Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Închisorile lui Ilie Tudor

Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniţă, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei. Acolo a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu GyrNichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniţi, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a şi primit Crucea Patriarhală pentru mireni.

„Trăiți creștinește! Este singura noastră nădejde.”

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe.

Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de „celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al „facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca „profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: „Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că „Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. „Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: „Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

„Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: „Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, „facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: „Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet „Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

„Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: „Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

„Nu ştiam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”

Cele mai înălţătoare clipe le-a trăit într-o noapte de Înviere, tot la Aiud, atunci când au săvârşit cu toţii Sfânta Liturghie în celulă: „Erau acolo trei episcopi, dintre care unul greco-catolic şi doi de-ai noştri. Până atunci nu mi-am dat seama că ştiu slujba Învierii pe dinafară. Au dat binecuvântarea, pe o masă cu nişte ştergare curate. Am închis ochii şi am văzut Penticostarul, aveam în minte până şi culoarea literelor. Cum s-a dat binecuvântarea, am început să cânt. Nu ştiam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”.

Nu voiau să moară

Printre cele mai cumplite zile pe care Ilie Tudor le-a trăit în iadul închisorilor comuniste sunt şi cele 40 de zile de carceră. A ajuns acolo pentru că a fost prins că juca şah cu colegul de celulă pe o tablă desenată pe o batistă, cu piese improvizate din pâine. Marele premiu cu care torţionarii le-au recompensat remiza celor doi deţinuţi au fost 40 de zile de carceră: „În ziua de Sfântul Nicolae m-au băgat la izolare şi m-au scos de acolo abia după 40 de zile. Două zile nu-ţi dădea nimic să mănânci, decât apă caldă, iar a treia zi îţi dădeau hrana din celular. Eram terminat fizic, dar am zgârâiat o cruce pe peretele celulei şi mă rugam. Când simţeam că nu mai pot, puneam pumnii la spate şi stăteam şezând, iar când simţeam că o să cad (pentru torţionari căderea noastră era ca o binecuvântare), mă ridicam în picioare. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am mărşăluit acei opt metri. Dimineaţa, caraliul, care venea de fiecare dată foarte gros îmbrăcat, cu cizme în picioare şi cu şubă, se uita la mine prin vizetă, iar eu zâmbeam. Se întrebau: Cum de ăştia nu mor? De unde au atâta putere?”, povesteşte Ilie Tudor.

Colegul său de celulă, partenerul de şah, era preotul Gornic din Arad. Atunci când l-au dus la izolare, părintele suferea de TBC. Ilie Todur povesteşte: „În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: „Cum te simţi părinte?”, „Tudore, sunt terminat”. A durat o zi sau două, a treia zi am auzit când a căzut. Au venit şi l-au luat, iar când m-am întors din nou în celulă, cu toţii am crezut că a murit. Era un călugăr acolo care, cum a auzit că părintele a murit, a şi început să-l pomenească la morţi”.

Minunile vieţii de după temniţă

În stuful din Balta Brăilei, nea Ilie l-a reîntâlnit pe părintele Gornic, după ce mai bine de doi ani îl crezuse mort: „Peste doi ani de zile m-au scos în baltă, la Salcia. Eram împărţiţi pe echipe: unii la cosit, alţii la prăşit, alţii la construcţii. Terminasem treaba şi ne spălam. Colegul de lângă mine îmi zice: „Tudore, uite, vine echipa de la construcţii. Cel cu carioca aia de ziar seamănă cu părintele Gornic”. Eu i-am răspuns că murise la Aiud, dar atunci, când m-am apropiat de ei, am îngheţat. Era părintele Gornic”.

După eliberare, nea Tudor l-a reîntâlnit pe părinte în urma unei vizite pe care a făcut-o la rudele soţiei din Arad. Abia atunci au trăit, în sfârşit, bucuria de a fi pe deplin împreună.

Îşi semna creaţiile cu „Poetul Ţăran”

Ilie Tudor a început să scrie poezie după ce a îndrăgit marea literatură românească. La început i-a citit pe Topârceanu, pe Vasile Alecsandri, iar mai apoi pe Goga şi pe Lucian Blaga. Dintre toţi poeţii pe care i-a îndrăgit, cel mai aproape de sufletul său au fost Radu Gyr şi Vasile Militaru, oameni cu a căror operă a făcut cunoştinţă în mod direct în puşcărie. În tinereţe s-a semnat cu pseudonimul „Poetul Ţăran”. A scris pentru „Gazeta literară”, „Oltenia literară, „Albina” şi a cochetat cu studioul Radio Craiova. La o întâlnire între artişti l-a cunoscut chiar pe marele Arghezi: „Arghezi citise ceva din ceea ce scrisesem, pentru că îmi apăruseră cu câteva zile mai înainte în „Gazeta literară” câteva poezii. M-a întrebat de unde m-am inspirat pentru metaforele din poezii. Eu i-am răspuns că le am din Mineele bisericeşti”.

După eliberare, în poeziile lui Ilie Tudor s-a simţit influenţa persoanelor pe care le cunoscuse acolo, a lui Radu Gyr şi Vasile Militaru, în special: „Atunci când am stat cu Crainic alături, cu părintele Stăniloae, cu Radu Gyr, cu titanii ăştia, pentru mine a fost o adevărată facultate, pentru că altfel eu rămâneam cântăreţul simplu de la Podari”, mai spune nea Tudor.

Dintre cărţile publicate de Ilie Tudor fac parte „De sub tăvălug” (însemnări din temniţele comuniste, o carte apărută în 2003), „Cuvinte răstignite” (volum de poezii apărut tot în 2003), „Mlaştina deznădejdii” (2006), iar în 2007 autorul scoate cărticica de poezii „Gânduri din strana bisericii”. Ca răsplată a activităţii sale literare, dar şi a jertfei pe care a depus-o în temniţele comuniste în perioada 1958-1964, poetul, scriitorul şi cântăreţul din Podarii Craiovei a primit din mâna patriarhului Teoctist, ca distincţie, Crucea Patriarhală pentru mireni.

„Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie”, spunea despre el omul de litere craiovean Jan Băileşteanu.

