poate fi deasupra prevederilor constituționale. Le­gis­lația europeană are supre­mație față de legile naționale organice, nu și față de norma constitu­țională.

Așadar, miza referendumului crește. Până la momentul de față avem o interpretare a Curții Constituționale dată prin Decizia 580/2016, care avizează inițiativa noastră și care interpretează „soți” în sens biologic („un bărbat și o femeie”). Doar că interpretările CCR nu țin loc de Constituție, ele pot fi în orice moment altele. Chiar există o dispoziție legală care a fost ani în șir reținută de CCR ca fiind în concordanță cu Consti­tuția, iar apoi brusc a fost considerată neconstituțională.

Dacă românii vor vota majoritar pentru clarificarea noțiunii de căsătorie, aceas­ta nu se va mai putea redefini decât tot printr-un astfel de referendum?

Da. 14 state europene au făcut la fel înaintea noastră, nu suntem primii. Acest referendum este dovada că suntem un popor suveran într-o Europă a cărei deviză este: „Unitate în diversitate”. Contestă cineva la ora actuală suveranitatea unui popor european? Dacă nu o contestă, acest referendum va avea loc. Dar dacă acest referendum nu va avea loc, aceasta va însemna o contestare a suve­ranității unui popor din Europa anului 2018.

 

interviu de Ștefana Totorcea Ziarul Lumina

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php