Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

16 DECEMBRIE 1949. Zoe Rădulescu, venită pe lume în timpul execuţiei camarazilor tatălui său.

12794461_1588964521389395_3727901430502715782_n-572x600Zorii zilei de 16 decembrie 1949…

Este în jur de ora 6 dimineaţa. Într-o închisoare din România comunistă, într-o celulă rece şi umedă, se naşte un copil. Nimic din jur nu este obişnuit locului unde un copil trebuie să vină pe lume. Zidurile mucede, întunecate, nu poartă nici o lumină care să întâmpine noul născut. De pe priciurile acoperite cu paie şi învelite cu rogojini privesc, asemeni unor fantome, femei cu obrajii supţi şi ochii stinşi, înveşmântate în zdrenţe şi albite înainte de vreme. De dincolo de uşa de fier, zăbrelită, gardieni cu pecetea răutăţii pe chip şi arma la picior veghează, când şi când naşterea. Iar prin zăbrelele ferestrei întunecate, printre scândurile oblonului, pătrund la răstimpuri fulgi. Sunt florile îngerilor, rătăcite prin subteranele iadului, reamintind arătărilor ce-şi aşteaptă  osânda că se află în preajma Naşterii Domnului. Că şi El, asemenea pruncului din această dimineaţă, s-a născut în frig şi mizerie… Acum o mie nouă sute patruzeci şi nouă de ani…

S-a întâmplat. Uşor ca o geană a zorilor, a venit pe lume. Dar plânge, plânge în spasme de nepotolit.  (mai mult…)

LA DESPĂRŢIREA DE REGELE MIHAI

de Florin DOBRESCU

Regele Mihai a sosit pentru ultima oară pe pământul patriei sale. De această dată, pentru totdeauna… Şi din păcate nu pentru a domni, ci pentru odihna cea veşnică.

Cel ce putea reda României demnitatea şi nobleţea pierdute acum 70 de ani, după îndelungata noapte căzută peste ţară la 30 decembrie 1947, se reîntoarce astăzi înfăşurat în tricolor, dintr-un îndelungat exil. Care, astăzi, s-a sfârşit pentru totdeauna.

Pentru că, exilul Regelui nu s-a sfârşit nici odată cu căderea, doar oficială,  a comunismului, şi nici după 2000, atunci când comuniştii rămaşi în fruntea statului i-au permis să revină în ţară. Ani buni după 1990, Regele Mihai a fost ţinut pe aeroport ori hăituit şi ridicat cu armata de pe şoselele patriei, pentru a fi expulzat ca ultimul infractor. Iar când aceiaşi aparatciki i-au permis, zâmbitori, să se stabilească în ţară, restituindu-i o parte din proprietăţi, doar pentru că România avea nevoie de prestigiul său pentru a accede în structurile euro-atlantice, Regele a continuat să se afle într-un soi bizar de exil.   (mai mult…)

Regele Mihai I pentru totdeauna în România

Sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I al României a fost adus ieri, 13 decembrie, în România, cu o aeronavă militară, ce a aterizat pe Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” din Bucureşti. Evenimentul a fost marcat de o ceremonie militară şi una religioasă, în prezenţa Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei române, şi mai multor membri ai Familiei Regale. În momentul sosirii, în întreaga țară au răsunat clopotele tuturor catedralelor, mănăstirilor și bisericilor.

Opt militari ai Brigăzii 30 Gardă au scos din aeronava militară sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I, acoperit cu stindardul regal şi l-au aşezat pe catafalcul din faţa Salonului Oficial al aeroportului. Înaintea sicriului a fost purtată crucea de lemn pe care este inscripţionat numele regelui, urmat de un militar care a dus o coroană de flori. După intonarea Imnului Naţional şi a Imnului Regal a urmat o slujbă religioasă. Slujba Trisaghionului a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal. Din sobor au făcut parte: arhim. Nectarie Şofelea, exarh administrativ, Sectorul exarhat al Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi arhim. Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, la slujbă a fost prezent şi Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, cel care s-a îngrijit de sufletul Majestății Sale în ultima perioadă de viață. Răspunsurile liturgice au fost oferite de Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale. La ceremonialul militar şi religios au asistat membrii Familiei Regale, demnitari ai statului român, precum şi alte oficialităţi.

De la aeroport, sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I al României a fost transportat la Castelul Peleş şi aşezat în holul de onoare al acestuia. Aici, reprezentanţi ai Preşedinţiei şi Guvernului României şi Republicii Moldova, membri ai Parlamentelor celor două ţări, alţi reprezentanţi ai instituţiilor statului, ai corpului diplomatic din UE şi NATO, precum şi membri ai Academiei Române au transmis condoleanţe.

