Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Unde sunt cei care nu mai sunt? Pomenirea marelui gânditor creștin-ortodox Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972), condamnat la moarte de soția lui Brucan

Radu-Gyr-alaturi-de-Nichifor-Crainic-Sfintii-Inchisorilor.Info
Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr (in picioare) – Probabil Craciunul lui 1969 – Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info
Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: “Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman.”

Nichifor Crainic – viata unui om de cultura si mare teolog

Nichifor Crainic s-a nascut in luna decembrie a anului 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca. Fiul lui Nedelea Dobre, un taran de pe apa Neajlovului, si al celei numite “Zana”, el a deprins de la acestia cele dintai valori crestin-ortodoxe. Dupa primele clase facute la scoala din satul natal, Ion Dobre ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti.

Va studia la Seminarul Central (1904-1912) si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Razboi Mondial, lucrand intr-un spital din Iasi (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole si poezii la diverse reviste. Ii apar noi volume: “Icoanele vremii” (1919), “Darurile pamantului” (1920), “Privelisti fugare” (1921).

Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie catolica si de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum “Luceafarul”, “Ramuri”, “Semanatorul”, “Lumina literara”, “Viata romaneasca”, “Drapelul”, “Flacara”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.

A lucrat ani in sir la redactia unor ziare, ca “Neamul Romanesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), “Dacia” (1918-1920), “Lamura” (1922-1923), ”Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la Bucuresti: a condus el insusi ziarul “Calendarul” (1932-1933) si revista lunara “Gandirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului “gandirist” traditionalist.
Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).
Angajat si in Viata politica, a fost secretar general in Ministerul Cultelor si Artelor (1926), deputat independent de Vlasca (1927), ministru al Propagandei Nationale, pentru scurt timp (1940 si 1941).

Laureat al Premiului National pentru poezie (1930), membru al Academiei Romane in locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de receptie la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o in timpul regimului comunist si “doctor honoris causa” al Universitatii din Viena (1940), participant la Congrese Internationale ale scriitorilor la Bruxelles (1927), Viena (1929), Arles si Avgnon (1930) s.a.

Conferinte la Universitatiile din Sofia (1941), Zagreb (1943), Berlin (1943 si 1944), Viena (1943), Weimar (1943) etc. Din iarna anului 1944 pana in mai 1947 a stat ascuns la Manastirea Sambata de Sus, in casa unor preoti din Muntii Apuseni si de pe Tarnave.

In iunie 1945 a fost judecat in lipsa si condamnat la inchisoare pe viata. S-a predat autoritatiilor in satul Cerchid – Mures, fiind inchis la Manastirea Vacaresti, apoi la Inchisoarea Aiud, unde a stat 15 ani, eliberat la 26 aprilie 1962, dupa care a lucrat in redactia ziarului “Glasul Patriei”, pana in 1968.

Opera sa poetica si literara se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei romanesti, poezia lui fiind inspirata din viata campeneasca si dominate de nota religioasa si revista “Gandirea” a lansat sau a incurajat multi poeti si eseisti contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat s.a.). Va trece la cele vesnice in data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti.

 

Nichifor Crainic – poezia crestina

Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie “abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.

S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.

Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.

 ZiaristiOnline.ro

Regatul Unit va institui controale stricte la frontiere după ieşirea din U.E.

Marea Britanie va institui controale stricte la frontiere imediat după ieşirea din Uniunea Europeană, programată pe 31 octombrie, a anunţat un purtător de cuvânt al Guvernului Boris Johnson

Priti Patel, noul ministru britanic de Interne, a elaborat planuri care prevăd instituirea controalelor vamale stricte imediat după producerea Brexit, afirmă surse citate de cotidianul The Independent.

„Libera circulaţie care există în prezent se va încheia pe 31 octombrie, când Marea Britanie va ieşi din Uniunea Europeană. Spre exemplu, vom introduce imediat cele mai stricte reglementări în materie de infracţionalitate pentru persoanele care intră în Marea Britanie”, a confirmat un purtător de cuvânt al Guvernului de la Londra, citat de Le Figaro.

