Sfinţii de pe strada Crizantemelor/ Arheologia crimelor comunismului la Tîrgu Ocna

0 80

Aici, la acest peniteciar-spital (reînfiinţat din 1997), au fost încarceraţi din motive politice în anii comunismului 843 de deţinuţi, dintre care (cel puţin, după cum arată evidenţele penitenciare) au murit 73.

„Bastilia sanitară”, cum a fost supranumită în anii ’50 temniţa destinată „politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate a fost pentru unii o nesperată şansă la viaţă, iar pentru cei 73 ultimul liman înaintea drumului spre cer.

Între aceştia din urmă, cel mai cunoscut în ”universul concentraţionar” comunist a fost Valeriu Gafencu. El şi-a câştigat o stranie şi răspîndită notorietate mai ales după moartea sa, rămânând mai întâi în amintirea colegilor de detenţie şi apoi în memoria colectivă a românilor aşa cum a fost numit de Nicolae Steinhardt: ”Sfîntul închisorilor”.

De la „Iisus cu viţa de vie”, la ”Sfântul închisorilor”

Cu sora lui Valeriu Gafencu, doamna Valentina Elefteriu, cea mai mare dintre cele trei surori ale lui am vorbit pentru prima dată la telefon în vara anului 2011, pe la sfîrşitul lunii iunie, când mi-a povestit visul său, pe care i-l împărtăşise nu demult părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic de la Mânăstirea Petru Vodă. Acesta îi şi dăduse binecuvântarea şi îndrumarea să mă caute. Spunea că în vis i s-a arătat fratele său Valeriu, aşa cum şi-l amintea de cînd îl văzuse în 1947, la Galda de Jos, în Apuseni. Mânca dintr-un strugure mare, dintre aceia de pe moşia boierului Albini, care avea contract cu penitenciarul Aiud să-i culeagă deţinuţii via şi ”Sfântul închisorilor” s-a întrerupt, pentru a-i spune cu o privire luminoasă : „Valentina dragă, căutaţi-mă, că mă veţi găsi!” Atunci m-au trecut fiorii – telefonul mă întrerupsese din lucru, tocmai curăţam rama unei vechi icoane pe sticlă, din Ţara Făgăraşului, înfăţişîndu-l pe Iisus Hristos din coastele căruia răsare viţa-de-vie, reprezentarea euharistică a ortodocşilor ardeleni, ca răspuns faţă de tendinţele de calvinizare a lor din secolul XVII.

Aşa au ajus să mă poarte paşii pe un drum care pleacă din şoseaua naţională ce leagă fostele scaune secuieşti de Moldova, în primele zile din luna septembrie a anului 2011, acum opt ani, alături de bunii mei prieteni şi colegi, arheologii Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă (alături de ei mă aflu şi acum aici), în fostul sat Poieni, astăzi devenit suburbie a oraşului Tîrgu Ocna, acolo unde un mic indicator albastru arată „spre Penitenciarul Spital”. S-a schimbat câte ceva de atunci încoace; numărul maşinilor din parcarea aflată pe o latură a bisericii de pe strada Crizantemelor, care aparţin îndeobşte angajaţilor penitenciarului s-a înmulţit, semn că se plăteşte bine meseria, iar biserica a fost complet renovată de harnicul părinte Cristian Mazilu. Şi a crescut numărul morţilor din parohie, care îşi fac loc printre toţi cei de sub ei: deţinuţii fostei Ocne de sare de la mijlocul secolului XIX şi cei din secolul trecut, precum şi deţinuţii politici din anii ’50, ultimii aruncaţi în gropi săpate fără vreo noimă, fără sicrie şi numai cu hainele pe ei. Peste ei s-au îngropat la sfârşit, vreme de două decenii, bolnavii psihic care au luat locul, din 1977, deţinuţilor din Penitenciarul-spital al ”politicilor”.

continuare articol Gândul.Info

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php