24 mai 1948. Arestarea studenților anticomuniști din Căminul Politehnicii din București. Mărturia eroului Octavian Tomuța

0 493

Sursa: Memorialul Ororii; “Căminul Politehnicii – „Cuib de reacţionari”

În toamna 1944 am păşit în şcoala Politehnică din Bucureşti. S-au deschis larg porţile pentru toţi ostracizaţii anilor anteriori. Era în felul ei o reparaţie şi, creştineşte privind lucrurile, m-am bucurat. Mi-am dat însă curând seama că s-au format două blocuri: noi şi ei! Ni s-a întărit con- ştiinţa că se dă o luptă împotriva celor ce continuau să gândească „retrograd”, adică să considere credinţa şi dragostea de neam ca sfinte şi să le păstreze nealterate.
S-a înfiinţat U.N.S.R.-ul (Uniunea Naţională a Studenţilor din România), transformat mai târziu în U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitor). Aici se făcea propagandă comunistă. Ca să frângă rezerva tinerilor studenţi, proveniţi în cea mai mare parte de la ţară, au venit cu importante înlesniri, adevărate ispite: cartele de alimente şi îmbrăcăminte, burse, cămine şi alte multe avantaje materiale. În criza economică de după război, refuzul de a adera la U.N.S.R. însemna pentru studenţii săraci, care reprezentau marea majoritate, sfârşitul studenţiei sau o luptă cu mizeria, la fel de grea ca lupta cu examenele, pregătite în condiţii extrem de vitrege.
Din fericire, căminele studenţeşti cu tradiţie nu au plecat steagul în faţa U.N.S.R.-ului şi i-au admis pe „boboci” pe baza altor criterii: şcolaritate, stare materială şi atitudine anticomunistă. Aşa am fost primit în Căminul Politehnicii de pe Şoseaua Kiselef.
În Căminul Politehnicii era o atmosferă naţionalistă şi regalistă. Căminul, fost palat regal, a fost făcut cadou Şcolii Politehnice cu tot personalul aferent. Căminul, dublat de o cantină modernă, în perioada de secetă şi de foamete a devenit o oază de valoare a studenţimii sărace şi studioase.
Începând cu toamna anului 1944, multe insulte şi ameninţări la adresa căminului s-au proferat în presa de stânga. Directorul căminului era decanul Facultăţii de Silvicultură, prof. Georgescu Constantin, cu declarate simpatii pentru comunism şi a făcut tot posibilul pentru favorizarea unei conduceri de stânga. Din fericire, nici în Facultatea condusă de el, unde făcea adeseori afirmaţia că „pădurea are un singur cusur, că e verde şi nu roşie”, nu avea pe cine se sprijini şi cu atât mai puţin la cămin. Apoi, toţi trei rectorii din perioada 1944-1948 (prof. Constantin Teodorescu, prof. Petre Sergescu şi prof. Nicolae Petrulian) simţeau româneşte şi nu au dezavuat intransigenţele căminului vis-à-vis de comunism. Şi totuşi, conducerea căminului nu era pătimaşă. Aşa se explică păstrarea în cămin a unui grup puternic de studenţi basarabeni, toţi comunişti. Dintre aceştia menţionăm pe: Gustiuc Sevolod, Leanca Boris şi Gheorghiu Nistor, gălăgioşi, nedisciplinaţi, cu o şcolaritate discutabilă. Nu au fost excluşi din cămin, cum majoritatea studenţilor o cereau în adunările generale, pentru că erau săraci, refugiaţi şi aveau nevoie de cazare şi masă.
Ruşii erau foarte bine informaţi de atmosfera şi atitudinea căminiştilor. De aceea, deşi căminul se găsea peste drum de Ambasada Sovietică, au ocupat abuziv corpul E al căminului, situat de cealaltă parte, pe strada Barbu Delavrancea, cu o unitate militară. În acest fel eram prinşi într-un cleşte sovietic, iar studenţii din anul I erau nevoiţi să doarmă câte doi într-un pat.
Până în toamna anului 1947, când se pregătea alungarea Regelui Mihai I, nu s-a făcut nici o concesie stângii comuniste. Noi, căminiştii, printre care se număra şi Tarţia Mihai, şeful tineretului P.N.Ţ., am deschis manifestaţia din 8 noiembrie 1945 din Piaţa Palatului; noi am umplut sala Aro în martie 1946 la discursul generalului Rădescu, de unde am plecat, manifestând, spre Palat şi l-am ovaţionat pe Rege. Noi, în semn de recunoştinţă şi preţuire, ne-am prezentat în fiecare an de ziua Reginei Mame, Elena (21 mai) la Palat, cu câte un impresionant buchet de trandafiri imperiali, culeşi din parcul căminului. De aceea, în mod samavolnic, am fost înlăturaţi de la conducerea căminului, în 1947, toamna şi înlocuiţi de un comitet comunist. Gheorghiu Nestor, flatându-mă pentru realizările de până atunci (fusesem preşedintele anterior al căminului), mi-a propus să preiau conducerea noului comitet. I-am arătat că acest lucru nu-i avantajează nici pe ei şi nici pe mine: se va spune că nu sunt capabili să conducă acest cămin şi au fost nevoiţi să recurgă la „foşti”, fapt ce-i plasează într-o lumină proastă, iar despre mine se va spune că „a trecut de partea lor”, jignire pe care n-o pot accepta.