„În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: „Cum te simţi părinte?”, „Tudore, sunt terminat”.”

Ilie Tudor

„Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie.” (Jan Băileşteanu, scriitor)

(Diac. Ioniță Apostolache – Ziarul Lumina)

Sâmbătă, 23 martie 2019, are loc Marșul pentru viață în peste 600 de localități din România

 

Sâmbătă, 23 martie 2019, în peste 600 de localități din România … are loc a IX-a ediție a Marșului pentru viață, care anul acesta are tema „Unic din prima secundă”.

Evenimentul vrea să conștientizeze societatea despre dreptul la viață al copiilor nenăscuți și nevoia de a sprijini femeile în criză de sarcină.

Marșul încununează seria de manifestări din Luna pentru viață (1-31 martie): dezbateri, ateliere de lectură și de fotografie pentru copii, ateliere de confecționat pancarte, conferințe, proiecții de film și, în Capitala României, a cincea ediție a Crosului pentru viață.

VIDEO. Sâmbătă are loc Marșul pentru viață 2019 – „Unic din prima secundă”

Detalii despre desfășurarea Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă” în București

Asociația Studenți pentru viață a postat un anunț cu privire la programul Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă” din București.

Textul integral:

Cu bucurie vă adresăm invitația de a participa la a IX-a ediție a Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă”, care va avea loc pe 23 martie în peste 500 de localități din România și Republica Moldova.

În București, Marșul pentru viață este organizat de asociația Studenți pentru viață. Comunicatul asociației despre Marșul pentru viață și Luna pentru viață 2019 se găsește la http://studentipentruviata.ro/2019/03/comunicat-de-presa-luna-pentru-viata-si-marsul-pentru-viata-2019-unic-din-prima-secunda-adevarul-si-dragostea-ne-vor-salva/.

În București, adunarea participanților va începe la ora 11.00, în Parcul Unirii. La ora 12.00, se va pleca pe traseul Parcul Unirii – Parcul Tineretului.
În Parcul Tineretului (intrarea de la Cafeneaua Actorilor), invitații vor ține discursuri și va avea loc concertul Live for Life 2019.

Vor lua cuvântul:

  • Eliza-Maria Cloțea – președintele Asociației Studenți pentru viață, studentă în anul V la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.
  • Alexandra Nadane – președintele Asociației România pentru viață, fondator în 2013 al Asociației Studenți pentru viață.
  • Georgeta Bucur – președintele Asociației Down Plus București, mamă a unui copil cu Sindrom Down, ajută cu bucurie copiii cu Sindrom Down și familiile lor.
  • Monica Radu – femeia care muncește, naște și crește trei copii, fără să se plângă că este în scaun rulant.
  • Lavinia Stan – trainer, coach, mamă pentru prima dată în studenție, mamă a șase copii.
  • Liviu Mihăileanu – președintele Alianței România Fără Orfani. El și soția lui, Mirela Mihăileanu, au adoptat doi copii și s-au dedicat recuperării fizice si emoționale a copiilor instituționalizați.
  • Ozana Barabancea – artist, o femeie curajoasă care, în criza de sarcină, a spus „Da!” vieții fiicei ei.
  • Manuela Hărăbor – actriță, mamă a unui copil cu autism și o persoană care aduce bucurie oamenilor.
  • Dorin Popa – directorul medical al Clinicii Fiziohealth. Kinetoterapeut, din studenție sprijină copiii cu dizabilități și spune că aceștia i-au schimbat viața.
  • Cătălin Ivan – europarlamentar român neafiliat, gazdă a primei ediții a evenimentului „Babies go to the European Parliament”.
  • Concertul Live for Life se va desfășura de la ora 13, este susținut de Robert Patai și Dumitrița Sinița și prezentat de Ioana Picoș.

Pentru acreditarea jurnaliștilor, vă rugăm să ne scrieți la adresa studentipentruviata@gmail.com, pentru a primi ecuson de presă. Toți jurnaliștii care vor solicita acreditarea pentru eveniment o vor primi, dar înscrierea este obligatorie.

sursa: Stiri pentru viata 

Vasile Bănescu, replică elegantă și fermă către Președintele Iohannis

Într-un text intitulat „Idolul toleranței în epoca post-adevăr” și publicat pe site-ul Stiripesurse.roVasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, i-a dat replica președintelui Iohannis, care în data de 19 martie 2019 îi calificase pe promotorii referendumului pentru căsătorie drept „infatuați care au promovat ura”. Redăm mai jos textul integral.

A idolatriza toleranța (care are stabilimentele ei) și care nu doar că nu e automat și în orice context o virtute, dar care practicată fără discernământ poate destructura etic o societate (de exemplu, toleranța față de corupție, față de disoluția familiei, față de siluirea ordinii morale, față de asaltul marginii asupra centrului etc.), este ceva lipsit de claritate spirituală.

A ofensa peste 4 milioane de români lucizi și fideli unor valori limpezi validate de istorie, nu de toane ideologice, și fără de care o societate face implozie, români care nu s-au lăsat îmbrobodiți de valul imens și murdar de manipulare mediatică, cărora li se adaugă alte milioane de români care gândesc familia naturală în aceiași termeni, dar care au fost influențați de această manipulare, nu are în sine nimic aristocratic.

A jubila incitator, lipsit de imparțialitate și eleganță în fața confruntării civice dintre cei care „dau cu flit” normalității și cei care vor să o apere democratic, nu are în sine nimic constructiv. Asemenea atitudini – toate, în răspăr cu creștinismul asumat ca mod de viață –  exprimă sumar, dar edificator viziunea post-modernă lipsită de imaginație morală a lui homo eticus trăitor în sterilizantul ev media și în epoca post-adevăr.

În acest context recent și artificial revizitat cred că este important să ne reamintim și un lucru de neignorat în logica spiritului democratic onest: Comisia de la Veneția nu recomandă existența unui cvorum (prag minimal) de participare pentru consultările cetățenești, întrucât îi poate asimila în mod nelegitim pe cei care se abțin sau nu pot participa din diverse motive cu partizanii votului negativ.

