29 iunie 1976. Arestarea lui Ion Gavrilă Ogoranu, după 28 de ani

0 816

In ziua de 29 iunie 1976, Ion Gavrilă Ogoranu era capturat de forțele Securității, în timpul uneia din incursiunile sale clandestine la Cluj. Începând din 1948, timp de 28 de ani, liderul rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgărașului devenise cel mai căutat om din România. Timp de 7 ani, între 1948 și 1955, el a acționat în cadrul grupului de partizani al cărui lider a devenit. După destructurarea acestuia de către Securitate, Gavrilă și-a petrecut alți 22 de ani, din 1955 până în 1976, ascuns în casa văduvei camaradului său ucis în închisoare, Petru Săbăduș. Ana Săbăduș, mamă a doi copii, l-a adăpostit pe Gavrilă cu o credință nelimitată în Dumnezeu, deși era conștientă că, dacă ar fi fost descoperit, și ea ar fi fost condamnată la moarte.

Ion Gavrilă Ogoranu purta cu el două condamnări la moarte în contumacie. Pe capul său se pusese un preț uriaș, iar conducerea Securității considera capturarea sa o miză de prim interes. “Începând din ziua de astăzi, urmărirea lui Gavrilă constituie cea mai serioasă problemă a muncii noastre. Gavrilă este nu numai un fugar, ci este şi un conducător legionar, în jurul lui se creează un mit, şi acesta este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui”, afirma colonelul de Securitate Pavel Aranici în 1960.

Dosarul său de urmărire conține peste 11.000 de file, cuprinzând un șir continuu de acțiuni operative desfășurate pe tot cuprinsul țării și peste hotare, în rândurile exilului, cu un singur scop: prinderea lui Ion Gavrilă. Sute de oameni care în decursul existenței lor și-au intersectat destinele cu cel al luptătorului făgărășean, familie, rude, prieteni, colegi de școală, liceu sau facultate, camarazi din armată, fete care au schimbat chiar o vorbă în tinerețe cu el, toți au devenit obiective urmărite permanent de Securitate. Portretul său robot, realizat de specialiști în antropologie (singurele fotografii cu Gavrilă datau din anii 1940, iar acum trecuseră aproape trei decenii!) fusese dat pentru observație tuturor gărilor, oficiilor poștale, ocoalelor silvice din România. Toate unitățile teritoriale ale Securității și Miliției aveau în vedere “problema Gavrilă”. Securitatea nu putea ști nici măcar dacă trăiește sau a murit, de mai este în țară ori a reușit să treacă în Occident. Iar acest lucru era deosebit de frustrant pentru instituția care pretindea că știe tot ce se petrece în România.

În plus, încă de la ultima vizită a lui Richard Nixon în România, acesta îi înmânase lui Ceaușescu o listă cu nume de anticomuniști români, despre a căror soartă președintele american se interesase personal, solicitând protecția lor. Având nevoie de sprijinul SUA, dictatorul se angajase că va respecta drepturile fundamentale ale acestor persoane. Deci, pentru Securitate, problema era cu atât mai delicată. Motiv suficient pentru ca, după arestarea lui, securiștii să se poarte cu mănuși în tot timpul celor 6 luni de anchetă.

Ion Gavrilă Ogoranu a fost capturat la Cluj, în acea dimineață de vară, în cadrul unei operațiuni minuțios pregătite de Securitate, care a mobilizat un impresionant efectiv de cadre. Anumite indicii puse cap la cap, printre care și deplasările Anei Săbăduș, căsătorită între timp, clandestin, cu Gavrilă, sub binecuvântarea unui preot greco-catolic, îi făcuse pe securiști să strângă lațul urmăririi în jurul locuinței din Galtiu, comuna Sântimbru. Ion Gavrilă mai făcuse unele deplasări, inclusiv la Cluj, la vechii săi camarazi, ajunși oameni realizați profesional, pentru a tatona posibilități de ieșire fără riscuri din clandestinitatea de aproape trei decenii. Cumpărarea de către Ana Gavrilă, din Alba Iulia, a unui bilet CFR, fusese atent monitorizată de Securitate. Și Gavrilă fusese monitorizat profesionist pe toată durata drumului. Arestarea este și ea relatată, nu fără un pic de umor, de eroul anticomunist în memoriile sale (volumul II):

„Am menționat înainte că mai în fiecare an mă duceam la Cluj. Îi vizitam pe profesorii Gavrilă și Grecu. La data aceea așteptam răspunsul de la ing. Emil Cosgarea, fostul meu coleg de la liceu. În acest an am amânat drumul până să se facă mai cald: nu excludeam posibilitatea că ar fi trebuit să dorm în vreo pădure.