Colegii mi-au spus, mai în glumă, mai în serios: „Să ştii că ţi-ai semnat sentinţa!” Nu puteam însă proceda altfel.
Începând din ianuarie 1948, m-am simţit urmărit. În mai, după întoarcerea din vacanţă, mi s-a recomandat să nu mai stau la cămin. Colegul Perifan Iancu şi ing. Nacu Demostene au insistat să trec cu ei în Jugoslavia şi de acolo în occident. Nu mă puteam decide. Afectiv, mă simţeam prea puternic legat de mama, de logodnică, de satul meu, de ţara mea oropsită şi prinsă în lanţurile unei sinistre robii. Îmi spuneam: „Da, dar acolo poţi fi mai de folos alor tăi şi ţării!”. Vorbe! Simţeam că plecarea echivalează cu o trădare. Am refuzat. Prietenii mei au ajuns în Franţa şi au făcut carieră. Eu am rămas şi am trecut 14 ani prin toate treptele iadului comunist şi… m-am apropiat de Dumnezeu, cum n-aş fi reuşit s-o fac în libertate şi în special în occidentul minat de ateism.
Trebuia, oricum, să plec din Bucureşti, dar îmi uitasem buletinul de identitate la cămin. Aveam nevoie de el şi trebuia recuperat. Aşteptam un prilej favorabil. Toată luna mai 1948 a fost deosebit de ploioasă, iar în după-amiaza zilei de 24 mai a fost un adevărat potop. Se întunecase. M-am furişat în cămin, mi-am luat buletinul şi… când să plec, s-a deschis uşa şi „amicul” Gheorghiu Nistor, sinistru delator, a spus celor trei civili apăruţi în prag: „El e Tomuţa!” Am fost invitat politicos la Circa de Poliţie de pe Arhitect Mincu, să dau o scurtă declaraţie şi în cel mult 20 de minute mă pot întoarce!
Ieşind din cămin, am fost invitat să iau loc într-o limuzină elegantă ce staţiona peste drum. M-au obligat să-mi pun ochelari negri. Aproape o oră m-au sucit şi m-au învârtit pe străzile Bucureştiului, ca să nu-mi dau seama unde aterizez. Nu vedeam nimic. Când s-a oprit maşina, m-a impresionat neplăcut lătratul unui câine. Introdus într-o încăpere puternic luminată, mi-au smuls ochelarii de la ochi. Mi-au luat datele personale, amprentele, m-au fotografiat din faţă şi din profil şi m-au introdus într-o celulă cu un singur pat, luminată de un bec proiector foarte puternic, situat deasupra uşii. Emoţiile, teama de necunoscut, lumina puternică, nu mi-au permis să dorm. Stăteam cu ochii închişi şi tresăream la lătratul dulăului, la lovituri şi la strigătele de durere ale celor terorizaţi.
De a doua zi a început calvarul. Anchetatorul, un bărbat trecut de 30 de ani, de o frumuseţe rară, de la prima vedere mi-a ridicat moralul. Mi-am zis în sinea mea: „Un om aşa frumos nu poate fi rău”. Ce decepţie! A fost omul cel mai crud pe care l-am întâlnit în îndelungata odisee. Când îl revoltau răspunsurile mele, se transfigura: îi ieşeau văpăi pe ochi, devenea un diavol. „La nuci!” răcnea el. Eram luat de doi găligani, dus la beci. Mâinile legate se treceau peste genunchi şi, cu o bară de fier, se făcea „vârtelniţa”. Loviturile aplicate la tălpi cu o rangă le simţeam în creier, insuportabil. Cred că am leşinat, pentru că m-am trezit ud leoarcă şi tălpile îmi frigeau, ca puse pe jeratic.
Ce voiau de la mine? Să recunosc că maiorul Muc Sănătescu (fratele generalului) mi-a dat o staţie de radio emisie-recepţie cu care am luat legătura cu „cei din occident”. Maiorul Sănătescu mi-a vorbit despre o astfel de staţie, i-am înlesnit legătura cu un specialist şi atâta tot. El m-a rugat să nu pomenesc „în nici o împrejurare” de acest lucru. Îmi dădusem cuvântul!
Vârtelniţa alterna cu „manejul”: o celulă goală avea în mijlocul ei temutul câine cu lătrat fioros şi erai obligat să mergi roată fără încetare. Cum te opreai, se năpustea câinele asupra ta şi, cu eforturi disperate, după 24 sau 36 de ore, te prăbuşeai. Atunci câinele urla într-un anumit fel şi venea călăul, te ridicau şi te duceau în celulă. A doua zi, sălbaticul cu chip de Adonis te întreba: „Spui tot sau o luăm de la început?” Am aflat că acest sinistru personaj ar fi fost fiul vitreg al generalului Rădescu. Nu-mi venea să cred că femeia iubită de generalul Rădescu a putut da naştere unui asemenea monstru!
„Nu vrei să recunoşti, mă banditule? O să spui şi ce n-ai făcut când ancheta se va desfăşura săptămâni şi luni, fără întrerupere!”
Şi aşa a fost în diabolica reeducare de la Piteşti!”

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php