A-i asimila pe cei care s-au abținut să voteze, din diverse motive, la Referendumul pentru Căsătorie cu partizanii votului negativ este o interpretare cu totul abuzivă, și exact asupra riscului unei astfel de răstălmăciri a realității atrage atenția recomandarea Comisiei de la Veneția.

sursa:Stiri pentru viata

LANSARE DE CARTE: „Acești români fantastici” de DAN PURIC. AZI LA ORA 18!

Lansarea cărții ACEȘTI ROMÂNI FANTASTICI, piesa de teatru de mare succes a maestrului DAN PURIC, va avea loc azi JOI 21 MARTIE, ora 18, la Librăria Sophia din București, str. Bibescu Vodă nr. 19.

Vă așteptăm în număr cât mai mare.

 

VIDEO. „Salvați un copil! Salvați o mamă!” Marșul pentru Viață 2019 București

 

Asistenți sociali, politicieni, părinți și bunici, stați alături de femeia însărcinată!

Dragă mamă, nu ceda presiunilor!

Publicată de TRINITAS TV pe Vineri, 15 martie 2019

Dan Puric lansează cartea ACEȘTI ROMÂNI FANTASTICI

Joi , 21 martie , ora 18 , la Librăria Sophia (Str. Bibescu Vodă nr. 19), va avea loc lansarea celui mai recent volum semnat Dan Puric: ” ACEȘTI ROMÂNI FANTASTICI”

Video: de Constantin Ghiță despre piesa de teatru  ” ACEȘTI ROMÂNI FANTASTICI”

Iohannis jignește iar milioane de români. „Intoleranți” și „aroganți” sunt numiți susținătorii Referendumului pentru Familie.

Președintele României, Klaus Werner Iohannis, a jignit din nou milioanele de susținători ai Referendumului pentru Familie din 2018, numindu-i „intoleranți” și „aroganți”, în ciuda faptului că printre promotorii scrutinului s-au aflat toate cultele religioase din România, de la bisericile ortodoxă și catolică, până la cultul musulman și cel mozaic. (mai mult…)

Virgil Maxim, luptătorul pentru învierea neamului său

„Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereți să vă dea îndurare.”Virgil Maxim

Cel mai important pentru mine, dintre noii veniţi, este Virgil Maxim. Este un tânăr prahovean care a fost întemniţat în 1942 şi a rămas în închisoare până în zilele noastre. Tot din această categorie excepţională este şi Nicolaescu, un tânăr muncitor arestat din 1941.

Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuţi deţinuţi din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârşită a devenit mediu de înălţare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă. Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Anghel Papacioc, Ion Ianolide,Alexandru Virgil Ioanid, Marin Naidim, Virgil Maxim şi mulţi alţii ca ei s-au adâncit atât de mult în trăirea mistică, încât păreau nişte monahi. Dacă ar veni acum libertatea propriu-zisă pentru noi, România ar fi asaltată pe plan spiritual de aceşti tineri de elită care ar porni o ofensivă de regenerare morală a societăţii româneşti. Când va veni însă libertatea în mod real, unii dintre ei vor fi morţi în închisoare, iar alţii vor ieşi din comunism cu resursele vitale epuizate, bătrâni sau pe patul morţii, libertatea fiind pentru ei aproape inutilă. În timp ce un Alexandru Virgil Ioanid va fi cenzurat de însăşi presa pretins democratică şi va muri în anonimat, foştii conducători ai U.T.C.-ului, cu studiile la Moscova, sau fiii lor, vor ajunge în fruntea principalelor instituţii ale statului şi vor fi adulaţi de gloatele cuprinse de un delirium tremens politic greu de înţeles şi calificat.

Virgil Maxim are un program spiritual foarte intens. În plus, este preocupat să-i înlocuiască pe alţi camarazi la muncile din celulă socotite mai grele sau degradante. Prietenia cu Virgil este pentru mine deosebit de benefică pe plan spiritual. El a acumulat în anii de închisoare din timpul lui Antonescu o cultură teologică foarte solidă. Cunoaşte scrierile Sfinţilor Părinţi, cum nu am întâlnit pe nimeni până acum. Ne plimbăm ore în şir pe “stradela principală” a celulei (spaţiul longitudinal dintre paturi, pe axa uşă-fereastră) şi ne adâncim în lumea adevărurilor şi faptelor creştine. Cel mai exact portret al lui Virgil Maxim nu poate fi decât ceea ce am scris în “Cuvânt înainte” la volumul lui de “Poeme isihaste”, publicat după decembrie ’89. Iată câteva fragmente:

“Când l-am cunoscut la închisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temniţă grea şi mai avea în faţă multă suferinţă de îndurat. Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă – un mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său. Poezia care se trimite acum publicului românesc este o mărturisire de credinţă, scrisă pe zidurile închisorii cu sângele tinereţii sale. Sufletele tinere, însetate de adevăr şi măreţie, se vor purifica şi ilumina prin ea. Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

După aproximativ trei luni, Virgil va fi dus la Bucureşti spre a fi martor în procesul Ţurcanu.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

„Răul nu se învinge cu rău, din contră. Răul se biruie cu binele moral, câștigând fratele tău înșelat pentru săvârșirea binelui. Prin faptul că răul se folosește de armele păcatului ca să te doboare, ție, creștine, nu-ți este îngăduit să folosești armele lui, ci armele dreptății și adevărurilor sfinte, răspunzând cu bine la rău. „

”Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre îndumnezeire şi spre trăire creştină”

Virgil Maxim vorbea puțin, mai mult sugera. Avea energie și probleme ca s-o stăpânească. Năvalnic și pasionat din fire, se voia umil și smerit și pentru asta se lupta cu sine. Nu-i aproba pe cei a căror intransigență se dovedea îngâmfare. Nu încerca să afișeze un anume mod de viață cât o trăire, un exemplu. Purtarea lui sugera că nimic nu justifică ostentația, nici chiar un principiu. (…)

Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştin şi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…)

Nu mi-a fost dat să stau prea mult de vorbă cu Virgil Maxim care era o personalitate printre noi, arestații de după 15 mai 1948. El ne învăța în special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufletești.