Ca să nu fiu obligat să scot bilet de tren la Sântimbru-haltă și să se mire casierul cine-o fi străinul ăsta, m-am înțeles cu soția să cumpere biletul de la agenția de voiaj din Alba-Iulia pentru un tren de noapte; mă urcam de cealaltă parte a stației. Am procedat și de data aceasta la fel. Ceea ce n-am bănuit: soția era urmărită de Securitate pas cu pas. Desigur că cineva o pândea din casele vecinilor. La biroul de voiaj, casiera a întârziat cu vânzarea biletului. A intrat în camera vecină, apoi a întrebat-o din nou unde să fie biletul, fără ca soția să dea vreo importanță acestui fapt.

Urcându-mă în tren, conductorul a venit imediat să întrebe de bilet. S-a uitat un pic cam lung la mine, dar n-am bănuit nimic rău atunci. Curând, lângă mine s-a suit un singur bătrân, cu o bocceluță. A intrat în vorbă despre vreme, recoltă, așa cum fac călătorii. Ajuns la Cluj încă pe întuneric și coborând din tren, bătrânul m-a invitat să mergem împreună cu un taxi:

– E la nepotul meu taxi și nu ia nimic la dumneata!

Un nepot tânăr mă invita într-o mașină cu ușile deschise. Am refuzat spunând că nu mă grăbesc și că aștept să se facă ziuă. N-am bănuit nimic rău nici atunci.

Am mers pe jos până în piața alimentară. M-am pierdut printre miile de oameni de acolo. Apoi am plecat spre parcul de pe Someș, spre locuința inginerului Cosgarea. îmi fusese coleg de liceu, îl vizitasem și în toamnă; îmi promisese că va vorbi cu Aurel Micu din Săvăstreni-Făgăraș, ca să afle când va veni fratele său din America. Acum vroiam să-i aflu răspunsul.

Emil era căsătorit cu o colegă de-a mea de la Academia Comercială Brașov, de care mă temeam să nu mă recunoască. De aceea trebuia să-l întâlnesc numai pe el. În așteptare, m-am așezat pe o bancă în parc pe unde Emil ar fi ieșit să meargă la lucru. Dar trecuse ora 7 și din casă n-a apărut nimeni.

Am uitat să spun că înainte, în timp ce stăteam pe bancă, în parc a apărut un grup de tineri, care cu roaba, care cu lopeți și cu târnăcoape. M-am uitat la ei, păreau a nu prea avea chef de lucru. Îmi și ziceam: “Ăștia-s ca la casa de nebuni: doi încarcă, doi descarcă, nu-i nimic, treaba să meargă”.

Văzând că Emil nu iese pe poartă, m-am îndreptat spre casa acestuia. Locuia la parterul clădirii. Chiar atunci, din casă s-a ivit fiul lui, un tânăr de 20 de ani, pe care l-am recunoscut după înfățișare:

– Bună dimineața, tăticul îi acasă?

– A plecat la lucru.

– Pe unde , că pe poartă nu l-am văzut?

– Mai există o poartă. Dar e mămica acasă. Mămico, te caută cineva.

Deci trebuia să vorbesc cu soția lui Emil. Am dat bună dimineața.

– Doamnă, îl caut pe Emil. Nu știți unde lucrează azi?

Drept răspuns, soția îngălbeni, își reveni totuși și îmi spuse că nu știe unde poate fi găsit, dar că vine pe la ora unu acasă. Am dat bună ziua și am plecat. în toamnă vorbisem numai cu Emil și-mi promisese că nu-i va spune nimic soției. Pesemne că Emil, totuși, i-a spus, urmarea fiind agitația dânsei, care, se pare, m-a recunoscut.

Am ieșit și eu pe poarta a doua, părăsind parcul și luând-o pe o străduță ce duce la muzeul de istorie de pe strada Sindicatelor. Din urmă, în fuga mare, trec pe lângă mine muncitorii cu roaba și târnăcopul și se postează înainte-mi cu mâinile în buzunare. Doi tineri voinici, veniți din spate, mi se prind de brațe cu toată puterea.

– Nici o mișcare, Gavrilă, că tragem. Ai vreo armă?

– Da, am un briceag, am răspuns eu. Nu mai faceți demonstrații de forță, că nu mă opun. Se opriseră trecătorii și securiștii îi îndemnau să circule.

