Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Agonia unui simbol: Fortul 13 Jilava

Agonia unui simbol: Fortul 13 Jilava

Apa a intrat în celule, iar condiţiile sînt improprii pentru funcţionarea unui Memorial

Fortul 13 Jilava a fost ridicat în vremea Regelui Carol I, făcînd parte din rețeaua de apărare a Bucureștiului, dintr-un lanț de 18 forturi similare. Construit sub pămînt, la o adîncime de 10 metri, a fost destinat, încă din 1907, cînd aici au fost întemnițați unii dintre țăranii răsculați, să devină cea mai cunoscută temniță din România. Șirul de masacre, execuții și tortùri petrecute în aceste subterane însîngerate fac din acest fort, fără îndoială, simbolul totalitarismului din România.

După 1948, cînd a fost trecut în mod direct în subordinea Ministerului de Interne, Fortul 13 Jilava a devenit „depozitul“ de triere al foș­tilor deținuți politici anticomuniști. Practic, prea puțini dintre opozanții fostului regim nu i-au pășit pragul cîndva, în golgota închisorilor prin care au trecut, fiind aduși la București fie pentru o completare de anchetă, fie pentru a li se instrumenta un nou proces. Sînt 52 de celule mari, boltite, subpămîntene, care totalizează nu mai puțin de 15.000 de metri pătrați, în care au fost înghesuiți chiar și pînă la 6-7.000 de deținuți, într-un aer sufocat de mirosuri pestilențiale, lipsiți de hrană și de asistență medicală – înlocuite, însă, cu porții zilnice de bătaie și cu zgomotul înfundat al executării condamnaților la moarte, care avea loc, de regulă, la miezul nopții. O atmosferă greu de imaginat, descrisă în nenumărate pagini de mărturii ale celor care au supraviețuit acestui infern, care transformă de la sine Fortul 13 Jilava în simbolul României concentraționare. Un simbol la a cărui agonie asistăm astăzi, ca și în trecut, într-o țară care vorbește mult despre trecutul eroic al rezistenței sale. Doar la comemorări și parastase. În rest, ca și alte asemenea lăcașuri care mai păstrează în ele răsuflarea eroilor, chiar și rămășițele lor, cum este cazul mausoleurilor Primului Război Mondial, Fortul 13 Jilava moare încet. E ultimul ceas în care îl mai putem salva.

Menirea Fortului 13 Jilava nu s-a încheiat odată cu comunismul; dacă dictatura lui Ceaușescu aducea aici arestați din ziua și din noaptea Revoluției de la București (21 decembrie 1989), regimul Iliescu a întemnițat între zidurile acestui fort victime ale mineriadei din 13-15 iunie 1990. După care, nu la multă vreme, închisoarea a fost definitiv dezafectată. Infiltrațiile puternice ale apelor pluviale, extreme în anotimpurile ploioase, au făcut improprii oricărei activități cei 15.000 de metri pătrați subpămînteni. Inițiativa înființării unui Muzeu Național al Rezistenței Anticomuniste la Jilava s-a născut încă din anul 1990 și îi apar­ține domnului Banu Rădulescu, fondatorul şi preşedintele publicaţiei Memoria – „revista gîndirii arestate“ –, fost deținut politic, decedat în 1999. Pînă la moartea sa, nu s-a putut face mare lucru, în afara vizitării fostei închisori, în special după 1997, cînd aceasta a fost deschisă publicului. În mod paradoxal, guvernarea țărănistă nu a avut grijă nici măcar de recuperarea istorică a casei lui Iuliu Maniu de la Bădăcin, cu atît mai puțin de Fortul 13. Așa că nu e de mirare lipsa de deschidere față de un asemenea subiect a guvernărilor regimului Iliescu.

Sordidele celule, golite de „inventarul“ lor de odinioară – distrus cu bună știință de administrația închisorii din perioada 1990-1997, pentru a șterge orice urmă a modului în care trăiau deținuții în subteran –, zăvorîte de uși grele de lemn, cu ivăre imense de fier și cu gratiile ferestrelor mici din înălțimea boltelor subterane, adesea inundate de apa care se ridica și la peste un metru, au rămas singurele mărturii ale suferinței și ale morții. Spațiul imens și pustiu este aidoma golului care se va căsca în memoria noastră, odată cu surparea sa definitivă, din cauza apei și a nepăsării care îi macină temeliile.