De la Castelul Peleș la Palatul Regal din București

De la Peleș, castelul iubit de Majestatea Sa, sicriul a fost dus în București și depus în „Sala Tronului” din Palatul Regal (Calea Victoriei nr. 49-53). Cei care vor dori să depună flori la catafalcul Majestății Sale vor putea veni la Sala Tronului de la Palatul Regal din București, după următorul program: joi, 14 decembrie, orele 8:00 – 22:00 şi vineri, 15 decembrie, orele 8:00 – 22:00.

Sâmbătă, sicriul cu trupul neînsuflețit al Regelui Mihai I va fi transportat pe un afer de tun de la Palatul Regal până la Catedrala Patriarhală, unde va fi săvârșită slujba Înmormântării. După slujba din catedrală, sicriul va fi transportat cu trenul regal până la Curtea de Argeș, unde va fi înhumat alături de Regina Ana.

 

sursa: Ziarul Lumina

Trei minuni în viaţa Regelui Mihai

În volumul Convorbiri cu Mihai I al României de Mircea Ciobanu găsim un fragment în care Majestatea Sa vorbeşte despre trei minuni pe care le-a făcut Dumnezeu în viaţa Sa. Redăm mai jos fragmentul.

Nimic nu este întâmplător în viaţa unui om. Omul primeşte mesaje de pretutindeni, semne. Trebuie să înveţi să le desluşeşti. Este ca la învăţarea unei limbi. De cele mai multe ori mesajele acestea rămân fără răspuns, nu schimbă nimic în viaţa omului. De câteva ori, în tinereţe, mi-am dat seama de caracterul necesar al unor întâmplări – şi am început să devin atent. Prima oară când am înţeles că tot ce se întâmplă omului seamănă cu o vorbire ascunsă a fost la Florenţa, când m-am operat de urgenţă.

Eram în spital, asta am mai povestit, şi într-o zi mi s-a adus în cameră un pacheţel. Cineva mi-l trimisese din America, o fată sau un băiat de vârsta mea care auzise că sunt bolnav. În micul pachet era o sticluţă cu apă sfinţită. Aşa scria pe bilet. Eu eram proaspăt cusut, dar din cauza bronşitei, de care încă nu mă vindecasem, tuşeam şi aveam nişte dureri teribile din pricina efortului. Într-o noapte, obosit de dureri şi de nesomn, am luat sticluţa şi am băut apa, în credinţa că apa este într-adevăr vindecătoare. Or, s-a întâmplat ceva extraordinar. La o jumătate de oră după aceea, poate mai puţin, poate mai mult, nu-mi aduc bine aminte, mi-au dispărut durerile cu totul. Când s-a întâmplat asta, faptul nu m-a izbit. Mi se părea firesc să nu mă doară nimic. Dar după aceea mi-am adus aminte de durerile grozave dinainte şi parcă nu-mi venea a crede.

Altădată a fost la Sinaia. Eram după o convorbire foarte încordată cu tatăl meu – a fost ceva apăsător, abia am adormit şi, când m-am trezit de dimineaţă, eram trist, cu o greutate mare pe suflet. În faţa Foişorului, în spaţiul unui vechi teren de tenis, fusese montată o biserică de lemn trimisă de Maramureş. Cum spuneam, în dimineaţa aceea mă simţeam trist, dezamăgit, moralmente eram complet la pământ – şi mi-am spus că înainte de-a pleca la Bucureşti, căci urma să plec în câteva ore, să intru în biserică. Mi-aduc aminte că am deschi uşa cu o cheie foarte mare şi am intrat acolo. am stat vreo zece minute aşa, liniştit, şi în momentul când am ieşit din biserică şi am încuiat uşa, chir în momentul acela, mi s-a luat greutatea de pe suflet. Tot răul care simţisem că mă apasă în jos s-a risipit, eram alt om, altul chiar şi decât cel care fusesem cu o zi în urmă, înainte de răul ce mi-l provocase discuţia cu tatăl meu.

Şaptesprezece ani [aveam]. Era prin 1937… Şi celălalt semn că Dumnezeu vorbeşte omului în felurite chipuri, celălalt mare semn a fost că am scăpat cu viaţă din mâna comuniştilor. Asta n-a fost o lucrare a oamenilor. Este ceva greu de înţeles, mai presus de toate teoriile. Mulţi vorbesc despre Dumnezeu ca despre ceva abstract. Eu mă refer la acel Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor.

via Știri pentru viață

 