Boris Johnson a adoptat o abordare dură faţă de Uniunea Europeană, respingând Acordul Brexit elaborat de fostul Cabinet Theresa May cu Bruxelles-ul şi afirmând că Marea Britanie se va retrage din blocul comunitar pe 31 octombrie 2019 cu sau fără un nou tratat.

Imagine similară

Nor radioactiv deasupra României, în urma accidentului nuclear militar din Rusia. Se recomandă evitarea ieșirii din casă și a deschiderii ferestrelor.

Este recomandat începând de duminică 18.08.2019 și până luni 19.08.2019 seara, să nu ieșiți prea mult din casă și mai ales să evitați să porniți la drum. Este recomandat, de asemenea, să țineți ferestrele închise pentru că în acest interval teritoriul României va fi străbătut de nori radioactivi veniți dinspre Rusia.
Din păcate, în Romania instituțiile abilitate nu anunță cetățenii cu privire la aceste creșteri ale indicilor de radioactivitate și probabil că nici de această dată ele nu vor fi anunțate.
În imagine, harta Comisiei Europene cu monitorizarea în timp real a radioactivității, așa cum arăta în jurul orei 15. De menționat că în cursul dimineții, pe aceeași hartă, regiunea României era figurată  doar cu alb.
Linkul către harta monitorizării în timp real a radioactivității mediului:  https://remap.jrc.ec.europa.eu/GammaDoseRates.aspx

Suflet din sufletul Neamului

Mișcarea Legionară,suflet din sufletul neamului

Dacă afirmația că,,ML este cea mai inaltă expresie a sufletului românesc,, este adevărată,asta ar insemna că ideile care se gasesc in cartea doctrinară a Legiunii numită Cărticica sefului de cuib,ar trebui să se afle la loc de cinste si in operele acelor scriitori români cu drag de neam,care sunt si ei tot suflet românesc.Ne vom ocupa acum de o capodoperă literară,care este o reflecție  in oglindă a lucrarii lui Codreanu.Lucrarea se numește ,,Invățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie,,și a fost scrisă in perioada 1518-1521.Domnitorul Munteniei,Neagoe Basarab a murit la 15.09.1521.Iată ,,circularele,, din Cărticica lui Codreanu,numite pe scurt CSC și ,,invățăturile,, corespondente din lucrarea lui Neagoe,notate INB,puse față in față:

Imagini pentru Suflet din sufletul Neamului

Despre Legea Muncii:

CSC : Muncește. Muncește in fiecare zi. Muncește cu drag. Răsplata muncii să iți fie nu câștigul, ci mulțumirea că ai pus o cărămidă la inaltarea Legiunii și la înflorirea României.

INB: Lucrează cu mâinile tale, că sederea făra de lucru face moarte sufletului. Iar cel care se lenevește cât de puținel, acela se face lăcaș dracilor.

Despre Legea Educației:

CSC: Trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ți toata școala. Cunoaște bine legiunea.

INB: cănd șăzi in chilia ta, de aceste trei lucruri te grijaște: de rugă,de învătătură și de rucodelie adica munca manuală.Dreptu aceia,și eu mă nevoiu iarăși catră dragostea domniilor voastre, să vă aduc aminte și să ne înnoim omul cel dinnăuntru;  corespondență cu ,,Omul Nou,, educat de Legiune.

Despre Legea Tacerii:

CSC: Vorbeste putin.Vorbește ce trebuie.Vorbește cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei.Tu făptuiește; lasă pe alții să vorbească.

