18 septembrie 2000. Trecerea în Veșnicie a lui Constantin Aurel Dragodan („Magistrul”)

1 1.391

Îmi amintesc că era în miezul unui însorit septembrie, în anul 2000, atunci când am primit vestea trecerii în eternitate a profesorului Aurel Constantin Dragodan, căruia camarazii de detenție îi spuneau „Magistrul”. Spirit ascetic, un profund trăitor creștin, Dragodan executase neîntrerupt aproape 23 de ani de detenție.

Când aderasem, în 1996, în Partidul „Pentru Patrie” (din al cărui grup de 13 veterani fondatori reuniți în jurul comandantului Nistor Chioreanu făcuse parte în 1993), aveam 22 de ani și mă gândeam cu groază că acest om făcuse mai multă pușcărie decât viața trăită de mine până atunci. Fusese unul din miile de elevi de liceu a căror copilărie fusese distrusă de dictatura antonesciană, fiind aruncați în temnițe cu condamnări mult mai mari decât vârsta lor de atunci, pentru simpla activitate educațională în Frățiile de Cruce ori pentru deținerea unor cărți interzise. Neeliberați după 23 august 1944 și preluați de autoritățile comuniste, acești tineri aveau să iasă pe porțile închisorilor abia în 1964, odată cu grațierea generală a deținuților politici, adoptată de statul comunist doar la insistentele presiuni ale puterilor occidentale.

Practic toată tinerețea lui Aurel Dragodan fusese petrecută în întunericul bolgiilor Ministerului Afacerilor Interne. Chiar și așa, în 1964 se remarcase ca unul dintre cei care refuzaseră reeducarea, preferând să putrezească în Zarka Aiudului. Apropiat al lui Valeriu Gafencu, Dragodan se dovedise un valoros poet, sublimând suferința claustrării în sute de poezii de o inestimabilă valoare. Iată cum și-l aminteau colegii de detenție: „Dragodan este un om simplu, modest, sincer şi bun. Nu aţi auzit de acest poet, căci a crescut la Aiud şi tot acolo a scris versuri de bună calitate. Despre poezia sa vă pot vorbi prietenii lui dar şi securiştii. Dacă vreţi să-i cunoaşteţi o parte din operă, mergeţi la Tribunalul Militar din Bucureşti şi-o veţi afla la dosar. Căci Dragodan a fost condamnat pentru că l-a „văzut” pe Lenin trecând triumfător şi mulţumit de sine peste ţara plină de temniţe şi lagăre. Poezia lui nu este însă numai politică, ci și de substanță.”(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 315)

„Celălalt deținut cu care am stat era student, tot din elita Frățiilor de Cruce; făcea și el închisoare din 1941. Se numea Aurel Dragodan, dar toată lumea îi spunea ”Magistrul”. Cu el am stat cel mai mult și am descoperit în el un poet de mare valoare, un alt exemplar strălucit al generației noaste. Născut în 1919, era student la Facultatea de Drept din București, când a fost arestat pentru activitate legionară și a primit 25 de ani, din care a făcut 23 fără întrerupere. Mi-aduc aminte frânturi din poemele sale, fiindcă tensiunea în care ne aflam în Zarcă slăbise considerabil puterea noastră de memorare:

Și stăm, luminați de-un opaiț de gândPe talpa aceasta de iad, așteptândPe îngerul Domnului, alb, ca să deaPe-o latură piatra mormântului grea.

Aurel Dragodan credea în forța poeziei și compunea versuri ca ele să fie un memorial al durerii, arătând celor ce nu au trecut prin infernul temnițelor comuniste ceva din ce s-a suferit acolo: S-așternem în stihuri restriștele toate. Neamul să le cunoască, să le-nvețe pe de rost. Astfel, cu toții vom izbuti, poate,S-arătăm lumii ceva din ce-a fost. Pentru el Zarca a fost un mormânt pe care l-a descris magistral astfel:

Ceva fără cruce, sub negru blestem,Cu sumbre celule, firide de geață,Cetatea tăcerii în care zăcem,Departe-i de lume, departe-i de viață.

Tot de la el am primit confirmarea celor spuse de tătucul Popovici în fabrică, de moartea de martir al lui Mircea Cătuneanu, schingiuit oribil, ca și uciderea în același fel a lui Gheorghiță Cârciumaru și Petre Vila. Aurel Dragodan a imortalizat memoria acestor eroi într-un poem: ”Spovedania unui schingiut”, de care însă nu-mi aduc aminte. Am rămas legat pe viață de chipul senin al lui Aurel Dragodan, care a rămas și el în Zarcă până la ultima clipă, suportând cu o resemnare socratică și foamea și izolările.” (Sursa: Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 410-411)

Florin Dobrescu

1 Comment
  1. Injecția finală says

    Aurele, Prezent !

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php