Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Cultul trupului

E vară și, ca de fiecare dată în ultimii ani, devenim spectatorii unui fenomen din ce în ce mai insistent, al expunerii publice a trupului. Acum nu doar pe ecrane, în presă sau pe rețelele de socializare, ci și pe stradă asistăm la cele mai neo­bișnuite forme de dezgolire, de tatuare – chiar și în zonele faciale! – de piercinguri mutila­toare, la care cu greu poți identifica vreo frumusețe etc. Există, în mod cert, o fascinație legată de corpul uman, care a atins limite greu de imaginat chiar și în epoca de decadență a păgânismului greco-roman. Cu si­guranță, toate aceste gesturi legate de expunerea și împodobirea trupească, chiar până la paradoxul esteticii urâtului, se încadrează în ceea ce s-ar numi generic cultul trupului.

Imagini pentru idolul desfranarii

Totuși, dacă ne aplecăm mai atent asupra fenomenului, observăm că avem de-a face cu un cult fals, întrucât există momente în această cultivare obsesivă a trupului când apare o neîn­țeleasă criză ce nu mai poate fi rezolvată decât prin suprimarea corpului. Mă refer la practica incinerării și mai nou a euthanasiei, ce s-a ivit tocmai din neîn­țelegerea rostului trupului omenesc care, potrivit învățăturii creș­tine, nu poate fi perceput independent de suflet, cu care formează un întreg, anume persoana. Iar pentru aceasta nu e nevoie să apelăm la vreo filosofie înaltă, ci trebuie doar ca să se observe fiecare pe sine și relația sa cu oamenii și cu mediul în care se mișcă. Poți oare să te îmbraci provocator, mai exact spus să te dezgolești, să treci prin mijlocul lumii și să nu se întâmple nimic? Desigur că se întâmplă atât lucruri văzute, cât și multe nevăzute. Pentru cine dorește să afle în amănunt efectele văzute ale expunerii trupului, poate să consulte presa, dar mai ales dosarele poliției și ale procuraturii.

Și în partea nevăzută se întâmplă lucruri nu mai puțin importante. Există ideea intens mediatizată, potrivit căreia omul ar fi doar trup și de aceea se cuvine să-l facem cât mai atractiv. Atunci, cum se explică faptul că modul în care ne percepem trupul influențează ceva nevăzut, care ne face să ne simțim într-un anume fel: bine sau rău. Însă, nu doar cum ne percepem noi înșine, ci și cum ne percep ceilalți ne influ­ențează starea, chiar mai profund.

Spre pildă aș aminti cazul unei tinere ce mi-a relatat faptul că într-o anumită perioadă a vieții obișnuia să se îmbrace provocator – socotind, desigur, că e ceva perfect normal și îndrep­tățit – și să iasă în oraș. Simpla promenadă, fără alte evenimente, o făcea să ajungă acasă cu o stare de epuizare fizică, după care urma depresia. Atâta vreme cât a cultivat acest comportament, nici dietele, nici ședințele de psihoterapie nu au ajutat-o. Abia după ce a renunțat complet la expunerea publică a trupului și a început să trăiască cât mai discret cu putință și-a recăpătat echilibrul și depresiile au încetat cu totul. Iar acum, după propria ei mărturie, e convinsă că, pe de-o parte, dezgolirea trupului, iar pe de alta, dorințele pe care le stârnea în cei ce o priveau o făceau să se simtă vlăguită și deprimată. Vedem în acest caz cum reacționează sufletul atunci când trupului îi este redusă calitatea la o simplă materie, la un simplu obiect, când omului i se sugerează că ceea ce contează e doar cum arată la exterior, fără să fie prevenit asupra urmărilor. Astfel de situații sunt nenumărate și, din păcate, unele cu consecințe dramatice, întrucât trendul expunerii corpului încearcă să rezolve problemele aferente prin­tr-o tot mai obsesivă și mai sofisticată dezgolire trupească. De aceea poate că și Apostolul a socotit nimerit să atenționeze că până și o împletitură a părului femeii poate să conducă pe de-o parte la pofte, iar pe de alta la căderi sufletești: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cumințenie, nu din păr împletit” (1 Tim 2, 9).

Toate frustrările omului modern s-ar putea rezolva foarte simplu, dacă el ar intui că trupul său e menit unei alte destinații decât aceea a expunerii. Trupul este zidit de Dumnezeu și pe bună dreptate i se cuvine un cult, însă adevăratul său cult se află în Biserică. Doar aici trupul omului este cinstit ca „templu al Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 19). Doar în Biserică oamenii sunt îndem­nați: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor 6, 19). Acest lucru va aduce cu sine nu doar liberarea din chingile nefericirii legate inevitabil de im­perfecțiunile materiei, ci mai ales liniștea certitudinii că trupul va căpăta, prin participarea la energiile dumneze­iești, atributele nemuririi.

Imagini pentru trupul templu al Duhului Sfant

de Nicușor Deciu Ziarul Lumina

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=41859

Postat de pe 19 aug. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php