FOTO (1) Ogoranu – documente și obiecte personale. În curând, Expoziția Centenar Ion Gavrilă Ogoranu

0 1.363

Un gând pios ne îndeamnă în fiecare an, în ziua de Armindeni, să ne îndreptăm amintire și recunoștința către cel care a fost coșmarul Securității timp de 28 de ani, omul cel mai căutat din România comunistă, devenit – după cum înșiși securiștii spuneau – un simbol. Din pronia divină și grație unor abilități ieșite din comun, Ion Gavrilă Ogoranu a reușit să se sustragă capturării, deși pe numele său existau două condamnări la moarte în contumacie. Acest om rămas singur, asemenea unui brad răzleț căruia furtuna i-a prăbușit toți confrații, alături de o femeie la fel de neînfricată, laolaltă cu credința neclintită în Dumnezeu și în rostul luptei și sacrificiului generaației lor, au scris una dintre cele mai frumoase epopei ale demnității românești. Principalul lor mobil? „Obrazul țării curat am vrut să-l ținem!” Supraviețuind, după 1990, grație realizatoarei TV Lucia Hossu Longin, Ion Gavrilă Ogoranu a devenit cel mai cunoscut luptător al Rezistenței anticomuniste din România. Ignorat constant de autorități (cu excepția Președintelui Emil Constantinescu), evitat de mass-media mainstream și cercetat de foarte puțini istorici consacrați, Ion Gavrilă și-a împlinit destinul, scriindu-și memoriile și o serie de studii pe baza documentelor arhivelor Securității, conferențiind, activând intens pentru recuperarea memoriei Rezistenței.

Plecarea sa dintre noi, la 1 mai 2006, ni s-a părut tuturor prea timpurie. Avea puțin peste 80 de ani și era în plină vervă creatoare. Asemenea unui pom încărcat de rod bun, prea devreme secerat de o boală nemiloasă.

În această zi de pioasă amintire, oferim publicului câteva din obiectele personale ale lui Ion Gavrilă Ogoranu și ale curajoasei sale soții, Ana Gavrilă-Săbăduș. Curând, ele vor putea fi văzute în realitate, în cadrul unei expoziții care urmează a fi realizate sub egida Muzeului Rezistenței – Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Ceasul oprit la ora 9,05 (PM) în ziua de 1 mai 2006, când Ion Gavrilă Ogoranu a trecut la cele veșnice
Ceasul oprit la ora 9,05 (PM) în ziua de 1 mai 2006, când Ion Gavrilă Ogoranu a trecut la cele veșnice
Prima ediție a memoriilor lui Ion Gavrilă Ogoranu (1993), oferită soției și salvatoarei sale, Ana, cu dedicația: "Soției mele Anuța cu dragoste și recunoștință. Fără tine nu se ar fi scrise aceste rânduri niciodată de ziua ta 10 decembrie 1993. Din toată inima soțul tău Ion"
Prima ediție a memoriilor lui Ion Gavrilă Ogoranu (1993), oferită soției și salvatoarei sale, Ana, cu dedicația: „Soției mele Anuța cu dragoste și recunoștință. Fără tine nu se ar fi scrise aceste rânduri niciodată de ziua ta 10 decembrie 1993. Din toată inima soțul tău Ion”

Manuscris al Anei Gavrilă-Săbăduș, în care evocă sosirea fugarului IOn Gvarilă, îla 29 iunie 1955 (Sf Ap. Petru și Pavel), precum și decizia de a îl adăposti, cu toate riscurile.
Geamantanul lui Ion Gvarilă Ogoranu, cu care a călătorit, începând din 1990, în SUA și în țările occidentale ale Europei, la invitația camarazilor săi stabiliți acolo
Manuscris
Implicat activ în acțiunile Alianței Civice (1990) și Memorialului Sighet
Diplomă primită în Franța
Fusul Anei Gavrilă, manuscrise ale lui Ion Gavrilă, ecusoane de la manifestări publice la care a participat, documente din arhivele Securității, material de propagandă al Partidului „Pentru Patrie”
Obiecte personale: trusa de scris, ecusoane și insigne de la diverse manifestări la care a participat, copii după documente ale Securității și fotografii

Coriolan Baciu, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, executorul testamentar și finul lui Ion Gavrilă:

„S-a întâmplat imediat după evenimentele din Decembrie 1989. Aveam 27 de ani. La câteva săptămâni de la răsturnarea lui Ceauşescu, în presa locală a apărut un articol care făcea referire la un anume Ion Gavrilă din satul Galtiu (n.r. – comuna Sântimbru, judeţul Alba), care ar fi fost implicat în lupta de partizani împotriva regimului comunist. Articolul era destul de confuz, chiar m-a intrigat. Atunci, atmosfera era electrică. Lumea era interesată de lucruri nemaivorbite. L-am întrebat pe tatăl meu, care avea ani grei de închisoare politică în spate, dacă ştie ceva, mai ales că satul Galtiu se află la doar câţiva kilometri distanţă de locuinţa familiei noastre. Tatăl meu a spus că nu îl cunoaşte pe acest Gavrilă, dar că a auzit unele zvonuri despre el. Nu a trecut mult şi, într-o după-amiază de început de primăvară, a intrat la noi în curte un om nu prea înalt, cu pas hotărât, viguros, puternic şi drept ca un om de munte, cu o privire intensă pe sub sprâncenele stufoase, în acelaşi timp blândă şi iscoditoare, un bărbat cu umor, tristeţe şi o vorbă de ţăran trecut prin multe. „Eu sunt Ion Gavrilă!“, s-a prezentat cu simplitate şi cu un surâs prietenos. „Bine ai venit!“, i-a replicat tatăl meu. Din acel moment, fără a fi nevoie de alte explicaţii, au recunoscut fiecare dintre cei doi, deja oameni în vârstă, că au în faţă un camarad de luptă şi de suferinţe. Dumnealui avea atunci 68 de ani. Din acel moment, eu am simţit că am în faţă un om cu totul special şi că am şansa extraordinară de a fi aproape de un personaj fabulos al unei istorii pe care nu o cunosc decât foarte puţini dintre concetăţenii mei. Iar relatările şi povestirile care au urmat nu au făcut decât să confirme intuiţia iniţială că Ion Gavrilă era unul dintre martorii formidabili ai unor întâmplări extraordinare care s-au derulat pe o perioadă de peste 50 de ani.Aşa cum am menţionat, fascinaţia faţă de lupta şi destinul exponenţial al lui Ion Gavrilă m-au determinat să fac tot ce mi-a stat în puţinţă pentru a-l sprijini în activitatea sa perseverentă de a depune mărturie pentru viitor despre evenimentele şi oamenii care au contribuit la lupta anticomunistă, pentru demnitatea şi libertatea acestui neam. Şi an după an, am stat cât mai aproape de el, în perioada în care a redactat primele două volume de memorii, i-am asigurat deplasările la evenimentele culturale şi memoriale de la Alba Iulia şi Făgăraş, de la comemorarile anuale de la Aiud, Sâmbăta de Sus şi din alte locaţii unde au fost centre de detenţie sau locuri de lupte. Şi am fost împreună, ca oameni în mulţime, la mitinguri sau acţiuni publice de revenire a ţării pe coordonatele fireşti ale unei vieţi publice civilizate şi cu adevărat libere. Apoi am participat la lansările următoarelor volume de mărturii, dar şi de literatură, pe care scriitorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a simţit obligat, deşi trecuse de 70 de ani, să le dăruiască celor care vor urma, şi mai ales tinerilor. Astfel, în mod natural, în anul 1999, atunci când a venit timpul să mă căsătoresc cu soţia mea, Silvia, am simţit că cei mai potriviţi naşi de cununie ar fi Ion Gavrilă şi soţia sa, Ana, pentru care aveam amândoi un respect şi o preţuire nemărginită.”

Florin Dobrescu:

„În amurgul zilei de 1 mai 2006, camaradul Coriolan Baciu mă anunța telefonic că dragul nostru bădia Gavrilă se stinsese, încheind astfel socotelile cu o boală galopantă care, în câteva luni, îi măcinase tot organismul. Fusese lucid până în ultima clipă, Coriolan plecând de la Galtiu cu 15 minute înainte ca Moșu să se stingă… Era pe drumul de întoarcere la Alba Iulia, când tanti Anuța îl sunase să vină înapoi, căci se terminase totul… Am simțit atunci că a plecat în veșnicie o legendă, luând cu sine toată încărcătura acelor ani în care o mână de tineri scrisese, pe crestele Carpaților, epopeea demnității neamului românesc… Simțeam că se stinge, cu el, o epocă, un ev al identității noastre, și că vom rămâne mult mai săraci, în lupta grea care ne aștepta. Și totuși, la moartea lui Gavrilă, atunci, la catafalcul său, în biserica din Galtiu, cu toții ne-am simțit mai puternici. Prezența sa nevăzută și sprijinul său celest aveau să ne fie armură și spadă în încleștarea din care, la rândul nostru, avem îndatorirea de a ieși biruitori sau morți. Știut fiind că războiul erei ce va să vină va fi, din anumite considerente, mai dificil poate decât cel dus de ei, atunci, în crugul veacului trecut, cu arma în mână. Pentru că, spre deosebire de ei, care luptau pe înălțimile albastre și pure, noi ne zbatem, nefericiți, prin mlaștinile deznădejdii unei lumi aflate în putrefacție, unde duhul fetid al morții rânjește la orice colț, îmbiind simțurile cu drogul plăcerilor pierzătoare de suflet… Dușmanul este astăzi pretutindeni, în toate, chiar și în noi înșine, și doar cei ce vor primi harul Duhului vor putea deosebi duhurile. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.” (Efeseni 6:12-13) Iar crezul și lupta lui și a camarazilor lui căzuți în munți, cu arma în mână, sau risipiți în hrubele temnițelor reci, ne vor fi în veci îndreptar și Testament. Să credem în învierea României!”

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php