Ne indica mai ales o stare a conștiinței specifică în fața încercării. Ne arăta prestația sufletească care trebuie să o depunem pentru țelul final al neamului…

Maxim Virgil, la Târgşor fiind adus de la Aiud, a înţeles mai ales să folosească conversaţia în parte cu fiecare. Ca înalt trăitor creştin şi legionar el îndemna la cunoaşterea adevărurilor fundamentale de orientare creştină şi de concepţie legionară. Propaga de fiecare dată ceva sublim pentru setea sau râvna fiecăruia.

Îmi stăruie explicațiile și interpretările sale date jocului de șah scoțând în evidență necesitatea de a găsi cheia problemelor care se pun în acest joc. Impresionant mi-a asemuit cum șahul ne ajută să ne imaginăm mișcarea forțelor malefice care se face spre dominația lumii.

Tot legat de o astfel de interpretare mi-a explicat și ce simbolizează jocul de table.

După cum l-am reținut ceva mai înainte de a ne ocupa fiecare locul de pe prici de la camera de izolare permanentă unde am fost azvârliți, el este fratele de cruce ale cărui lumini sunt de o mare eficacitate. Despre el numai de bine i-am auzit vorbind pe toți ”târgșorenii”.

După mine viaţa lui Virgil Maxim este una eroică. Poate este unic dintre cei de azi îndreptăţit de a vorbi în numele Legiunii. Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre Îndumnezeire şi spre trăire creştină. Am citit şi răscitit cu adâncă emoţie volumul publicat intitulat „Nuntaşul Cerului” cuprinzând poeme scrise fără creion şi fără hârtie, create în memorie la închisoare. Ele conţin profunzimi creştine şi înalte valori umane. Lecturând versurile sale îmi dau seama de valoarea inegalabilă a acestui cruciat, ostaş al lui Iisus şi al Legiunii Arhanghelul Mihail.

(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, Vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pp. 111, 150, 177-178)

„Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!”

Virgil Maxim, unul din acei sfinți ai închisorilor

O figură foarte importantă, admirată de noi toți, era Maxim Virgil, care fusese arestat în 1941, când era elev în clasa a VIII-a (cum ar fi astăzi clasa a XII-a). Când l-am întâlnit, făcuse aproape 9 ani de pușcărie. Avea o pregătire intelectuală deosebită, era un om moral și un foarte bun camarad. Știa întotdeauna să-ți dea un sfat bun și încredere în capacitatea ta de a supraviețui, găsind de fiecare dată cuvintele care să-ți meargă la suflet. Ca credincios, a avut un comportament ireproșabil. Era un om din categoria IanolideGafencu, împreună cu care fusese închis la Aiud, unul din acei sfinți ai închisorilor…

Nu a spus nici o vorbă nelalocul ei, nu s-a enervat niciodată, nu s-a certat cu nimeni… Să știți că oamenii când dau de greu, în condiții mizere, de foamete, de nesiguranță, se ceartă din orice motiv. Dar acest om accepta cu demnitate orice mizerie, orice neajuns și nu-și pierdea cumpătul în nici o situație. A fost eliberat în 1964. Era împăcat, luminos, deși făcuse 23 de ani de pușcărie. S-a căsătorit, a avut copii și nepoți.

(Nistor Man – Sfinții pe care i-am întâlnit. O convorbire cu Traian Călin Uba, Editura Fundației Academia Civică, București, 2012, p. 70)

„Nu salvarea biologică este condiţia existenţei noastre ca neam, ci disponibilitatea sufletească în faţa lui Dumnezeu de a sacrifica biologicul. Astfel se menţine neamul ca fiinţă istorică pe pământ şi se înscrie în eternitatea Divină.”

virgil-maxim-la-arestare

Proces verbal de interogatoriu din 22 aprilie 1952

PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU1

Arestatul MAXIM VIRGIL, fără profesie, născut în com. Ciorani Reg. Prahova, la 6 Decembrie 1922, cu ultimul domiciliu în com. Ciorani Reg. Prahova.

22 Aprilie 1952, Bucureşti
Interogatoriul a început la ora 9
„ s’a terminat la ” 16.

Întrebare: În declaraţia dumitale anterioară, ai recunoscut că în timpul detenţiei la Penitenciarul Gherla, ai fost bătut de un grup de deţinuţi. Arată anchetei împrejurările, în care s’a produs acest fapt?

Răspuns: Faptul relatat în declaraţia mea anterioară, cu privire la bătaia ce am primit-o în penitenciarul Gherla s’a petrecut în următoarele împrejurări:

La penitenciarul Gherla, am sosit la data de 15 Iunie 1951, şi am fost introdus cu mai mulţi deţinuţi, la camera Nr. 105. Între timp, eu auzisem că la Penitenciarul Piteşti au avut loc bătăi între studenţii deţinuţi, ceace a dus la scindarea lor în două tabere, bătuţi şi bătăuşi.

La camera 105 am stat circa o săptămână.

Aici am primit chiar în primele zile, vizita lui STOIAN IOAN, PUȘCAȘU VASILE şi POPA ALEXANDRU, care m’au întrebat de activitatea mea legionară. După vre-o săptămână dela această vizită, am fost mutat împreună cu STOICA MARCU AURELIAN la camera Nr. 99.

Aici am găsit un grup de elevi, iar printre ei şi pe ROMANESCU GRIGORE.

Dela început, după felul discuţiilor care se duceau, mi-am dat seama că vor să mă tragă de limbă, pentru a afla atitudinea şi vederile mele legionare.

Eu am fost însă prevăzător şi nu am discutat despre probleme de politică internaţională.

În seara zilei de 1 Iulie, s’a prezentat la mine unul dintre deţinuţi şi m’a rugat să povestesc ceva din viaţa legionară.

Eu am refuzat acest lucru. În acest timp, am observat, că în cameră se punea ceva la cale, deoarece toată lumea fierbea şi se ezita.

La un moment dat, s’a repezit asupra mea PUȘCAȘU VASILE, împreună cu mai mulţi deţinuţi, m’au trântit cu faţa la pământ, mi-au legat mâinile picioarele şi gura, şi au început să mă bată, cărându-mi la lovituri de ciomag peste tălpi, fund şi peste tot corpul2.