10 DECEMBRIE 1933. CÂND STATUL DE DREPT A MURIT… Dizolvarea Gărzii de Fier şi arestarea a 10000 de legionari.

NOTĂ: În special celor mai tineri, vă recomand acest articol, pentru o bună înţelegere a Istoriei recente, pentru a înţelege mai bine contextul care a stat la baza unui eveniment tragic: asasinarea premierului I Gh Duca. Abuzurile fără precedent ale guvernului condus de acesta, care practic au suprimat pentru un timp statul de drept, încălcând Constituţia şi Legea, mergând până la suprimarea unor membri ai Gărzii de Fier, au generat răspunsul unor legionari, care a fost pe măsură.
Rostul Istoriei este acela de a ne învăţa, pentru a nu repeta greşelile trecutului. Cu atât mai actual este articolul azi, când statul de drept se clatină, când furia străzii tinde să înlocuiască funcţiile Parlamentului, când corupţia a devenit endemică, iar guvernanţii tind să schimbe legislaţia după interese de moment, când încrederea poporului în democraţie a ajuns la cea mai scăzută cotă… Dumnezeu să ne lumineze, să înţelegem că violenţa şi abuzul nu rezolvă probleme, ci deschid spirale greu de controlat…

de Florin DOBRESCU

În 1933, Guvernul liberal condus de I Gh Duca dizolvă, printr-un decret, Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acesteia la alegeri.

În acea noapte au fost arestaţi, în întreaga ţară, peste 10000 de legionari, sediile partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot, care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau. Deşi ridicaţi fără forme legale de arestare, majoritatea legionarilor au fost depuşi la Fortul 13 Jilava, în condiţii improprii de detenţie. Publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate. (mai mult…)

Donald Trump, discurs fulminant împotriva mișcării #RESIST: „Știți la ce rezistă, de fapt? Rezistă la voința poporului american”

Un nou discurs senzațional rostit vineri de președintele american Donald Trump ironizează și atacă mișcarea de tip #REZIST, numind-o o adevărată pânză de păianjen. „Ați văzut vreodată pancartele pe care scrie #Resist? Ați văzut protestatarii?”, a spus Trump,  imitând, prin gesturi, mișcările manifestanților rezistenți, în râsetele și aplauzele audienței.

Într-o înregistrare video a transmisiunii Fox News, Donald Trump ia peste picior mișcarea devenită celebră sub numele de #RESIST, preluată, după cum se știe și în România.
„La Washington există multi lobbiști, birocrați și politicieni care nu vor ca lucrurile să fie schimbate. Au făcut averi! Mai mult, aceste averi se bazează pe spolierea contribuabililor. Zonele din jurul Washingtonului sunt cele mai bogate din țară”, a afirmat Trump.
Contestat în stradă încă din ziua în care a fost învestit la Casa Albă, atacat de presa americană din toate direcțiile și pentru fiecare decizie, acuzat că a fost ales datorită implicării Rusiei în campania prezidențială, Donald Trump a comentat astfel acțiunile celor care îl contestă sub lozinca „rezistenței”:
„Ei își spun rezistență. Ați văzut acele semne rezist, rezist”, a spus Trump, gesticulând și imitându-i pe cei din mișcarea rezistenței…
„Acești rezistenți rezistă. Și Hillary a rezistat și știți ce s-a întâmplat? A pierdut alegerile cu brio!”, a spus președintele american, în aplauzele și ovațiile audienței.
„Dar știți la ce rezistă? Ei sunt cei care rezistă în fața progresului. Ei rezistă în fața schimbării. Pentru că le pasă doar să protejeze ceea ce au reușit ei să facă,  și anume să controleze țara și nu în avantajul vostru”, a continuat Trump.
„Știți la ce rezistă, de fapt? Rezistă la voința poporului american. La asta rezistă, de fapt”, a acuzat președintele american, denunțând sistemul corupt și bolnav din care, spune el, provine acest fenomen.
sursa: ActiveNews

Jean-Claude Juncker vrea să combată dezastrul demografic viitor prin aducerea de imigranţi din Africa, dar nu pomeneşte că aceasta se poate evita prin încurajarea natalităţii şi politici pro-familie

Domnul Jean-Claude Juncker a declarat ieri că e musai să creăm alternative legale pentru migranţii africani ce doresc să vină în Europa, pentru că în mod evident continentul va avea nevoie de imigraţie în următoarele zeci de ani; altminteri, spune dl. Juncker, fără aceşti imigranţi, „vom fi pierduţi”.

Domnul Juncker are în vedere problemele demografice ale Europei, natalitatea scăzută şi îmbătrânirea populaţiei.

Curios e însă că, deşi invocă, asemenea altor lideri europeni, perspectiva dezastrului demografic viitor, domnul Juncker, la fel ca şi colegii săi, se fereşte ca dracul de tămâie să pomenească în discursul său cuvinte precum „pro-life”, „încurajarea natalităţii”, „politici pro-familie” (familie în sensul ăla, mai tradiţional, capabil de reproducere).