INB: Și limba cea neînvățată ce umblă tocănd, că n-are bunătăți dinlăuntru.Cela ce-și pazește gura, acela-și rădică mintea sus la Dumnezeu.Vorbele cele multe ațîță mănie și urgie. Că mai întăi de toate iaste tacerea. Deci tăcerea face oprire,oprirea face umilință,iar plăngerea  face frică și frica face smerenie. Cuvântul iaste ca vântul. Daca iase den gură, nici într-un chip nu-l mai poți opri. Cel ce se laudă înaintea a multi, acela se arată că nu iaste frica lui Dumnezeu într-însul. Într-alt chip mai bun iaste somnul cu tăcere, decăt priveghearea cu cuvinte deșarte. Iar pre slujitori și pre oamenii cei de oaste îi invață așa: cănd vor fi în oaste,iar ei să iasă la un cămpu curat și să tacă toți,și să să roage lui Dumnezeu încitișor, iar cu toată inima. Și când se vor ruga, să-și rădice mâinile cătră ceriu; corespunde cu salutul legionar.

 

Despre legea onoarei:

CSC : Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă nu fi niciodată misel.Lasă pentru alții căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.

INB: Domnul carele va judeca pe dreptu, acela-i domn adevărat si unsul lui Dumnezeu. Cu ce dreptate veți judeca săracii într-această lume,cu aceea vor fi judecate și faptele voastre.Să faci judecată dreaptă și bogaților,și saracilor.Să împărțim săracilor de-a pururea dreptatea.

Despre Legea Disciplinei:

CSC: Fii disciplinat legionar, căci numai așa vei învinge. Urmează-ți șeful și la bine și la greu.

INB: Pune, Doamne preste noi dătător de lege. Iara tu, deacă esti harnic, iți rănduiaște turma și o intocmește bine, să nu unii să să îngrașă, iar alții să moară de foame. Dați-vă în lături de la mine toți care faceți fărdelege.

Despre legea Ajutorului:

CSC: Ajută-ți fratele căzut în nenorocire.Nu-l lăsa.

INB: Iar voi, feții mei, faceți milostenie și săracilor și lipsiților ca să aflați și voi avuția voastră in cer. Cade-să domnului să miluiască pe săraci, dar nici pe slugile sale să nu le uite. Fătul mieu, nu-ți fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine.

Despre Grija Inimii Bune:

CSC: Legionarul când vine la cuib trebuie să fie cu inima bună. Să nu pornească cu gând de sfadă, de răutate, căci in cuib n-are voie să se certe nimeni. Când legionarul va avea poftă de sfadă, să se bage între dusmani. Lucrurile mari și bune se fac cu inima bună, pentru că unde e inimă bună acolo e Dumnezeu, iar unde este inima rea, acolo s-a băgat diavolul. De aceea unde este inima rea nici un lucru n-are spor. Toate merg pe dos. Despre omul care pășește cu inimă rea se zice că nici păpușoii nu-i cresc pe ogor.

INB: Bunătatea face curătie, iara mânia cea iute face patime. Inima cea împietrită face mănie, iar oprirea face liniște. Și cum mănâncă carii copacii și gândacii îi fac fara de frună,așa și pizma-i piarde sufletul călugarului. Nu avea vrajbă cu nimini,că de vei avea, deacii neprimită va fi ruga ta. Ai pace cu toți, ca să fii îndrazneț în rugăciunile tale. Apoi pizmă să n-aibi in inima ta, iar altuia să nu faci rău pentru rău. Că iată că-ți aduc aminte, fătul mieu, că-ți va da Dumnezeu și te va dărui să stăpânești și să domnești tu țara aceasta în urma mea, să te nevoiesti și să te silești să fii tuturor blând și bun. În loc de rău ,tu să silești să faci tuturor bine. Omul mânios ațâță vrajbă și între cei împăcați pune mozavirie, și dintr-aceasta să ațâțâ pizma ca focul în trestie. De vei afla boul vrăjmașului tău rătăcit sau fieștece dobitoc, tu îl întoarce si-l du la stăpânâ-sau; iar de vei vedea asinul vrăjmașului tău căzut,tu să nu treci și să-l lasi, ci să-i ajuti.

Despre băutură și beție:

CSC: Legionarul trebuie să fie cumpătat la toate. De exemplu: nu se poate concepe nici un șef și nici un legionar beat. Legionarul poate petrece,dar nu se îmbata.