Din urmă a venit o mașină cu doi vlăjgani. M-au introdus în spate, ținându-mă în continuare strâns de mâini. Peste câteva minute eram la Securitate, la Cluj, pe strada Dragalina. “Doamne, mi-am zis, Tu poți intra și aici!” Sunt condus pe o ușă, într-o cameră, în fața unui bărbat înalt, în civil, bine îmbrăcat. Mă primi cu un aer de superioritate și cu ironie.

– Bună ziua, domnule Gavrilă!

– Bună ziua, am răspuns eu.

– Ce mai faceți, sănătos?

– Sănătos, mulțam de întrebare.

– Ce mai e pe la Galtiu? Întrebarea m-a surprins: știau și de unde vin.

– Eu știu?… Poate știți dumneavoastră mai bine decât mine.

– Ei, nu te speria! Dumneata nu știi că ești un om liber?

– Se vede cât de liber sunt, am răspuns eu.

– Nu vă vine să credeți, dar, după legile republicii, dumneata ești un om liber! Repet, ești un om liber!

– Domnule, mă iertați că nu vă cunosc gradul… (“colonel”)… domnule colonel, cred că ați putea face glume mai bune cu mine.

– Nu-ți vine să crezi?

Între timp, cei doi tineri care m-au arestat intrară în cameră și unul începu:

– Mergeam la facultate la examene și l-am întâlnit. L-am recunoscut.

Am înțeles că asta era versiunea ce vroiau să mi-o insufle: să cred că m-au arestat întâmplător.

– Îmi pare bine că am fost arestat de niște colegi, am spus eu cu amărăciune. Mă socotesc încă student, altă calitate în viață încă n-am dobândit.

– Suntem tari, domnule Gavrilă, se proțâpi înfumurat colonelul în fața mea.

– Cu oameni atât de vigilenți nu puteți fi decât tari.

ogoranu
Anii 1980. Ion Gavrilă Ogoranu – fotografie din timpul unui filaj al Securității. Sursa: CNSAS

Tinerii au ieșit din cameră.

– Suntem tari în exterior, domnule Gavrilă. Ați vrut să vină americanii. Iată, noi i-am adus. A venit președintele Statelor Unite la București, se plimbă prin țară. Și n-au venit chemați de voi, care îi iubiți, ci aduși de noi, care-i disprețuim. Ce zici de asta, domnule Gavrilă?

– Ce să zic, am răspuns, ar trebui să le fie rușine.

Colonelul prinse apoi să mai întrebe unde am stat 21 de ani.

– Domnule colonel, eu, astă noapte, n-am dormit. Lăsați-mă să-mi trag sufletul și să mă obișnuiesc cu noua situație. Aveți tot timpul să mă întrebați de aici înainte.

– Desigur, desigur, și nici nu ați mâncat! Vi se va aduce masa. Dar mai întâi vă vom îmbrăca mai pe potriva dumneavoastră. Un tânăr a sosit cu un costum de haine, elegant, pe măsura mea, singurul lucru ciudat la el fiind nasturii de la veston: metalici, mari, cât niște farfurioare, și foarte grei. M-a îndemnat să mă dezbrac de tot.

– Ați suferit vreo operație chirurgicală?

– Nu!

– Aici? Ai fost rănit?

– Îi zgârietura ce mi-ați facut-o în primăvara lui 1954. Acum sunt ca Bîrzoi, am zâmbit eu amar, când m-am văzut îmbrăcat cu farfurioarele pe piept. Colonelul n-a înțeles aluzia.

Între timp, un tânăr a adus o tavă cu mâncare.

– E de la popota noastră, mi-a zis colonelul.

– Se pricepe bucătarul să pregătească, păcat că nu știe cât poate mânca un om. De ce mi-a pus atâta?

– Cu oaspeți rari, și-a permis să o facă, mi-a răspuns ironic.

A stat tot timpul cât am mâncat, apoi:

– Acum veți merge să vă culcați, mi-a spus colonelul după ce i-am mulțumit pentru masă.

Alți doi tineri m-au luat în primire și m-au dus într-o cameră unde era un pat curat, perne și plapumă. M-am dezbrăcat și am intrat în pat. Cei doi tineri s-au așezat la o masă.

Se înțelege că nu puteam adormi. Căutam să-mi adun gândurile: deci știau de unde vin și n-avea rost să neg. Mergeam cu presupunerea mai departe. Dacă mi-a spus că vin de la Galtiu. înseamnă că știu mai multe. Mă întrebam însă cât știu. Eram decis să neg orice legătură cu altcineva din afara familiei soției.

