Pr. Zosim Oancea:
La 21 iulie 1911 a văzut lumina zilei, în comuna Alma, judeţul Sibiu, preotul Zosim Oancea, care avea să devină mai târziu o figură importantă şi impunătoare în viaţa cultural-religioasă a oraşului şi judeţului Sibiu, precum şi a întregii ţări.
După moartea tatălui, survenită în timpul primului război mondial, a fost crescut de bunicii din partea mamei, Zosim şi Eufimia, care obişnuiau să îl alinte spunându-i ”puiul moşului Zosim”.
Zosim Oancea a urmat cursurile liceului ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, unde a fost îndrumat de profesorul de religie să meargă la internat ”să facă pe credinterul”, adică să servească la mese în internat.
Apoi, a urmat un an la Institutul Teologic din Sibiu, de unde a fost nevoit să plece, neavând banii necesari pentru continuarea studiilor. Dar, la institutul cu acelaşi profil din Bucureşti, nu a fost nevoit să plătească taxe şi s-a înscris din nou în anul întâi, nerecunoscându-i-se studiile urmate la Sibiu. A terminat studiile teologice cu Magna cum laudae, în 1935.
Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc şi, astfel, preotul Zosim Oancea s-a căsătorit la 5 mai 1935 cu Dorina Maria, fiica preotului din Alma.
În perioada 1935-1936 a fost profesor de religie la liceul ”I. G. Duca”, în Cristur, dincolo de Sighişoara. Între 1936 şi 1937, a făcut parte din organizaţia ”Oastea Domnului”, înfiinţată de losif Trifa, pe care o frecventa de fapt din studenţie.
În Sibiu a fost adus de către Mitropolitul Bălan drept preot la Catedrală şi profesor de religie la liceul ”Andrei Şaguna”. Primind catedră proprie la Şcoala normală de fete, a renunţat la postul de preot de la Catedrală. Astfel, a devenit inspector de religie pe toată Arhiepiscopia.
În 1948 a tipărit un calendar religios, cu un moto aparţinând lui Avram lancu. Figura marelui Avram lancu i-a fost impusă de autorităţi, căci el îl propusese de fapt pe Andrei Şaguna. În urma acestei apariţii editoriale a fost acuzat de către autorităţi de ”crimă de uneltire”, condamnat în februarie 1949 la 19 ani de închisoare, la care s-au adăugat ulterior încă 5 ani.
A fost arestat împreună cu soţia sa în gara oraşului Copşa Mică şi dus în temniţele Securităţii. Din fericire, Dorina Maria a fost eliberată după o detenţie de o săptămână, deoarece era însărcinată. Despre caznele suferite în detenţie a scris în lucrarea ”Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox”, apărută abia în 1995. A fost supus aici, el şi alţi colegi de suferinţă, la o serie de chinuri, cu scopul de a-i obliga să semneze o declaraţie falsă; a îndurat chinurile moriştii, care îl învârtea până ameţea, după care era atârnat între două mese, şi rămânea astfel o bună bucată de vreme. (…) Mulţi au murit în chinuri groaznice, neputând suporta durerile. Aşa a petrecut o săptămână, timp în care spera ca ziua procesului să vină mai repede şi să poată spune adevărul.
De acolo, a fost mutat în închisoarea din Sibiu, unde regimul era ceva mai blând, aveau voie să primească mâncare de acasă. Aici a petrecut perioada iulie 1948 – 14 februarie 1949, când i s-a dat sentinţa. În aceeaşi lună a fost transferat la închisoarea din Aiud.
Preotul mărturiseşte că închisoarea Aiud era ca o cetate: era împărţită în trei mari departamente, dacă se pot numi aşa. În primul departament, numit Zarca, prizonierii stăteau înghesuiţi în celula rece, fiecare având doar câte o pătură. Pentru a învinge cât de cât frigul, se uneau câte doi, şi astfel dormeau pe pătura unuia şi se acopereau cu pătura celuilalt. Preotul Zosim Oancea a împărţit pătura cu Aurel Cioran, fratele regretatului Emil Cioran. Fostul deţinut Oancea mărturiseşte că abia după zece ani a reuşit să îşi improvizeze o pernă dintr-un sac de paie.
Mâncare primeau foarte puţină, unii reuşeau să supravieţuiască cu cele mai puţin de 800 de calorii pe zi, alţii mureau. Ani de zile au mâncat la fel, încât chiar şi doctorul închisorii, Anca, se mira cum de mai trăiesc.
Preotul a reuşit să suporte toate încercările din închisoare datorită credinţei în Dumnezeu. În timpul ”şederii” la Aiud, a avut două vise care i-au dat încredere că va scăpa cu bine din acea grea încercare a vieţii. În primul vis, se făcea că era într-o mare catedrală, în altarul căreia se afla un scaun, în care era aşezată Maica Domnului, iar el era în strana din dreapta, având în mâini pâine şi vin; şi o ruga pe Maica Sfântă să i le primească pentru Sfânta Liturghie; credinciosului Zosim i s-a părut că Ea se uita cam aspru la el, şi atunci el se ruga: ”iartă-mă dacă am păcătuit, dar, te rog, primeşte-le”, şi le-a primit. În al doilea vis premonitor, preotul se visa în Catedrala din Timişoara, pe care nu o văzuse niciodată până atunci, dar, după eliberare, a mers să o viziteze. A avut încredere în minunile lui Dumnezeu.
În timpul detenţiei a lucrat într-o fabrică de fierărie şi lemnărie, perioadă care i-a mai uşurat ceva viaţa, acolo dându-i-se mai multă mâncare, mai bună; erau serviţi cu un polonic mai mare, şi li se dădeau cartofi, orez şi fasole.