INB: Și aceasta, fraților, încă socotiți și luați aminte: că tot omul carele bea și mănâncă preste măsură și se amestecă în trebile lumii aceștiia, acela nu va veni in măsura lucrurilor acestora. Iată că rog pre tot omul,care va să dea pocăință cătră Dumnezeu, să să ferească de băutura cea multă a vinului, că beția multă cursă are. Că omul, dacă, se imbată, de are și minte multă, el o piarde.De are mâini viteze, nici de un folos nu-i suntu. De i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporescu și de are și limbă dulce și vorbitoare frumos, nici cu aceea nu poate grăi, incă și-ată răutate izvoraște și iaste de la beție, ca omul bețiv întâi trupul și-l bolnăvește și-și săracește casa și-și piarde mintea.

Cel ce iubește băutura multă, va fi chemat ca un dobitoc.Căci băutura cea multă mari răutăți face.

de Calin Kasper

 

 

DEMOCRAȚIA COSTĂ PREA MULT!

Trebuie sa acceptăm că democrația în România a devenit o noțiune relativă, în condițiile apariției, in ultimii ani, a unor legi care limitează grav atat dreptul la liberă exprimare, cât și drepturile de asociere și de participare la viața politică.

Dincolo de asta, democrația românească a ajuns sa coste tot mai mult, iar beneficiile pluripartidismului autohton sunt aproape nule. Sistemul, intemeiat pe grupuri de interese politico-economice având trăsături specifice crimei organizate, a confiscat practic viața politică prin câteva partide create sau acceptate de structurile sale, restricționand prin legislația abuzivă accesul celor neagreati de acestea în zona estabishmentului politic. Totodată, legislația prevede posibilitatea susținerii financiare a partidelor politice parlamentare din banii publici. Astfel, anual bugetul de stat este spoliat de sume exorbitante, proporționale cu ponderea ocupată de fiecare partid în Parlament. Conform legii, acești bani sunt destinați achitării chiriilor și utilităților sediilor, precum și salarizării personalului care asigură aparatul acestor partide.

Deja, de la începutul anului încoace, PSD, PNL, USR, ALDE și PMP au „înghițit” deja 33,35 de milioane de euro (157,6 milioane lei) din bani publici anul acesta, potrivit datelor Autorității electorale Permanente.

Pe primul loc, cu 19 milioane euro (89,6 milioane de lei), se află Partidul Social Democrat, în perioada ianuarie – august 2019.

Însă până la sfârșitul anului, PSD va primi 28,5 milioane de euro (134,4 milioane de lei).  Pe locul doi, PNL a încasat deja 8,5 milioane de euro în primele 8 luni, revenindu-i pe întregul an 13 milioane de euro (61,2 milioane lei), față de 9,9 milioane de euro în anul 2018.

Al treilea la număr, USR primește lunar suma de 210.000 euro (1,5 milioane de lei), primind în perioada ianuarie – august 1,68 milioane euro (12 milioane de lei). Până la sfârșitul anului, USR va încasa din bani publici suma totală de 3,82 milioane de euro (18 milioane de lei), față de 2,9 milioane de euro.

Tot acest lux electoral exorbitant se petrece în țara cea mai lipsită de autostrăzi, cu cele mai precare dotări spitalicești, cu școli care încă au toaleta în curte, cu peste 4 milioane de oameni plecati peste hotare, cu instituții ineficiente… Și tot dezmățul pluripartidismului autohton, din banii publici, din taxele și impozitele noastre, ale tuturor. Partidele politice au devenit oficine de manipulare frauduloasă a emoțiilor și voturilor electoratului.