Neputând dormi, am intrat în vorbă cu paznicii mei. Erau din Munții Apuseni (sărace Iancule, ce ți-au ajuns nepoții!), învățători (desigur, plata era mai bună la Securitate). M-au întrebat dacă eram rudă cu profesorul Gavrilă de la boli infecțioase, cel ce murise de curând. Le-am răspuns că eram consăteni. Bănuiam că-i o stratagemă povestea cu moartea profesorului, pentru a recunoaște că am avut legătură cu dânsul. Cum voi afla mai târziu, faptul era adevărat. Mi-au povestit apoi multe întâmplări cu Securitatea, între care modul cum colegul meu de facultate, Emil Mărcuș, a reușit în 1948 să treacă Dunărea. parcurgând o serie de aventuri. M-am mirat de unde le știau, ei neavând atunci decât 2-3 ani. Pesemne, lucrurile acestea le studiau la Securitate.

La amiazi mi-au adus altă mâncare, seara cina, fără să mă supere cineva cu ceva. La ora 15, cei doi paznici s-au schimbat cu alți doi, la 23 cu alții. Schimburile 2 și 3 nu mai erau la fel de vorbărețe ca și cel dintâi.

A doua zi am fost dus în altă încăpere. La o masă erau trei inși: colonelul de Securitate din ajun, stând în picioare, iar doi ședeau pe scaune și li se acorda importanță. Dacă ăsta-i colonel, mi-am zis eu, ceilalți trebuie să fie mai mari. Se uitau la mine plini de curiozitate.

– Tocmai îi spuneam domnului Gavrilă că dumnealui e om liber și dânsul a răspuns că aș putea face glume mai bune.

– Domnule colonel, am intervenit, eu nu vă pun la îndoială bunăvoința, în definitiv n-am avut nimic personal unul cu celălalt, dar cred că soarta mea se va decide la București.

– Într-adevăr, interveni personajul din mijloc, zâmbind, am venit de la București, anume pentru lucrul acesta.

– Cu avionul? am întrebat eu cam fără rost.

– Cu avionul, spuse acesta, și vom pleca imediat spre București.

N-au mai întrebat nimic: întrevederea luase sfârșit. Am fost dus înapoi în cameră.

Peste un sfert de oră mă aflam instalat într-o dacie, între colonelul Nagy și o gorilă ce sta permanent cu mâna în buzunar, pe pistol. în față se aflau șoferul și generalul Gergely, cum aveam sâ aflu mai târziu.

La plecare mi-au adus o pereche de ochelari fumurii, ca să nu mă recunoască cineva. Pe drum se angajau în discuții fără importanță, în care eram cuprins și eu. M-au întrebat insistent dacă n-am fost în acest timp, vreodată, la Turda sau la Ocna-Mureș și s-au mirat că am răspuns negativ.

Când am ajuns în dreptul Sântimbrului, eu luându-mi rămas bun de la locuri pentru totdeauna, generalul Gergely, ghicindu-mi gândurile, mi-a spus:

– Nu fi supărat, că ai să revezi locurile acestea curând… La care eu am zis:

– Nu prea cred!…

Trecând prin Alba-Iulia prin fața Securității a făcut, ironic, observația: “Ăștia, pesemne, studiază cazul Gavrilă!”

Tot timpul au păstrat legătura radio cu o mașină ce venea ir urma noastră, însă care nu a apărut niciodată lângă noi, dar și cu alte posturi de pe traseu. La fiecare popas turistic se ivea un personaj alături, pe șosea, salutându-i radios. Au oprit pentru masă la Sebeș și pe Valea Oltului. Pe la ora patru după masă intram pe poarta Securității de pe calea Rahovei, salutați în bloc de securiști întâlniți la uși. Îmi dădeau tot atâta importanță și mie cât și celorlalți.

S-au oprit în camera nr. 1 de pe coridorul de la etajul I. Luam contact pentru prima dată cu o cameră de anchetă: două birouri așezate perpendicular, în dreapta ușii, două fișetun metalice, încuiate și sigilate, unul lângă altul, în partea stângă, lângă perete, iar în dreptul geamului – un pat de campanie cu așternut curat. Geamul mare cât peretele era prevăzut cu gratii imense și avea și perdele. În față, o grădină cu flori și cu plopi bătrâni. Dincolo, strada cu tumultul ei. “Aici ți-e reședința”, îmi zise generalul. “Fă-te comod, domnul colonel va avea grijă de tot ce ai nevoie.” (…)”

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php