Că la a recunoaşte că dezastrul ăsta demografic este rezultatul politicilor şi discursului elitelor din ultimele decade de a încuraja libertinajul şi de a elogia hedonismul iresponsabil, nu am pretenţia nici de la domnul Juncker şi nici de la ceilalţi colegi ai dumisale.

Sursa: Cristina Popescu

IOAN ROŞCA – PREZENT! A mai plecat un luptător…

De la Mândra Făgăraşului primim trista veste a trecerii în Veşnicie unuia dintre ultimii participanţi la rezistenţa armată din regiune, luptătorul anticomunist Ioan Roşca.

Născut la 1 octombrie 1931, în satul Râuşor, comuna Mândra, a urmat prestigiosul liceu făgărăşean ,,Radu Negru”, unde a intrat îl legătură cu ultimele serii ale organizaţiei anticomuniste Frăţia de Cruce. Astfel avea să intre într-una dintre cele mai eficiente reţele de sprijin ale grupului de partizani de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraşului, condus de Ion Gavrilă Ogoranu. (mai mult…)

Pastorala la Nașterea Domnului a lui PS Macarie: Ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă

Ca în fiecare an, Episcopia Europei de Nord, transmite tuturor credincioșilor o scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului.

Citiți scrisoarea pastorală dată în Centrul Episcopal din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2017.

Iubiții mei fii și fiice sufletești,

Sărbătoarea Crăciunului este una a nădejdii, a împlinirii, a duioșiei și a jertfei. Nădejde, pentru că Dumnezeu cercetează pe poporul Său, nu prin înger, nu prin profet, ci prin Însuși Unul Născut Fiul Său. Împlinire, pentru că, iată, în sfârșit, Cel făgăduit omenirii, Cel așteptat, Cel profețit, Mesia, S-a pogorât printre noi, este împreună cu noi. Emanuel: Dumnezeu este cu noi! Duioșie, pentru că Dumnezeu S-a întrupat prin naștere, luând „chip de rob”, Atotputernicul fiind un prunc, făptura cea mai fragilă și vulnerabilă care poate exista pe acest pământ. Jertfă, deoarece pentru aceasta a venit Mântuitorul printre noi, pentru aceasta a luat chip de rob și S-a născut Prunc, pentru a se jertfi pentru noi. Iar jertfa Sa începe chiar din momentul nașterii Sale. Se naște într-o biată iesle, iar apoi, imediat, Maica Sa Fecioară și Dreptul Iosif sunt nevoiți să plece în pribegie. Și acesta a fost doar începutul.

Suntem, poate, mai puțin obișnuiți să ne gândim la Nașterea Domnului ca la un act de jertfă, așa cum o facem de Paști. Spunea într-o cuvântare Mitropolitul Antonie de Suroj „că primul pas în aducerea întru ființă a lumii a fost un act de iubire divină care a presupus un sacrificiu: Tatăl a adus pe Fiul Său la altarul sacrificiului. Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Și există o icoană veche grecească, în care vedem Nașterea lui Hristos: o vedem pe Maica lui Dumnezeu, îl vedem pe Iosif, vedem peștera, dar, în loc de iesle, vedem un altar de jertfă, iar pe acest altar al jertfei se află Fiul Nou-Născut al lui Dumnezeu, Fiul Mariei”.

Pentru aceasta S-a născut El, Împăratul împăraților, într-o smerită iesle. Nicăieri altundeva, decât în acest loc pentru adăpostirea animalelor unor oameni de rând. În acest loc deposedat de orice fel de rang social, de orice fel de însemn exterior de putere, în staulul de oi din afara cetății Betleemului, așa cum a și fost răstignit, în afara cetății Ierusalimului. Hristos se naște ca un marginal pentru că nu încăpea în rândul lumii. Dar și aici este o taină, pentru că doar în această iesle sărăcăcioasă pot ajunge la El, pentru a I se închina, oameni din toate straturile societății. Ajung la El și crai și păstori simpli. Dacă S-ar fi născut într-un palat, atunci ar fi existat o distanță între El și cei din popor. Dacă S-ar fi născut într-o casă obișnuită de om așezat în societate, ar fi existat barierele obișnuite, care limitează spațiul doar pentru cei din familie și din același nivel social. Așadar, acea iesle smerită desființează distanțele sociale, granițele nevăzute dintre oameni, ierarhiile prestabilite și nu foarte drepte, pentru a instaura noi raporturi, de dragoste și de frățietate între oameni, noi ierarhii evanghelice, în care cel de pe urmă este cel dintâi și în care cel care stăpânește este slujitorul tuturor.