Grupuri de interese financiare, la baza ierarhiei cărora stau nepotismul, mita, relațiile și interesele cele mai abjecte.
Nu am auzit însă, în toți acești ani, pe nici un activist civic sa strige ca „vrem spitale ori autostrăzi, nu partide”. In schimb, energiile negative continuă sa fie risipite asupra eternului „dușman al poporului”: catedralele, bisericile, in fine, Dumnezeu în persoană…

Cifrele corespunzătoare stipendiilor primite de la bugetul de stat de partidele politice reprezintă însă doar partea văzută, oficială, a banilor publici spoliați de pletora de trântori nefolositori cocoțați în birourile și sălile luxoase din Dealul Parlamentului. La ele se adaugă exorbitantele deconturi ale chiriilor fiecărui parlamentar pe la hoteluri de lux, ale deplasarilor în țară și în afara ei, ale salarizării prea multilor consilieri si secretari ai „aleșilor ” poporului. Si, partea cu totul nevăzută, cea a banilor furați pur simplu la toate nivelurile de rețeaua de manageri, directori, primari, consilieri si alte functii publice, din care procente însemnate merg, pe căi tenebroase, spre aceleași grupuri de interese – partidele politice.
Hotărât lucru, democrația românească nu numai că e o minciună. Dar mai costă și foarte, foarte mult…

Florin Dobrescu

“Societatea deschisă” te vrea prost și antiromân, te vrea dușmanul propriului tău neam!

Aproape toate ploșnițăriile antiromânești din România, oricum marea lor majoritate, gravitează în jurul Fundației pentru o Societate Deschisă (Open Society), fosta Fundație Soros.

Imagini pentru Open Society

Pe vremea când aștepta să fie admis la London School of Economics, controversatul miliardar George Soros a început să citească pe lângă cărțile de economie și puțină filozofie. Așa l-a descoperit pe la începutul anilor ’50 pe Karl Popper și a rămas foarte plăcut impresionat de lucrarea lui Popper intitulată … “Societatea deschisă și dușmanii ei”.

Contrar celor spuse de către p………..i globaliști din presa din România, George Soros și-a țesut pânza de păianjen în România și în alte state fost comuniste dinEuropa Centrală și de Sud-Est cu mult înainte de momentul decembrie 1989, el infiltrându-se în țările din fostul bloc comunist european cu ajutorul fundațiilor pentru drepturile omului, după ce Uniunea Sovietică și sateliții săi din Europa de Est au acceptat să semneze Acordul de la Helsinki în anul 1975.

După semnarea Acordului de la Helsinki în anul 1975 de către țările din fostul bloc comunist european, anii ’80 au constituit un șir foarte lung de infiltrări ale rețelelor lui Soros în state comuniste, în care altfel ar fi fost extrem de dificil accesul.

Agenda disidenților evrei comuniști din statele comuniste europene se potrivea mai bine cu dezideratele lui George Soros decât cu formele de socialism național încercate de către unii lideri comuniști europeni. Așa se face că mulți dintre primii bursieri ai lui Soros au fost recrutați tocmai din rândul odraslelor acestor disidenți comuniști din Europa Centrală și de Est.

Dar pentru a se putea infiltra în aceste țări comuniste (n.r. “societăți închise”), George Soros a început să participe periodic la ședințele Helsinki Watch, înființată la New York. George Soros s-a erijat treptat în susținătorul înfocat al acestei organizații, urmărind evoluția și extinderea pe plan geografic ale acesteia până la momentul când aceasta s-a transformat în Human Rights Watch.

Directorul fondator al Helsinki Watch, Aryeh Neier, a devenit primul președinte al Institutului pentru o Societate Deschisă (Open Society Institute), adică fundația lui George Soros.

Pe la mijlocul anilor ’80, controversatul miliardar George Soros a început să finanțeze masiv mișcările disidente din țările comuniste europene și pe cele care se erijau în mișcări pentru apărarea drepturilor omului. Așa se face că Soros s-a putut nu doar infiltra în fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est, ci a reușit și să-și pună la punct niște rețele de informații și de propagandă, multe dintre ele chiar cu acces la instituții importante din statele blocului comunist european.

"Societatea deschisă" te vrea prost și antiromân, te vrea dușmanul propriului tău neam!

Soros n-a făcut cunoștință cu România imediat după lovitura de stat așa cum ni se spune fals pe la televiziunile vândute, ci cu mult mai devreme, construindu-și cu mulți ani înainte de momentul decembrie 1989 o adevărată rețea de trădători și de vânzători de țară.

sursa: Glasul

Dumitru Bordeianu – mărturisitorul care a ajuns pe culmile iubirii de vrăjmași

Dumitru Bordeianu

„Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.”