Disciplina în închisoare trebuia respectată; preotul Oancea a simţit-o el însuşi; nu aveau voie să vorbească cu cineva dintr-o altă celulă, căci erau condamnaţi la izolare. Într-o zi, pe când deţinutul Oancea Zosim se întorcea de la plimbarea obişnuită, un alt deţinut, Floca losif, i-a dat bineţe, spunându-i ”săru’ mâna”, iar acesta i-a răspuns. Consecinţa a fost, inevitabil, închiderea în camera de izolare, rece şi întunecată, pentru o noapte.
Viaţa era foarte greu de suportat şi pentru că nu aveau voie să primească veşti de acasă. Noutăţi de acasă nu primeau decât dacă un nou deţinut din regiune era adus în închisoare. Astfel, preotul Oancea a aflat de la avocatul Banea Mitu că fiica sa Magdalena e cea mai frumoasă fată din Sibiu.
După un timp, Zosim Oancea a fost mutat în al doilea departament al închisorii, numit Celularul.
E important de menţionat că preotul Zosim Oancea şi-a exercitat profesia în închisoare, ajungând să creadă că a fost special trimis acolo de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Preotul considera minune faptul că Dumnezeu i-a dat să cunoască pe dinafară toată Sfânta Liturghie, şi astfel a putut să ţină slujbe. El avea obiceiul, înainte de a intra în închisoare, să poarte în reverul hainei o bucată de cuminecătură, în eventualitatea în care era cineva bolnav de moarte, pentru a-l împărtăşi. Apoi, pentru Sfânta Liturghie avea nevoie şi de antimis, care are valabilitate împreună cu Sfintele Moaşte. Preotul, neavând Sfintele Moaşte, a făcut următoarea analogie: dacă antimisul e valabil cu Sfintele Moaşte, atunci e valabil şi cu bucăţica de cuminecătură. În fiecare dimineaţă făcea Sfânta Liturghie cu toţi, dacă nu aveau turnători în cameră. În Săptămâna Patimilor primeau 125 de grame de pâine, pe care le folosea pentru cuminecătură, făcută cu vinul tonic adus de la infirmerie. Şi deţinuţii de la alte etaje primeau din cuminecătură; aceştia lansau trăistuţe mici prin grilajele ferestrelor. Apoi, urma spovedania: cu ajutorul lingurii, bătea în ţevile de încălzire (care nu erau niciodată calde) de trei ori, şi atunci toţi ştiau că se spune rugăciunea înainte de spovedanie; pe urmă, bătea iarăşi de trei ori şi fiecare se spovedea înaintea lui Dumnezeu; iar bătea de trei ori, pentru rugăciunea de dezlegare de la spovedanie; următoarele bătăi erau pentru rugăciunea de dinainte de cuminecare; iar bătea de trei ori şi fiecare înghiţea cuminecătura, după care zicea rugăciunea de după cuminecare.
Pe lângă îndatoririle de preot, Zosim Oancea era şi profesor; de exemplu, a cunoscut un ţăran macedonean, cioban de meserie, care nu ştia să scrie, nici să citească. A învăţat de la preotul Oancea, pe tăbliţe făcute din săpun, şi pe care se scria cu beţigaşe.
După toate aceste mărturisiri, preotul spune că, dacă ar fi trăit 100 de ani în libertate, nu ar fi putut face pentru sufletul omenesc ce a făcut acolo, în temniţă.
Preotul a fost silit de autorităţi la domiciliu forţat în Bărăgan, la Bumbăcari. Cei care locuiau acolo aveau libertatea de a se deplasa doar pe o rază de 15 kilometri.
Acolo a avut voie să vină şi familia sa, şi astfel şi-au întemeiat o gospodărie. Dar nici aici nu a avut parte de linişte, căci autorităţile au venit din nou şi l-au arestat. A fost dus în lagărul de la Noua Culme, unde a muncit la Canal. De acolo, a fost mutat la Periprava, în Deltă. Aici, şi-a văzut pentru prima dată fiul cel mic, Doru Oancea.
În Bărăgan a stat până în septembrie 1963 când, la întoarcerea în Sibiu, rectorul Institutului de Teologie din acea vreme, Nicolae Colan, l-a ajutat să primească parohia din Sibiel, care fusese liberă timp de doi ani.
Aici, a făcut mult bine sătenilor, care l-au îndrăgit şi l-au ajutat în tot ceea ce a dorit să realizeze pentru comunitatea din Sibiel, după cum el însuşi ne mărturiseşte. ”Nimic din ceea ce este aici nu am făcut singur, ci împreună cu poporul din sat, el m-a ajutat, m-a încurajat, m-a susţinut”.
Astfel, între faptele sale ziditoare de cultură se numără Muzeul de lcoane pe Sticlă, ctitorie cu rezonanţă voievodală, prin care aşezarea s-a ridicat la rangul de sat emblematic pentru cultura şi spiritualitatea noastră tradiţională.
Acest muzeu este cel mai mare din ţară de acest gen şi este alcătuit dintr-o clădire mică, amenajată în anii 1969-1970, şi o clădire mare, ce a început să fie construită în 1976 şi a fost terminată în 1982.
La aniversarea a 90 de ani, preotul Zosim Oancea, făcând bilanţul vieţii sale, poate spune cu mândrie că I-a slujit pe Dumnezeu timp de 65 de ani, dintre care 35 doar în Sibiel.
Preotul Oancea este o personalitate deosebită care, cu o dăruire exemplară, şi-a închinat viaţa şi energia slujirii lui Dumnezeu şi iluminării credincioşilor.
(Beatrice Gheorghe – Revista Memoria)
