“Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze».” Horia Bernea
In ’78, comunistii au unit Muzeulul Taranului Roman cu Muzeul Satului. O decizie tipica pentru o conducere de partid si de stat neobisnuita cu nuantele si spiritualitatea traditiei.
Dar comunistii n-au inteles – si, pare-se, nici urmasii lor – ca MTR, dincolo de a fi un vestigiu cultural in sine, e o mostra de spirit romanesc. Mult mai importanta decat valoarea la zi a terenului si a cladirii de pe soseaua Kiseleff. Ne-a demonstrat-o Horia Bernea – fiul marelui etnolog Ernest Bernea – atunci cand, in 1990, a redeschis camara sufletului romanesc: Muzeul Taranului Roman. Fondat 1906.
S-a vorbit despre expozitiile Muzeului in termeni de excelenta etnografica; altii au plusat si-au interpretat totul drept o mare lectie politica. Corect, corect. Dar un tur al Muzeului este – mai important decat altceva – o calatorie initiatica. Este, fara nicio exagerare, un contact direct cu lumea arhaica romaneasca; un loc in care timpul a fost oprit pentru ca fie vizitator sa inteleaga de unde venim si cine suntem, dincolo de orice spoiala a modernitatii.
Apoi, cladirea-i o bijuterie. Mandatat de Alexandru Tzigara-Samurcas sa inalte “un palat al artei pamantene”, arhitectul Ghika-Budesti a proiectat cea mai elocventa dovada a frumusetii stilului neoromanesc, cu o puternica infuzie din fondul arhitectural brancovenesc. Pe scurt, muzeul e – iata, de la constructia edificiului si pana la ultima expozitie permanenta – o doza-soc de romanism. Intr-o contemporaneitate puternic anesteziata.
Desigur, nimic nu-i infailibil pe lume. Dar sunt atatea – in genere, repere – intangibile. Muzeul Taranului Roman, spre exemplu. De Razvan Zamfir