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputința, de slăbiciunea și prăbușirea mea. Povestesc totuși următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credință să înțeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari și nelegionari de acolo.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând. S-a oprit în dreptul priciului meu și mi-a zis să-l urmez. M-a dus și m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare și s-a adresat celorlalți: „Veniti să vă îmbrătișați camaradul care v-a fost șef de cameră si nu a vrut să vă bată”.

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu știu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simțit mai aproape de oameni și mai afectuos față de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea și satisfacția – e paradoxal – că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniți, constrânși, torturați să o facă.

În clipa aceea, i-aș fi strâns în brațe și le-aș fi sărutat rănile și vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă lovește, pentru că în aceleasi împrejurări și eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprișan, la camera 2 parter. Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, așa se plătesc greșelile”.

Necredincioșii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut față de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. Dacă nu aș fi trăit eu însumi aceste stări sufletești, dacă ființa mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-aș fi înțeles niciodată camarazii și nici drama de la Pitești și Gherla.

Mi-am pierdut cunoștința, așa că nu știu cât a durat tortura și nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit și cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineață, eram pe prici, dar nu în pozitie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam și plin de răni. Şi totuși, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci ființe dintr-o altă lume, pline de ură și cinism, mă loviseră cu bestialitate1.

Nu m-am mișcat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. I s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, așa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprișan. I-am înțeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă și s-ar putea să le provoc o mare durere. Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoștința în timpul torturii.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Autorul insistă asupra responsabilitătii, care apartine, până la urmă,duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniti prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriasă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.).

Dumitru Bordeianu – de la lepădarea de Dumnezeu la Înviere

 

Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.

Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.

„Bandit, dusman al clasei muncitoare”

In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.

Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.

In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.

Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere

In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.

Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”

Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi, noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea.

Din iad la Inviere

Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort laAiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.

Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.

Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.

Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu

Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire. In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.

In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului

La capatul incercarilor, „dupa douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari” alege calea exilului, ajungand in Australia in 1989. Acolo va avea linistea departarii si singuratatii in locuinta sa de langa un parau – pe care-l recunoaste ca fiind acela langa care se visase, inca din Romania, stand si scriind.

Dupa ce implineste postul si rugaciunea dictate de constiinta, in perioada februarie-decembrie 1990 dicteaza sotiei memoriile, asa cum i se luminau in minte, cu claritate, sub inspiratie divina. Acestea sunt publicate la Paris (1992) si reeditate la Bucuresti (1996, 2001) cu titlul “Marturisiri din Mlastina disperarii“, carte ce descrie drama reeducarii, zugravind chipuri de martiri: Gioga Parizianu, Corneliu Nita, Ionica Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fara egal, ca: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, badia Ungureanu, ascet si mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecati de cei ce nu au trecut prin acele infioratoare suplicii sau figuri de tortionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au cait. Omul alterat si degradat, chinuit si schinuindu-si semenul, ajunsese sa-si zdruncine sufletul, in „fenomenul” Pitesti-Gherla.

Dumitru Bordeianu descrie in cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii constienti de menirea lor istorica, care si-au slujit neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului, cu cei posedati de duhurile satanei.

Fazele reeducarii, metodele de tortura, batjocurile si blasfemiile au fost descrise cu lux de amanunte, dar unele a fost imposibil sa fie scrise, fiind prea de neinteles si de necrezut.

Din exilat, calauzitor al tineretului romanesc

Bucuria cu care a revenit de cateva ori in tara, i-a fost impartasita de fostii prieteni de suferinta, dar si de tinerii, de monahii si preotii care l-au cautat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursa, franturi din experienta sa mistica din inchisori si de viata, ascultandu-i indemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii si de a intelege si urma lupta pentru neam si tara, pastrand cultul pentru cei morti. A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost inmormantat in Australia, departe de tara, dar intr-un pamant primitor, acolo unde si-a putut depana amintirile si intocmi marturisirea, iar sufletul i s-a inaltat in randurile mucenicilor si sfintilor neamului romanesc.