Am înţeles, că acelaş lucru se petrece şi cu ceilalţi deţinuţi, ce au fost introduşi în cameră împreună cu mine, ca: LUPOAIE CONSTANTIN, OBREJA AUREL, ISMANĂ IOAN, NEAGU DUMITRU şi STOICA MARCU AURELIAN.3

Această bătae a durat cam o ora, după care am fost deslegaţi şi obligaţi să stăm în poziţii incomode, istovitoare, şezând cu spatele la perete, picioarele şi mâinile întinse, iar cu ochii ţintă la bec.

În această poziţie am stat toată noaptea.4

A doua zi, am fost chemaţi de PUȘCAȘU VASILE şi ROMANESCU GRIGORE, care mi-au cerut atât mie cât şi celorlalţi deţinuţi, ca să arătăm tot ce n’am declarat Securităţii. Eu le-am răspuns, că fiind condamnat din 1942, nu am nimic de declarat.

În urma răspunsului meu, ROMANESCU GRIGORE, a început o nouă serie de bătaie asupra mea, lovindu-mă în cap cu papucii de lemn şi cu un ciomag. Această bătae, s’a repetat aproape zilnic timp de două luni, îmbrăcând diverse forme din ce în ce mai variate. Astfel eram trântit brutal la pământ şi lovit cu picioarele. Alteori erau lovit cu pumnii în piept s’au cu o cravaşă peste palme.

Cam la o săptămână după prima bătae, am fost din nou prins de către PUȘCAȘU VASILE, STOIAN ION şi ROMANESCU GRIGORE, desbrăcat în pielea goală şi întinse la pământ cu faţa în jos. A urmat apoi o bătae ca şi prima dată. Pe mine m’a bătut în special PUȘCAȘU VASILE.

După aceasta, STOIAN IOAN a adus un băţ plin cu materii fecale, pe care mi l-a băgat în gură. Acelaş lucru li s’a întâmplat şi celor care erau cu mine ca LUPOAIE, OBREJA şi alţii.5

După aceasta au urmat iar zile în care eram bătut şi aşezat în poziţii chinuitoare. […]

În perioada aceasta de bătae şi torturi, nu ne era îngăduit să mâncăm cu mâinile, iar ciorba fierbinte trebuia s’o sorbim cu gura direct din gamelă stând în genunchi pe ciment.6

O altă tortură era aceia aplicată tot de ROMANESCU GRIGORE şi care consta în facerea unor exerciţii fizice extrem de grele şi extenuante, ca flexiuni, salturi prin cameră care atingeau uneori cifra de sute de asemenea figuri.

Din când în când se mai dădea câte un repaos şi apoi iar începeau, atât exerciţiile fizice, cât şi poziţiile chinuitoare.

Printre bătăile şi torturile la care am fost supus, am uitat să arăt o scenă, pe care însă v’o redau acum şi anume:

Încă după primele bătăi ce le-am primit dela STOIAN, PUȘCAȘU şi ROMANESCU, am fost luat pe sus de către aceştia desbrăcat în pielea goală şi împreună cu ceilalţi cinci, adică NEAGU, STOICA, OBREJA, LUPOAIE şi ISMANA, am fost pus la peretele camerei. Apoi cei aflaţi în cameră au trecut şi ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi ca să ne lingem reciproc.7

Înainte de această scenă, fusese bătut ISMANĂ ION.

În timpul bătăii aceasta şi-a făcut necesităţile pe el.

Anunţând acest lucru lui PUȘCAȘU, acesta i-a ordonat ca să-şi mănânce materiile fecale.

ISMANĂ şi-a dat jos pantalonii şi a executat ordinul lui PUȘCAȘU.

La un moment dat, am aflat că ROMANESCU GRIGORE a plecat acasă. Acest lucru s’a resimţit şi la noi, deoarece o perioadă de timp am fost lăsaţi în linişte.

Pe la începutul lunei August 1951, a venit în camera noastră un lot de deţinuţi, din diferite categorii.

Atât din atitudinea cât şi din urmele rămase, se vedea că şi ei trecuseră prin acţiuni asemănătoare. Împreună cu ei, ca înlocuitor al lui ROMANESCU GRIGORE a venit POPESCU GHEORGHE. Pe toată durata lunei August bătăile, au continuat, fiind extinse şi asupra acestui grup.

Cam la sfârşitul lunei August, a venit un lot nou de deţinuţi, printre care DROHOBETCHI ANTON, HAJEK ZOLTAN, apoi FANTANA, TEJA CONSTANTIN, POPA IOAN şi alţii. Aceştia toţi, au fost şi ei bătuţi ca şi mine, timp îndelingat.

Seara TEJA CONSTANTIN a vrut să raporteze miliţianului, însă acesta i-a spus ca să-i raporteze a doua zi, deoarece seara nu se face raport.

În cursul nopţii, pentru faptul că a încercat să raporteze, TEJA CONSTANTIN a fost grav bătut, de PUȘCAȘU VASILE şi POPESCU GHEORGHE.

Între timp mai soseşte în cameră un grup de cca. 20 studenţi dela Piteşti, împreună cu ȚURCANU EUGEN. Şi asupra acestora se întreprinde aciaş acţiune, care fusese condusă de ȚURCANU EUGEN, durând cam două săptămâni. Bătăile la această cameră, au fost întreprinse asupra tuturor persoanelor ce au stat în ea, cu mici excepţii. Astfel a mai fost cazul fraţilor PETRESCU, care au fost însă bătuţi mai târziu. În tot timpul detenţiei mele la această cameră, adică cam de prin luna Iunie şi până în Noembrie 1951, când am fost mutat la camera 105, ea a servit drept cameră de tortură şi a fost folosită ca atare, de către deţinuţii STOIAN ION, PUȘCAȘU VASILE, ROMANESCU GRIGORE şi POPESCU GHEORGHE.

Întrebare: Dar la camera 106 era aceiaş, situaţie ca la 99?

Răspuns: Şi la această cameră se mai duceau acţiuni de bătae, însă ele erau mult mai temperate ca la 99. În ce mă priveşte pe mine, eu nu am mai fost bătut de către nimeni, iar prin luna Noembrie am fost scos la muncă, în atelier. După ce am cetit cele declarate, susţin şi semnez.

ss/Maxim Virgil

Slt. de Securitate Filip Vladimir.