Pentru aceasta S-a născut, azi, Hristos. S-a născut pentru a fi adus jertfă bine primită pentru mântuirea noastră. S-a născut pentru ca noi să avem viață și încă viață din belșug. S-a născut pentru ca noi să avem, iarăși, o patrie, să revenim acasă, în Ierusalimul cel Ceresc. S-a născut pentru ca noi să avem, din nou, chip, identitate, sens. S-a născut pentru a ne naște pe noi din apă și din Duh. S-a născut să ne fie Împărat, Domn, Frate, Slujitor, prea-umil Slujitor, care ne spală picioarele și ne șterge lacrimile. S-a născut, aici, jos, în mijlocul durerii și nevoii, să nu ne lase singuri, părăsiți, așa cum va fi El pe cruce.

Astăzi S-a născut Hristos, preaiubiții mei! S-a născut pentru tine, mamă care-ți mângâi pruncul; pentru tine, cel care te apropii de zenitul vieții; pentru tine, cel care muncești ca un rob pentru ziua de mâine; pentru tine, cel care ai plecat din țară pentru că nu-ți găseai rostul; pentru tine, tinere, care privești neliniștit în zare; pentru tine, cel ce ești copleșit sau pentru tine cea care ești copleșită de zdroaba vieții și a zilei; pentru tine, mamă, căreia ți s-au răpit copiii. Pentru noi, toți, S-a născut Hristos! Nici noi nu ne naștem pentru noi. Ne naștem pentru celălalt. Ne naștem unii altora, încă de la început, când ne naștem unui tată și unei mame. Ne naștem ca o jertfă, iar întrebarea de căpetenie de al cărei răspuns depinde mântuirea noastră este: cui vom fi aduși sau ne vom aduce jertfă? Lui Baal sau lui Dumnezeu? Vom fi jertfiți egoismului, eu-ului nostru, sau ne vom jertfi pentru celălalt? Fi-vom jertfe ale Mamonei, sau fi-vom jertfe ale Împăratului Ceresc?

Preaiubiții mei,

Anul acesta, care se apropie de sfârșit, Biserica noastră l-a închinat apărătorilor Ortodoxiei din vremea comunismului, adică martirilor și mărturisitorilor din vremea prigoanei comuniste. Nu demult, nu departe de noi, s-au întâmplat atrocități, lucruri cumplite pe care abia le putem asculta sau citi, darămite să le și trăim. Zeci și sute de mii de oameni, fără nicio vină decât dragostea față de Hristos și de patrie, au fost arestați, smulși cu cruzime din sânul familiilor lor, torturați paroxistic, înghesuiți în beciuri, sub pământ, închiși în adevărate laboratoare ale iadului, supuși unui regim de exterminare și dezumanizare prin înfometare, violență, batjocură sistematică.

Iad în închisoare, iad pentru cei de afară… Iad pentru torturile suferite de ei înșiși, iad pentru chinurile suferite de tovarășii lor de suferință, iad pentru că se gândeau la suferința celor rămași acasă. În acest iad, însă, o lumină a biruit întunericul. S-a născut Hristos în temnițe! S-a născut Hristos la Aiud, la Gherla, la Pitești, în cumplita cameră 4 Spital. S-a născut la Periprava, la Poarta Albă, la Târgu Ocna, la Târgșor, la Mislea și la Miercurea Ciuc. S-a născut Hristos la Jilava, la Văcărești și la Râmnicu Sărat, la Sighet și în barăcile de la Canal.

S-a născut Hristos în lagăre și în închisori, în deportare și în exil! Da, acolo, în aceste temnițe putrede, în acele mirosuri pestilențiale, în acele colcăieli devenite inumane, acolo S-a născut Hristos! O vedem în suferința transfigurată a martirilor și mărturisitorilor, o vedem în versurile scrise cu sânge ale poeților închisorilor, în viețile înscrise în inimile noastre ale sfinților din închisori.

Evoc, din nenumăratele pilde de martiriu și de sfințenie din închisori, o minunată naștere în Împărăția Cerurilor întâmplată la Târgu Ocna, o temniță unde erau aduși deținuții bolnavi de TBC, care a avut loc tocmai în ziua de Crăciun a anului 1951. În acel Crăciun, Părintele Arhimandrit Gherasim Iscu, nevoitor al Mănăstirii Tismana, se afla pe moarte, după ce fusese chinuit și torturat la Canal pentru că spovedea și încuraja duhovnicește frații de suferință. Chiar și așa, pe moarte fiind, la Târgu Ocna, Părintele Gherasim continua să spovedească, să îmbărbăteze și să renască duhovnicește pe ceilalți deținuți. Cei care l-au asistat în acele momente dau mărturie că acele clipe au fost scăldate de harul dumnezeiesc. Iată ce a scris unul din ei: „În amestecul acela mizerabil de temniță și tuberculoză era o vibrație sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat”. Ni se mărturisește că Părintele Gherasim, pe măsură ce se apropia de moarte, era mai viu! Minunea cea mai mare a fost că, puțin înainte de moartea sa, a fost adus la Târgu Ocna un deținut de drept comun, care avusese rol de supraveghetor la Canal și îl chinuise sălbatic pe Părintele Gherasim. Auzind aceasta, deși nici nu putea să se miște, părintele a cerut unor deținuți mai în putere să-l ducă la patul torționarului său. Cu cea mai mare dragoste, părintele l-a îmbrățișat, l-a sărutat, i-a șters lacrimile de căință și de rușine ale celui care-l chinuise, l-a spovedit și i-a dăruit iertarea. În acea noapte de Crăciun, au murit împreună, victimă și torționar, născuți făptură nouă în Împărăția Cerurilor.