(Ionut Baiaș și Costel Condurache – Hotnews)


“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului. Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”*

Învierea

Invierea-Domnului-2

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus:„Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”.

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. „Crede si te vei mântui”,  „Cercetati Scripturile”, spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit:„Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: „Eu vă dau adevărata libertate”. Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

via Fericiți cei Prigoniți

Sfinții Martiri Brâncoveni: 305 ani de la martiriu

În urmă cu 305 de ani, la Istanbul, au pierit tragic, după luni întregi de chinuri, domnitorul Constantin Brancoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele său, sfetnicul Ianache. Martiriul lor a fost recunoscut de Biserica Ortodoxă Română, care 15 august 1992, i-a declarat sfinți. Racla cu moaștele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu se află la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București, lăcașul de cult fiind una din ctitoriile sale.

Îndelungata domnie a lui Constantin Brancoveanu, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată tragic în ziua 15 august 1714, a marcat epoca prin amploarea și însemnătatea faptelor sale. Abil diplomat, prin înțelegeri și corespondență dusă în secret față de turci, a căror vasală era Țara Românească, și cu prețul multor pungi cu galbeni plătite cu generozitate, voievodul a mentinut echilibrul politic la granița a trei mai imperii, Otoman, Habsburgic și Țarist. Țara a putut cunoaște o lungă perioadă de pace, iar ortodoxia, amenințată de pericolul catolic și islamic, a fost apărată.

Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol – când i se pregătea mazilirea -, precum și perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluită, turcii așteptau doar să obțină o cât mai mare parte din averea „Prințului Aurului”, cum îl numeau. Din păcate, motivarea unei sentințe de mult hotărâte a fost servită tocmai de boierii țării, scrie „Ziarul Lumina”.

În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl numește mare vizir pe gi­nerele său, Silahdar Ali Pașa, prilej cu care acesta din urmă primește titlul de „Damat” („ginere”, atribuit bărbaților care intrau în dinastie prin căsătoria cu o prințesă otomană). Istoricii apreciază că Ali Pașa a fost cel mai dur vizir din istoria Imperiului Otoman! Sursă principală în prezentarea relației dintre domnitorul român și marele vizir este Anton Maria Del Chiaro, secretarul domnesc cunoscător al realităților vremii. Este suficient să amintim că Del Chiaro numește data de 5 august 1716, când Ali Pașa este ucis în lupta de la Petrovaradin (Serbia) dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, „zi glorioasă pentru lumea creștină”.

Rebeli față de Poartă

Lă­comia fără saț a Sultanului Ahmet nu-l pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin Bei, adică Prințul Aurului”. Se­cre­tarul domnesc notează chiar că „se știa de persoane inițiate că, îndată după pacea cu rușii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o nă­praz­nică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu și Can­tacuzino, și că pregătise lista celora ce trebuiau să pia­ră ca rebeli față de Poartă„. În 1716, acest plan era înde­plinit. În relația cu turcii, bo­ierii Cantacuzini s-au dovedit a fi doar instrumente folosite la nevoie împotriva lui Brân­co­vea­nu: spătarul, stolnicul și tânărul domn au fost executați la mai puțin de doi ani după martirizarea rudelor lor. Odată cu arzurile trimise împotriva lui Brâncoveanu la Înalta Poartă, boierii Cantacuzini și-au semnat propria sentință.Voievodul Brâncoveanu a fost acuzat de trădare față de Înalta Poartă.

Nouă capete de acuzare

Împotriva sa au fost mai multe capete de acuzare, printre care și marea avere personală sau înțelegerile și corespondența purtată în secret cu marile puteri străine. A fost îndepărtat de la domnie pe 25 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, când solul sultanului le-a anunțat Brâncovenilor firmanul de mazilire.