(Proces verbal de interogatoriu – Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești, Gherla, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2012, pp. 24-27)


1 Dactilogramă; dosar procuratură pag. 372 – 375. 24 [n. ed.]

2. Alexandru Popa (Țanu), liderul acțiunii de reeducare din peniteciarul Gherla, avea să declare într-una din achetele pentru stabilirea țapilor ispășitori din procesul ”Țurcanu Eugen și alții”, că ”organizarea bătăii se făcea după directivele date de subsemnatul în felul următor: Cei ce urmau a fi bătuţi erau imobilizaţi de către echipe de 4-5 deţinuţi formată în acest scop, apoi erau legaţi la ochi şi la gură pentru a nu vedea şi ţipa şi apoi era bătut la fund, la tălpi sau peste spate şi mâini, cu curele, cozi de mătură, picioare dela caprele patului, iar după aceasta i se punea concret în faţă chestiunea despre care trebuia să dea informaţii. In felul acesta bătându-l şi întrebându-l succesiv asupra activităţii din exterior, acesta din cauza bătăii – recunoştea ca reale informaţiile ce-i erau cerute.” (Idem, p. 148)

3. În memoriile sale, Virgil Maxim descrie episodul declanșării torturilor astfel: ”Deodată au închis ferestrele și au tăbărât asupra noastră toți cei ce ne înconjurau; ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând și urlând, ca o deslănțuire a furiilor asupra noastră. Nu aveai timp să te aperi și nici nu puteai. […] Am fost trântiți și întinși la podea, căpătând lovituri în special la încheieturile mâinilor și picioarelor și lovituri dure la cap și sugrumări. Mi-am pierdut repede cunoștința.”  (Cf. Imn pentru crucea purtată, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, p. 263)

4. De această agonie, combinată cu cea a nesomnului, Virgil Maxim a avut parte în repetate rânduri. În acest sens, Alexandru Popa recunoștea în cadrul aceleiași anchete că ”cei care refuzau să vorbească erau bătuţi din nou iar în timpul nopţii nu erau lăsaţi să doarmă, fiind ţinuţi în picioare, sau în diferite poziţii obositoare. Astfel au fost cazuri când unii deţinuţi au fost ţinuţi în aceste poziţii, fără a avea voie să doarmă câte 10 -14 zile în şir, aşa cum a fost cazul deţinuţilor LUPOAIE CONSTANTIN, STOICA AUREL, MAXIM VIRGIL, NEAGU DUMITRU, ISMANĂ CONST. şi alţii.” (Memorialul ororii…, p. 148)

5. Rememorând această scenă de umilință extremă Virgil Maxim povestește că ”la urmă, acești oameni satanizați au adus în gamele excremente, forțându-ne să mâncăm: Uite, mă, fiindcă n-ați vrut să mâncați mâncare gătită, vă servim un desert gustos. Pentru că refuzam, ne loveau peste gură cu lemnul, apoi îl făceau pârghie în cerul gurii, ne rupeau dinții și ne turnau fecalele în gură.”  (Cf. Op. cit., p. 265)

6. Scena aceasta se petrece defapt înaintea celei cu forțarea ingurgitării materiilor fecale, după cum reiese din memoriile lui Virgil, fiind descrisă astfel: ”Am încercat să mă aplec la gamelă, dar am căzut cu fața în arpacașul fierbinte, opărindu-mi buzele, nasul și ochii și m-am prăbușit alături răsturnând și gamela pe dușumea. La fel au pățit și ceilalți. Bâtele au intrat în funcțiune și sub lovituri am fost obligați să lingem toată mâncarea vărsată pe jos. Supliciul a durat câteva zile; buzele și gura erau carne vie. Apa, o saramură ce-ți ardea gura și stomacul, trebuia băută din aceeași poziție – dar nu mai puteam bea; limba nu o mai puteam folosi să vorbim.”  (Cf. ibidem)

7. Aceste siluiri sufletești, fără precedent în istorie, au fost nu doar mijloace de atingere a scopului reeducării prin tortură ci însăși scopul: satanizarea!: ”Eram ținuți dezbrăcați tot timpul și, pentru completarea supliciului, ne așezau pe rând cu capul la perete și sub lovituri de bâte, eram împinși să sărutăm fundul unul altuia, împietând asupra cinstirii pe care creștinii o dau Sfintei Cruci și Sfintelor Icoane.”  (Cf. ibidem)

Cu noi este Dumnezeu

„Un creştin de rând care are o comportare demnă din punct de vedere moral, devine un simbol al Adevărului manifestat pe pământ şi cenzor pentru conştiinţele celorlalţi. Cei cinstiţi sufleteşte îl vor căuta pentru a se împărtăşi de înţelepciunea lui. Cei necinstiţi sufleteşte îl vor ocoli şi-l vor batjocori sau calomnia.”

„Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru?Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!” (Psalm 76, 13)

Iubiţi fraţi, am stat mult la îndoială până a mă hotărî dacă trebuie să fac şi o ultimă mărturisire. Şi aceasta, pentru ca nu cumva minunile ce le-am descoperit să fie profanate de neîncrederea sau necredinţa unora.

Duhul m-a îndemnat până la urmă să o mărturisesc. Purtam asupra mea o bucăţică din Sfânta Impărtăşanie, păstrată pentru momente limită. Păgânii, în momentul limită al bătăliei, îşi ridicau viaţa, sinucigându-se. Creştinii intrau şi înainte de moartea trupului în comuniune cu Dumnezeu prin Sfânta Impărtăşanie. De câteva ori am considerat că mă aflu în momentul limită şi am îndrăznit să consum din Sfânta Impărtăşanie.

La Jilava, când împreună cu cei care au vrut dintre copii, am luat câte o firimitură, mărturisindu-ne unul altuia greşelile şi legându-ne ca, în caz că vreunul dintre noi scapă viu şi întâlneşte un preot, să se facă martorul tuturor în actul Sfintei Spovedanii. LaGherla, când am intrat în camera 99. La Aiud, când am fost izolat în Zarcă, în 1958. Sfânta Impărtăşanie m-a salvat să rămân viu în trup, dar mai ales, m-a salvat de la căderi sufleteşti fără întoarcere. Simţeam în mod efectiv că prezenţa Ei asupra mea va fi osândă veşnică fiinţei mele, în cazul abdicării de la mărturisirea Adevărului; dar simţeam tot atât de puternic ajutorul Ei salvator.