Iată, așadar, de ce îi cinstim pe Sfinții din închisori. Pentru că tot acel sistem fusese creat pentru a dezumaniza, a înrăi, a face din om ucigaș de frate, turnător și torționar. Pentru a schilodi în om chipul lui Dumnezeu. Oameni ca Părintele Gherasim Iscu, însă, prin dragoste jertfelnică, au biruit acest iad nu doar pentru ei, nici doar pentru cei împreună-pătimitori, ci au smuls din ghearele acelui iad chiar și pe torționarii lor, pe cei care deveniseră unelte ale diavolului.

Toți aceștia, așadar, au apărat nu doar chipul lui Dumnezeu din ei, ci și din noi. Au păstrat aprinsă candela credinței în Dumnezeu, dar și în ceea ce reprezentăm noi, ca popor. Datorită lor avem un chip de om și un nume de creștin și de român. Datorită lor avem o patrie aici, pe pământ, și o patrie dincolo, în cer. Toți acești mărturisitori au crezut într-un bine comun și nu au vrut să trăiască doar pentru ei, ci au vrut să trăiască și să moară pentru semenul lor, pentru credința lor, pentru patria lor, pentru demnitatea copiilor și urmașilor lor.
Să-i cinstim cum se cuvine pe cei în mijlocul cărora S-a născut Hristos. Să-i cinstim pe cei întru care S-a preaslăvit Hristos. Pe cei care au fost cinstiți de Hristos. Să-i cinstim chiar dacă pe mulți dintre ei nu îi găsim în manualele de istorie și chiar dacă nu suntem plăcuți tuturor pentru aceasta. Să-i cinstim pentru că nu ei au nevoie de cinstirea noastră, ci noi, dacă vrem să ne numim creștini și români.

Iubiți frați și surori împreună rugători,

Noi, românii din diaspora, ne aflăm departe, fizic, de țară. Ne aducem aminte cu nostalgie de Crăciunul copilăriei, de mirosul de neuitat și unic al pământurilor natale, de colindători, de plugușor și de gerul Bobotezei. Ne aducem aminte de o lume vie, caldă, cu suflet. Nu o putem uita și ne doare și îi resimțim lipsa tot mai mult aici, într-o altă lume, rece, străină și, în multe privințe, moartă.

Ne adunăm aici departe de țară, pentru a ne regăsi în comuniune euharistică, în lăcașuri improvizate, în tot felul de clădiri care nu au fost construite pentru acest scop. Nu avem catedrale mărețe, nu avem biserici mari, încăpătoare, spațioase, cu clopote răsunătoare. Însă, de aici, din străinătate, de la aceste altare românești ridicate în locuri improvizate, umile, să ne aducem aminte de Hristos Cel născut în iesle. De aici, de la marginea societății în care ne aflăm, o societate de multe ori ostilă credinței, să ne aducem aminte de Întâiul dintre marginali și Întâiul dintre pribegi, de Hristos, Cel născut în iesle și refugiat în Egipt de furia lui Irod.

Foarte tragic este faptul că cei mai mulți dintre frățiile voastre ați plecat din țară pentru că ați simțit că nu aveți un viitor acolo. Un viitor pentru familie, pentru copii. Chiar și așa, aici departe, noi știm că avem o țară, că venim de undeva, că avem rădăcini. Este cumplit să fii abandonat și adevărul este că mulți dintre românii din diaspora, au simțit, poate, că țara i-a abandonat. Însă cei care s-au jertfit în închisori sunt o dovadă vie, care strigă la cer. Ei nu ne-au abandonat pe noi și nu și-au abandonat nici țara. Să le ascultăm mărturisirea, să luăm aminte, să stăm cu frică!

Să nu ne abandonăm nici noi țara! Să nu ne abandonăm neamul! Să ne aducem aminte că nu noi ne-am născut pe noi și nici nu ne-am născut doar pentru noi, ci că aparținem unei familii, aparținem unei comunități, că avem înaintași și că vom avea urmași, că ne înscriem într-o continuitate de jertfe, de lupte și de nevoințe.