Condamnarea comunismului și a Fortului 13

S-ar fi zis că alta va fi soarta Fortului 13 Jilava odată cu condamnarea oficială a comunismului în România. Au trecut mai bine de zece ani, împliniți în decembrie anul trecut, de cînd președintele de atunci al Ro­mâniei, Traian Băsescu, declara, în baza unui raport, de la tribuna Parlamentului României, că regimul comunist a fost unul „ilegitim și criminal“, asumîndu-și totodată, pe 18 decembrie 2006, recomandările Comisiei Tismăneanu – după numele coordonatorului Comisiei Prezidențiale ce întocmise acel raport (din care și subsemnatul a făcut parte, redactînd capitolele privind istoria Securității) –, recomandări în care se insista inclusiv asupra necesității înființării unui muzeu al comunismului în România și asupra recuperării unor monumente precum Fortul 13 Jilava, una dintre posibilele locații ale acestui muzeu.

Momentul a fost socotit „crucial pentru cultura politică a democrației din România“ de către Vladimir Tismăneanu, care a fost ulterior așezat, practic, și în fruntea Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, principala instituție menită să pună în aplicare sus-numitele recomandări. Într-un fel, așa a și fost, pentru că, dintr-un singur foc, Traian Băsescu a atras de partea sa larga majoritate a intelighenției din România, declarat anticomuniste. Din păcate, lucrurile s-au oprit aici și, dintr-un punct de vedere, au regresat. Recuperarea trecutului a rămas doar la nivelul discursului istoric, iar investigațiilor care urmăreau să li se facă dreptate victimelor și să fie pedepsiți torționarii li s-a pus punct de către guvernul Boc și de către noua conducere instalată în fruntea Insitu­tului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Ro­mânesc. Nu o spun eu, suspectat de subiectivism (pentru că acest guvern m-a înlăturat de la conducerea Institu­tului, aducînd în loc echipa domnului Tismă­neanu), o spune un raport ulterior al inspectorilor Corpului de Con­trol de la Guvern, care aminteşte că, prin HG 134/2010 pentru modificarea şi completarea HG nr. 1372/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului de Investigare a Crimelor Co­munismului şi Memoria Exilului Românesc, a fost modificat cadrul normativ de organizare şi funcţionare a Institutului, fiind eliminat textul ce reglementa scopul principal pentru care a fost înfiinţat în anul 2005, respectiv acela de „investigare ştiinţifică şi identificare a crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sînt depistate situaţii de încălcare a legii“. Prin urmare, „în perioada 2010-2012, activitatea desfăşurată în cadrul Institutului a constat doar în cercetarea ştiinţifică a istoriei comunismului, fiind astfel modificată, în mod esenţial, raţiunea existenţei acestuia“. Dar nici cercetarea nu a prea mers: „În anul 2010, IICCMER nu a finalizat nici un proiect de cercetare a istoriei regimului comunist şi nu a stabilit care au fost rezultatele concrete ale cercetărilor realizate în cursul anului, conform atribuţiilor stabilite prin lege, iar în anul 2011, din 8 proiecte de cercetare care aveau termen de finalizare în acest an, a fost finalizat unul singur, prin publicarea Dicţionarului ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul central (1948-1989), vol. II“, constată aceiași inspectori. Acest proiect era, de fapt, aproape finalizat la începutul anului 2010, cînd am fost demis. Cu ce s-a îndeletnicit, în schimb, Institutul reiese simplu din raportul menționat: „În anul 2011, au fost decontate cheltuieli aferente unui număr de 31 de deplasări în străinătate, din care: 6 deplasări în SUA, 6 în Franţa, 5 în Belgia şi 5 în Germania, 3 în Marea Britanie, 2 în Polonia şi cîte una în Cehia, Austria, Elveţia şi Ungaria“. Mai puțin la Fortul 13 Jilava, despre care nu s-a mai auzit în acei ani nimic, fiind condamnat la o degradare progresivă și total ignorat de guvernul „de dreapta“.

Democrație versus tehnocrație

Încercările de salvare a Fortului 13 Jilava au fost permanente din partea societății civile, din 1990 încoace, ca și apelurile, uneori disperate, dintre care unul, al lui Aurel Sergiu Martinescu, fost deținut la Jilava, apel lansat de pe patul de moarte către președintele Băsescu, în 2009, este de-a dreptul impresionant. Dar fără vreo finalitate. În Parlament, un grup de politicieni, preluînd „din zbor“ varianta electorală a condamnării comunismului, după rețeta prezidențială, a depus încă din 2011 un proiect de lege pentru înființarea unui muzeu al comunismului, avizat negativ de conducerea de atunci a IICCMER și respins ulterior, în 23 aprilie 2013. Dintre toate încercările de pînă acum şi dintre toate apelurile către autorități, au avut succes numai cele ale Fundației Române pentru Democrație – aflate sub coordonarea fostului președinte Emil Constantinescu –, care au dus la declararea Fortului 13 drept Memorial al Rezistenței Anticomuniste, inclusiv la amenajarea aici a unui centru-pilot destinat elevilor care vor să cunoască mai multe despre istoria românilor sub comunism.