Unii dintre copii m-au întrebat la Jilava cum a fost posibil să trec prin atâtea percheziţii din care nu scăpa nici un vârf de ac. O păstram într-o batistă curată, înfăşurată şi înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. In timpul percheziţiilor, n-o ascundeam. Aveam credinţă că Ea se apără singură şi mă apără şi pe mine. Aşa se întâmpla.

Când îmi venea rândul să fiu percheziţionat, eram desbrăcaţi şi la pielea goală; hainele şi lenjeria, batistele, prosoapele şi orice îmi aparţinea erau pipăite la toate încheieturile şi cusăturile şi aproape totdeauna tăiate şi descusute; organismul ne era cercetat şi în gură şi sub limbă şi în urechi şi sub unghii şi unde trebuia şi unde nu trebuia, pentru a se găsi ceva compromiţător, care să atragă o pedeapsă. După ce miliţianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic, şi găseam batista cu Sfânta Impărtăşanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsa, ne deslegata, necalcata in picioare, asa cum aveau obicei sa faca cu orice gaseau asupra celui perchezitionat. O singura data m-a intrebat la Jilava un militian:

– Ce ai in batista?

– Sfanta Impartasanie, i-am raspuns, fara sa ma tem.

– Ia-ti bagajul si treci la camera.

Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul si Sangele Fiului Sau, în mâinile mele păcătoase de om pământean: şi am ieşit cu această Minune afară.

Schimbându-se condiţiile de viaţă, nu ştiam ce să fac cu Ea. Am întrebat un preot, dar nu am fost mulţumit cu răspunsul pe care mi l-a dat.

După ce m-am căsătorit am dat-o în grija soţiei să o păstreze într-un loc ferit, până voi afla răspunsul cel bun, adăugându-i: „In caz că voi fi rearestat, primul lucrul pe care mi-l dai va fi această Sfântă Impărtăşanie”.

Au trecut încă 27 de ani, până în 1992. Din când în când mai întrebam câte un preot cum să procedez. Simţindu-şi sfârşitul, înainte de a se spovedi şi împărtăşi, soţia m-a rugat:

– Ce ai de gând să faci cu Sfânta Împărtăşanie din batista aceea? Se află în şifonier, intr-o cutiuta. Te rog sa rezolvi cu Ea.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Ed. Antim, 2002, pp. 461-462)

via Fericiti cei Prigoniti

 

62 de ani de la moartea marelui Constantin Brâncuși

La 16 martie 1957 deceda Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, cu o contribuție covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.

59 de ani de la moartea marelui Constantin Brâncuși

Constantin Brâncuși se naștea la data de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, județul Gorj,fiind cel de-al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi, făcându-și cunoscută îndemnarea la lucrul manual,în timpul unei perioade de ucenicie în Craiova, prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie.

După terminarea școlii (1894-1898), vine la București unde termină Școala de bellearte în 1902. Cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, timp de doi ani, între 1900 și 1902, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

În 1904, pleacă din Viena spre Munchen, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, capătă o pneumonie infecțioasă și, după perioada de recuperare într-un spital de maici, face cu trenul restul drumului spre Paris.

În 1905, reușește să intre la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercie până în 1906, când părăsește școala ca urmare a atingerii limitei de vârstă. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic). În același an, 1906, a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, iar un an mai târziu, 1907, creează prima versiune a „Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu Jiu. În același an, închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava”de la Buzău.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurilePăsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany, apoi deschide prima expoziție în SUA la Photo Secession Gallery din New York, care provoacă o enormă senzație. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor.

La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Activitatea creatoare a lui Brâncuși se manifestă în toată amploarea ei până în 1940, operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datând din această perioadă. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În epoca realismului socialist, în România Brâncuși a fost contestat ca unul dintre reprezentanții formalismului burghez cosmopolit, însă, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Brâncuși a fost „redescoperit” abia în 1964 în România drept un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

Constantin Brâncuși se stinge din viață la 16 martie 1957 la ora 2 dimineața, după ce se spovedise și se împărtășise arhiepiscopului Teofil, mărturisindu-i că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”, și este înmormântat pe 19 martie la cimitirul Montparnasse din Paris.

sursa: ActiveNews

Omul care poartă prin veac Istoria: Ioan Maluș împlinește 96 de ani!

Supraviețuitor al temnițelor comuniste. Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani (alături de fratele său, Vasile Maluș, trecut la cele veșnice pe 19 aprilie 2018), Ioan Maluș se așază – la cei 96 de ani – în fața noastră drept mărturie a unui timp pe care vrem-nu vrem, nu avem voie să îl uităm. Cu pușcărie grea la Gherla, Aiud, Canal. Bătut și torturat atât de crunt de comuniști încât era cărat cu o pătură la procese. Șonticăind în cârje, nenea Jan (Ioan Maluș) își plimbă printre noi un zâmbet șotios. Abia așteaptă ca cineva să mai facă o pauză, că începe a povesti. Și are povești cât veacul. Despre părintele Ilie Lăcătușu, pe care l-a cunoscut la Canal, despre Radu Gyr sau despre părintele Justin Pârvu, alături de care fratele său, Vasile Maluș, a fost închis la Baia Sprie.

Într-un timp în care valorile acestui popor sunt arse cu fierul roșu al ideologiilor de tot soiul, un om ne vorbește despre onoare, demnitate, cinste, onestitate. Și despre Dumnezeu. „Bătut, chinuit, ne-au rupt picioarele, dar sufletul și credința în Dumnezeu și Hristos nu au putut să ne-o ia”, spune Ioan Maluș, fără a acuza pe nimeni – nici măcar pe Dumnezeu – pentru suferințele îndurate.