Scumpii mei fii și fiice sufletești,

În aceste zile ale sărbătorii Nașterii Domnului, citim în Evanghelie un lung șir de protopărinți ai lui Iisus. În acest lung șir sunt și drepți ai lui Dumnezeu, dar sunt și oameni care au căzut. Hristos nu S-a dezis de neamul Său, ci l-a asumat întreg, cu drepți și cu păcătoși. S-a născut într-o comunitate reală, cu înaintași concreți, pomeniți fiecare după numele său.

Să înțelegem, așadar, că și noi ne naștem într-un neam concret pe care trebuie să-l asumăm. Astăzi ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă, iar exemplele noastre cele mai de preț sunt defăimate și minimalizate. În fața acestui val nihilist, să ne luăm, însă, crucea neamului nostru și să o purtăm cu demnitate, neluând seama la ocările aruncate asupra înaintașilor și neamului nostru, „cu ochii ațintiți asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2).

În încheiere, vă aduc la fereastra sufletului „Colindul robului” compus de Valeriu Gafencu în cinstea și spre pomenirea Părintelui Mărturisitor Gherasim Iscu:

Pe malul Trotușului
Cântă robii Domnului,
Înjugați la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferință multă,
Și-i cu lacrimi împletită.
În inima robului
Domnu-și face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Și din flori picură rouă.
Stă un copilaș în zare
Și privește cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaș
S-a oprit un îngeraș
Ce-i șoptește drăgălaș:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemnițat;
Și copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare. Amin!

Refren:
Lăsați-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori! Amin!

Al vostru părinte și frate colindător,
fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

† Episcopul Macarie

 

via Napoca News

Avocatul diavolului

„Avocatul copilului” nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că aceștia nu vor fi părinții, ci funcționarii statului, experții și judecătorii.

În vremea comuniștilor de rit vechi clișeul era „familia, celula de bază a societății”. În vremea comuniștilor de rit nou, familia trebuie distrusă tocmai pentru că este „celula de bază a societății”.

Puțini vor recunoaște acest lucru, după cum puțini își vor asuma eticheta ideologică, dar să nu anticipăm și nici să nu ne facem iluzii cu privire la hramul pe care îl poartă.

Doar în ultimele luni, în România au fost înaintate trei propuneri legislative, fără a include aici căsătoria homosexuală, care aruncă în derizoriu și subminează orice idee de autoritate parentală, respectiv familie. Parlamentarii vor să introducă vaccinarea obligatorie, grădinița obligatorie și, cel mai recent proiect, instituția avocatului copilului.

Ultimul proiect legislativ este îmbrăcat în retorica „drepturilor copilului” și are toate aparențele unei soluții pentru a îmbunătăți soarta celor mici. Asta dacă discutăm la modul foarte retoric, privind din avion, fără nimic concret în față. Pare că sună bine.

Dacă ne uităm însă pe expunerea de motive, pe istoricul și teoria din spatele acestei instituții, lucrurile se schimbă.

În centrul întregului demers se află ideea de „drepturi ale copilului” și e greu să argumentezi la nivel emoțional împotriva acestui concept. Noțiunea, însă, este aproape lipsită de conținut. Ce înseamnă, de fapt, „drepturi ale copilului”, în absența unei teorii și, mai ales, tradiții privind natura umană? Îi încalc drepturile copilului dacă nu îl las să stea zile întregi în fața calculatorului și a televizorului? Dacă nu îi iau telefon cu internet, îi știrbesc libertatea? Dacă nu merge la fast-food sau la discotecă? Îi limitez drepturile dacă îl duc la biserică? Etc., etc.

Nu trebuie să ne facem iluzii. „Drepturile copilului” și „avocatul copilului” nu sunt instituții care să fie opuse statului, puterii sale invazive și discreționare, ci părinților. Din expunerea de motive pentru înființarea instituției „avocatului copilului” în România, acest lucru reiese destul de clar, deși autorii textului au preferat cumva să-și camufleze intențiile: „O autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului, așa cum sunt definite prin lege, care să poată fi sesizată și cu încălcarea drepturilor copilului de către persoane private (s.n.) este imperios necesară”. Cine sunt aceste „persoane private” nu e greu de ghicit, mai ales că în întregul document nu se pomenește niciun moment de o posibilă încălcare a „drepturilor copilului” de către stat și instituțiile sale.

Martin Guggenheim este profesor la New York University School of Law, avocat în cazurile legate de minori și un expert în domeniul „drepturilor copilului”. Concluzia lui asupra întregii chestiuni, în urma unei experiențe întinsă pe decenii, nu lasă loc de îndoieli:

„A le pune la dispoziție copiilor avocați într-o varietate de subiecte legale este contrar intereselor copilului”.