După demersuri comune cu cele ale noii conduceri a IICCMER, pe 30 august 2013, președintele Constantinescu declara: „La Fortul 13 Jilava inaugurăm Memorialul Jilava, un proiect pe care l-am iniţiat cu un an în urmă pentru a transforma fosta închisoare de tortură şi represiune Jilava într-un memorial. A fost un drum lung, care a prevăzut foarte multe eforturi pentru a învinge birocraţia şi legislaţia, în momentul de faţă putem spune că am reuşit acest lucru. S-a reuşit transferarea întregii foste clădiri a închisorii şi a spaţiului aferent de la Administraţia Penitenciarelor, de la Ministerul Justiţiei la Ministerul Culturii, la Direcţia Patrimoniului“. Dar și acest proiect pare să-și trăiască ultimele zile, pentru că ploile nu țin cont nici de campanii electorale și nici de promisiuni neonorate din partea Guver­nului. În prezent, în Jilava este din nou inundație și sălile amenajate ale Memorialului au devenit improprii vizitării. Fortul 13 Jilava este, de fapt, prea mare pentru o „direcție“ a Ministerului Culturii, care nu are și nu a avut cum să îi poată asigura supraviețuirea, mai ales în vremurile în care cercetarea istorică a fost administrată de tehnocrați și memoria nu a avut loc în procentele PIB-ului.

Ultima șansă

În aceste condiții, speranța, nu-i așa, moare ultima. Singura șansă, în momentul de față, pentru salvarea Fortului 13 Jilava este, cred, reluarea unui demers legislativ coerent și profesionist, pentru promovarea înființării prin lege a Memorialului Rezistenței Anticomuniste în România „Fortul 13 Jilava“ sau a Memorialului Victimelor Totalitarismului – de preferat ar fi prima variantă, pentru a nu se suprapune preconizatului Muzeu al Holocaustului. Ar fi nevoie de o lege care să aibă în vedere atît „necesitatea manifestată în declarații oficiale în numeroase rînduri, cît și interesul public cu privire la înființarea la București sau în proximitatea Capitalei a unui memorial-muzeu care să prezinte regimul totalitar comunist din România“, întrucît „valoarea intrinsecă a monumentului istoric Fortul 13 Jilava, istoria sa ca loc de deținere a opozanților comunismului recomandă acest ansamblu drept locație a acestui Me­morial“. Am citat dintr-un proiect legislativ elaborat deja, ca rezultat al colaborării dintre Fundația Română pentru Democrație și Institutul de Investigare a Crimelor Comu­nismului și Memoria Exilului Românesc, act normativ care ar dispune transferarea Fortului 13 Jilava de la Administrația Națională a Pe­nitenciarelor (ANP) și înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, transmiterea acestuia din domeniul public al Statului în administrarea IICCMER, precum și constituirea prin lege a unui buget pentru a salva acest monument de la degradarea accelerată din ultimii ani și punerea acestuia în circuitul public, prin „transformarea celui mai important monument al represiunii regimurilor totalitare din România din penitenciar de maximă siguranță într-un spațiu destinat derulării proiectelor de cercetare științifică, de prezentare și comemorare a victimelor totalitarismului, de derulare a proiectelor educaționale și cultural-artistice“. S-ar putea găsi 3-4 milioane de euro, cît să se demareze măcar lucrările pentru evacuarea apei care băltește peste memoria Jilavei și îi macină fundațiile? Dacă trăim într-o Românie care își respectă cu adevărat martirii, da. Dacă, în continuare, cei ce decid, cei care au pîinea și cuțitul în mînă doar se folosesc de ei, ca pînă acum, la parastase, comemorări, simpozioane și pentru a aduna voturi, e vremea să facem cît mai multe fotografii la Jilava. Sînt singurele care ne vor rămîne.

 

de Marius Oprea

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=29227

Postat de pe 7 Apr 2017. Catalogat ca Cultură, Editorial, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php