A fost ridicat de pe locomotivă la Depoul Oneşti. Avea 25 de ani și nimic, din acea zi, nu mai avea să fie la fel. „În perioada asta comunistă, noi am luptat pentru credinţa noastră, biserica noastră. Ne-au torturat, ne-au bătut, ne-au schingiuit, ne-au făcut tot ce le-a poruncit diavolul, a fost mai rău ca în Iad. Eu nu am regretat nicio clipă, mi-a dat Dumnezeu să scap. În puşcărie a fost mai rău ca în Iad. Era un student care a fost legat de perete şi bătut o noapte întreagă. „Să mori ca Hristos dacă nu te lepezi de Hristos”, i-au spus. Şi a murit legat acolo. Multe am văzut, eu am stat şapte ani în puşcărie şi am primit un singur pachet, de trei kilograme, de la părinţii mei de la Stânceşti. Apoi am fost dus la Canal, unde eram socotit nereeducabil pentru că nu m-am lepădat de credinţă, dar Dumnezeu mi-a ajutat, am simţit puterea Lui. Aş fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit şi a trecut perioada asta… Aş putea să vă povestesc multe aspecte dar sunt depăşite de orice închipuire omenească. Mesajul meu este să iubim neamul acesta”, sunt cuvintele lui Ioan Maluş.

Cu atâta suferință atârnată de suflet, Ioan Maluș nu își urăște torționarii. Nu hulește, nu plânge, nu cere nimic drept compensație pentru chinul acelor timpuri. Locuiește și astăzi, într-o singurătate chinuitoare după ce soția a plecat la cele veșnice, în apartamentul său simplu din Botoșani.

„Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură…”

Ioan Maluș s-a născut pe 16 martie 1923, în satul Stâncești, comuna Mihai Eminescu, din județul Botoșani. Este arestat pe 14 martie 1948, când cobora de pe locomotiva de la trenul de marfă, de către Ruchenstain și Lungu. Făcea parte din lotul Mihai Puscașu, alături de alți câțiva. A fost torturat crunt în timpul anchetei la Securitatea din Botoșani și la cea din Suceava. Se spune că era cărat la tribunal într-o pătură, pentru că nu mai putea merge din cauza torturilor la care a fost supus.

De prin anul 1938, povestește Ioan Maluș, fiind elev la gimnaziul industrial, a înclinat spre naționalismul creștin. „Apoi m-am gândit că trebuie să luptăm pentru reîntregirea țării. Și, mereu, împotriva bolșevicilor, a comuniștilor”. Judecata, de fapt un simulacru de proces, s-a petrecut în incinta pușcăriei din Suceava. „Apărător, din oficiu, mi-a fost un evreu care, în loc să mă apere, întărea acuzațiile. Au încercat să mă trateze luând în considerație statutul meu de muncitor, de mecanic de locomotivă. Dar, până la urmă, au ajuns la concluzia ca sunt nereeducabil! Și am fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională”.

Ioan Maluș este condamnat și trimis la Gherla. Este închis la Izolare, celula 62, un an si jumatate. A primit o singură vizită în celulă. „Cred că vizitatorul era Nicolski. A plecat furios pentru că noi i-am zis că ne simțim bine și că n-avem altă declarație de făcut”. 

Greu de imaginat prin ce au trecut acești oameci, a căror vină nu li se putea ierta: își iubeau Țara și credeau în Dumnezeu.

„Se speriaseră și cei din alte camere de suferința mea. Au făcut cu mine „morișca”: m-au pus pe doi suporți și m-au bătut la tălpi, în serie, când Ruchenstain, când Lungu. Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură. Ca să mai pot mișca degetele, am pus picioarele în tineta cu urină… Anchetatorii mei se mâniau mai cu seamă când le spuneam că nu mi-e frică de moarte…”.

Demonii trecutului…

În iulie 1955 va fi eliberat, însă decenii la rând va fi urmărit de Securitate, în încercarea de a-l racola: Nu vrei matale sa fii patriot? „Am fost încercat și după ce am ieșit. Au venit să mă facă informator. M-au chemat. Când m-au întrebat, am spus că eu sunt patriot, că îmi fac datoria la locul de muncă. Nici în pușcărie nu am facut asta, cu dvs. să fac? Te ducem iar la Gherla, m-au amenințat. Mă duc singur, nu am nevoie!”. 

Dacă a meritat atâta suferință? Privește cu amară tristețe la ce se întâmplă astăzi. „Lipsește educația tineretului. Nu mai este educat tineretul așa cum au fost noi. Acum… Am intrat în Uniunea Europeană. Dar la noi nu a dispărut sămânța de comunism. Timp de 40 de ani s-a înrădăcinat și la orice cotitură tot apar din nou”, spune Ioan Maluș. „A dispărut noțiunea de neam. Noi nu putem uita sacrificiile moșilor și strămoșilor. S-a udat pământul acesta cu sânge de martiri. Trăim astăzi datorită sacrificiilor lor”, mai spune bătrânul.

Nu regreta nimic din ce a fost. Doar că nu a murit lângă camarazii săi. „Da, regret că nu am murit lângă camarazii mei. Pentru că nu am rezolvat nimic că m-am întors în viață. Poate că am mai adunat păcate. Cineva s-a intalnit la Canal cu fratele meu, Vasile. I-a spus: Ai un frate, Maluș? Da! Am stat cu el la Suceava, să știi că fratele matale este un martir! Așa i-a spus… Dacă muream atunci…”, spune batrânul cu lacrimi in ochi.

România este singura țară postcomunistă în care, deși comunismul a fost condamnat oficial, nu există o lege a lustrației. Cei care în urmă cu 60-70 de ani au torturat și ucis se bucură de pensii uriașe. Urmașii lor sunt astăzi pe posturi-cheie, conduc destinele țării și ne dau lecții de moralitate. Dennis Deletant, un cunoscut profesor universitar londonez, spunea în urmă cu câțiva ani:„Lustrația nu este destinată să măsoare vinovăția, rolul ei este să identifice responsabilități și să obțină de la uneltele opresiunii recunoașterea acestor responsabilități. Dacă societatea românească nu se ocupă de demonii săi, va avea de-a face cu ei și în viitor”. Trăim, din păcate, în acest viitor ocupat de demonii trecutului.

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php