Pe lângă bunul simț, argumentele sale au de partea lor statistica (americană): mai mulți copii decât au fost vreodată sunt acum subiectul unor procese care au drept scop decăderea din drepturi a părinților; mai mulți copii decât au fost vreodată sunt închiși în orfelinate, fără să li se permită posibilitatea de a trăi cu părinții lor și chiar, să rămână, în legături legale cu ei șamd.

Apărătorii ideii vor invoca, fără doar și poate, nenumăratele (?) cazuri de abuzuri ale părinților împotriva copiilor și de nevoia acestora din urmă de a fi apărați în fața violențelor de orice fel. Potrivit lui Guggenheim, însă, doar o foarte mică, insignifiată parte din acțiunile judiciare îndreptate împotriva părinților sunt motivate de un comportament „la limită” al părinților.

Și atunci ce, mai exact, va apăra „avocatul copilului”?

Din nou, expunerea de motive ne oferă câteva sugestii. Aflăm de acolo, de pildă, că aproape o jumătate din copiii români trăiesc în sărăcie sau în risc de excluziune socială. Iar, de aici, presupunem noi și pe baza exeperienței din alte țări, cazul lor poate fi preluat de „avocatul copilului”, care nu se știe cum va reuși să-i salveze pe acei copii de sărăcie. Cel mai probabi prin scoaterea lor din sânul familiei și închiderea lor în centre ale statului. Dacă vă vin în cap secvențe dickensiene, puteți să le îngroșați pentru a căpăta o imagine mai apropiată de realitate.

Guggenheim punctează doar câteva din consecințele acestei aberații:

„A intra coercitiv peste aceste familii sărace doar pentru că acei copii sunt crescuți în sărăcie eludează jignirea și degradarea produsă părinților. Lipsa de respect pe care statul o arată părinților săraci este teribil de distructivă pentru copii, cărora le este negată o nevoie importantă în dezvoltarea lor: de a crede și a se baza pe omnipotența părinților”.

În afara cazurilor de sărăcie, „avocatul copilului” va trebui să se asigure că „vocea” copiilor se face auzită. Inițiatorii români au constatat că „participarea copiilor la deciziile publice este, de departe, un element neglijat”, iar „consultarea copiilor este un demers formal de fațadă”. Astfel de observații riscă să te lase fără o replică imediată, căci oare ce ai mai putea adăuga la aceste bazaconii?! Dar, în fond, de ce să nu încercăm, contrar experienței din orice timp și loc, să ne lăsăm conduși de sugari, mucoși și adolescenți pasionați de jocuri.

Bineînțeles că ideea „avocatului copilului”, în pofida numelui și retoricii găunoase, nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă acestuia vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că „avocatul copilului” se va asigura și va lupta ca nu părinții să fie aceia care au vreun cuvânt de spus asupra copiilor lor, ci experții și judecătorii.

Ei (susținătorii „drepturilor copilului” – n.n. ) cred că judecătorii sunt capabili în mod obiectiv să evalueze capacitățile părinților în funcție de interesele superioare ale copiilor. Dar instanțelor le lipseșe expertiza, timpul și cunoașterea dezvoltării umane pentru a face judecăți individuale amănunțite despre relațiile familiale particulare pe care deciziile privind copiii le implică în mod necesar”,

susține Guggenheim.

Mai mult,

„astăzi, judecătorii, asistenții sociali și avocații decid cu cine trebuie să trăiacă copiii, dacă trebuie să li se permită să aibă sau să continue relații cu anumiți adulți (…) Poate este adevărat că acești specialiști, spre deosebire de părinți, nu sunt în conflict de interese cu copilul al cărui viitor îl decid. Dar nici nu au vreun interes sau cunoașterea profundă și individuală a lor, pe care se bazează atât de mult drepturile parentale”.

Astăzi, probabil că nu ar trebui și oricum ar fi dificil să aruncăm cu totul la coș ideea de „drepturi ale copilului”, însă nu ar fi rău dacă ne reamintim că „drepturile” funcționează cel mai bine când stabilesc precis aria pe care statul sau oficialii săi nu o pot încălca. Însă „în lumea noastră cu susul în jos, „drepturile” copiilor au efectul opus. Ele conferă puteri sporite funcționarilor statului.” Și așa se face, de pildă, că pe baza drepturilor copilului se declară acum obligativitatea vaccinării, iar părinții riscă pușcăria.

Doar ca o notă de subsol amuzantă, în propunerea legislativă, o instituție similară recomandată pentru a proteja drepturile copilului poartă numele de „comisarul pentru copii”. Ah, și să nu uităm, prima țară din lume care a introdus „avocatul copilului” a fost Norvegia, iar asocierea cu foarte cunoscuta Barnevernet poate fi făcută fără prea mari remușcări.

 

sursa: Cultura Vieții

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php