Domnitorul și întreaga sa familie, bărbați, femei și prunci, în total 13 prizonieri, au fost duși la Înalta Poartă (Istanbulul de azi, numit pe atunci Țarigrad, Constantinopol, Stambul sau Înalta Poartă). După un drum de 3 săptămâni, au fost aruncați cu toții în închisoarea Yedicule, sau ”Închisoarea celor șapte turnuri”.„
Timp de patru luni, în turn sau în ”Groapa Sângelui, domnitorul avea să fie torturat neîncetat pentru a mărturisi unde-și ascunsese averile.

Întins pe roată, ars cu fierul înroșit

Conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroșit pe piept și pe spate, a fost străpuns în mâini și în picioare, iar după cumplitele chinuri, turcii i-au smuls semnătura pentru aurul depus în băncile de la Veneția, potrivit site-ului tvr.

Apoi, în ziua de 15 iunie 1714, bărbații Brâncoveni au fost mutați din Groapa Sângelui la Ceauș Emini, o altă temniță din teribila Închisoare a celor Șapte Turnuri, dar mai aproape de lumină. Aici erau închise și Doamna Marica, Domnița Bălașa și cumnata ei, Anica, soția lui Constantin, împreună cu fiul lor de doar câteva luni. Pe 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, Constantin Brâncoveanu , fiii săi și Ianache au fost duși la locul de osândă. Ziua fusese aleasă anume de otomani. Știau că era o mare sărbătoare creștină, ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, precum și onomastica soției sale, Marica.

 

sursa: ActiveNews

Victimele „iadului comunist din Gherla” au fost pomenite în pelerinajul de la Nicula

Prima rugăciune din cadrul tradiţionalului pelerinaj spre Mănăstirea Nicula a fost rostită miercuri de Mitropoliţii Andrei al Clujului şi Inochentie de Burundi și Rwanda pentru sufletele celor ce au pătimit in perioada comunistă la închisoarea din Gherla, informează Radio Renaşterea.

Ceremonialul a avut loc în faţa Mănăstirii „Sfinții 40 de Mucenici” – Memorialul Gherla.

Deşi cu o istorie lungă, consacrată în secolul al XVIII-lea, în vremea Mariei Tereza, ca spaţiu de detenţie pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave, penitenciarul Gherla și-a făcut un trist renume în perioada comunistă.

Regimul comunist a reuşit „performanţa” de a creşte atât numărul deţinuţilor politici, cât şi regimul de teroare, la cote maxime.

Pelerinajul „La Nicula colo–n deal”

Cei doi ierarhi au parcurs 7 km alături de miile de credincioşi veniţi la hramul mănăstirii Nicula.

Pelerinajul a pornit, în jurul orei 12:00, de la biserica „Sfântul Nicolae” din parcul central al orașului Gherla.

Ierarhii au fost întâmpinați cu pâine și sare de tineri îmbrăcați în costume populare, la biserica „Sfântul Nicolae” din Gherla, unde a fost rostită o rugăciune de binecuvântare a călătoriei.

Pe traseu s-au făcut și alte opriri în fața bisericilor și a troițelor, unde au fost rostite ectenii, iar în satul Nicula, pelerinii au fost întâmpinați de localnici cu apă și felii de cozonac.

Pelerinajul s-a încheiat cu înconjurarea bisericuței de lemn a mănăstirii de soborul de preoți și ierarhi, iar la final Înaltpreasfințitul Părinte Andrei le-a mulțumit tuturor pentru efortul de a parcurge și-n acest an, pe jos, „drumul din Gherla până la Maica Domnului”.

sursa: Basilica

Arătarea Maicii Domnului lui Valeriu Gafencu

La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cântarilor îngerești a compus un minunat colind al deținutilor din Targu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. […] Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i.

Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheama din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simteam că are ceva să-mi împărtășească.
– Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?
– Te ascult, am raspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.
Valeriu a plecat ochii și mi-a spus linistit:
– În noaptea asta am privegheat. Așteptam sa vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care coboră. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbracată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus:
”Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multa credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:
– Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă

Pictura realizata de maicile de la Manastirea Diaconesti

via Vlad Herman

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php