Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

“Am văzut Lumina cea adevărată”. Gând de Duminică – a vindecării orbului din naștere

Credință și închinare

În temniță fiind, Sf. Ioan Botezătorul, auzind de minunile pe care le făcea Hristos, a trimis pe doi dintre ucenici să întrebe dacă este El Mântuitorul, sau să mai aștepte. Hristos nu le-a spus ”Eu sunt” cum a făcut-o altădată, a preferat să se refere concret la cele e care le făcea erau grăitoare de la sine: ”Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce auziți și cele ce vedeți: orbii văd, șchiopii umblă,leproșii se curăță, surzii aud, morții înviază, săracilor li se bine-vestește”. Erau minuni de nimeni făcute până atunci de cineva și nici de atunci încoace. Toate dădeau mărturie despre El după cuvântul Psalmistului: ”Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni.” Cea mai mare minune este Iubirea în numele căreia s-a jertfit e Sine ca omul să redevină ”cunună a creației” și pentru asta, cum îl numea Eminescu ”blândul Nazarinean” rămâne cu noi de-a pururi, fiindcă ”iubirea nu cade niciodată”. Nu mai puțin, minunată este întruparea Fiului lui Dumnezeu trimis pe pământ ca Fiu al Omului ca toți cei care vor crede să nu moară și la viață veșnică să meargă. Hristos nu a spus nimănui ”te iubesc”, dar prin tot ce a făcut, a demonstra-o cu asupra de măsură și a dorit să fie iubit după cum l-a întrebat pe Sf. Ap. Petru pentru a-i încredința păstorirea ”oilor” Sale. Anume atât de mult încât e pregnant vizibilă și la toți cei care Îl urmează cu adevărat fără a-și face din asta doar prilej de mărire încât s-ar putea spune, parafrazând pe Eminescu, ”Nu slăvindu-te pe tine, înălțându-se pe ei”. Neîncetat învestmântat în smerenie, Hristos mergea printre oamenii obișnuiți gata în orice clipă să tămăduiască sufletul și trupul, să mângâie și să dăruiască pace din Pacea Sa pe care avea s-o lase moștenire, la Înălțare, celor care vor crede în Fiul lui Dumnezeu.

Multe dintre vindecările miraculoase făcute de Mântuitor stau sub semnul apei și nu întâmplător, apa fiind elementul fundamental asupra căruia Duhul lui Dumnezeu se plimba încă dintru începuturi, când ”pământul era netocmit și gol”. Și acum o făcea ca de obicei, dintr-o dăruire totală pentru oameni și suferințele lor pe care le-a luat asupra-și. S-a făcut că pe cale, mergând cu ucenicii au întâlnit un orb care ședea la marginea drumului așteptând milostivirea celor ce treceau pe lângă el. Cum multe dintre boli sau infirmități erau urmare a păcatelor, firesc, ucenicii L-au întrebat dacă orbul a păcătuit el însușii sau părinții săi. Întrebarea își avea rostul ei fiindcă păcatul poate intra prin toate simțurile, după spusa Sf. Vasile Cel Mare: ”Pentru dobândirea mântuirii este nevoie de mai multă osteneală și pază, câtă vreme trăiești în mijlocul curselor și al tăriei puterilor nevăzute, având în jurul tău întărâtările păcatelor care trezesc toate simțurile tale, ziua și noapte, către dorința lor”. Privind la frumusețile pământului și bucurându-ne de roadele lui, privirea se înalță deîndată la cer de unde așteptăm ajutorul Celui Care ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut”. Așa fiind lipsa vederii poate îndrepta gândul spre o pedeapsă a lui Dumnezeu cum s-au grăbit să întrebe ucenicii iar răspunsul a fost cu totul neașteptat: ”Nici el, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Nu era exclus, firește, păcatul originar, dar întrebarea vizând direct pe cel orb iar răspunsul, la rândul lui, dezvăluie paideic începutul unei învățături pe care se cuvine a o punem la inimă căci: ”Nici el, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac până este ziuă lucrările Celui care M-a trimis pe Mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”. Anume acea Lumină în care noi ”vedem lumina”, vedere trupească și duhovnicească pentru că omul este dintr-odată trup și suflet. Trup întocmit de Domnul din pământ cu mâinile Sale și duh din Duhul Său pe care l-a suflat peste el – nu separate, ci unite ca numai așa să poată aduce Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Pentru aceasta Însușii Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămânând, s-a făcut Fiu al Omului, într-un fel de ”creare” din nou a omului, ca mărturisitor al lui Dumnezeu în chipul lui Hristos, care s-a adus jertfă pe Sine pentru răscumpărarea și restaurarea omului, care ”să lucreze și să păzească” Edenul. Mai întâi să-l păzească pentru a se putea bucura de roadele lui și să rămână acolo, străjuitor al veșnicie. Dar nu a fost așa și din neascultarea singurei porunci date de Dumnezeu de a nu mânca din pomul binelui și răului a căzut în acel ”aici”, care circumscrie locul fiecăruia și pe care are menirea să-l sfințească. Mai înainte de toate, trebuie subliniat că Hristos în Sine este o minune, cea mai mare, căci Fiu al lui Dumnezeu, stăpân al veșniciei se face Fiu al Omului supus vremelniciei ca să-l ridice la starea dintâi cu jertfa Sa pe cruce.

”Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt!

Adică, este Lumina mai presus de toate în care vedem lumina lumii cu cele ale ei, acel spirit de discernământ de care orbul vindecat va face dovada că și l-a însușit. Cum vom vedea, asta i-a și dat curajul să-și susțină demn punctul de vedere în fața fariseilor mereu gata să anatemizeze pe oricine Îl recunoștea ca Fiu al lui Dumnezeu, Trimis anume pe pământ spre a-I face Voia Sa cea bună, cum o fac în cer Puterile și toată oastea îngerească.

Îndeobște, în făptuirile lor cei mai mulți oameni sunt motivați iubire de sine, de ură sau răzbunare, ceea ce a dus la celebrul dicton al lui Th. Hobbes: ”Homo homini lupus est.” Iată însă, fapt nemaivăzut: Fiul lui Dumnezeu făptuiește din milă și adevăr: milă pentru că Dumnezeu este Iubire și adevăr deoarece făcându-L cunoscut ne eliberăm de cătușele întunericului și morții. Adică, prin El, Cuvântul Cel dintru început ”prin care toate dintre cele ce sunt s-au făcut”; El a dat lumină soarelui și stelelor, a dat vedere heruvimilor cu mulți ochi și tuturor celor ce văd ca darul cel mai de preț. Atât de importantă este vederea încât nu suportă comparație, fiind superlativ cum e, bunăoară, a iubi pe cineva ”ca lumina ochilor”. Noutatea absolută, să spunem așa, este că se referă la adevărata lumină care cuprinde și cele nevăzute și pe cei care din cauza păcatelor nu mai văd. E Lumina care alungă întunericul ce astfel își vădește neptința, neavând cum a o cuprinde și despre care Evanghelistul Ioan dă mărturie: ”Umblați în lumină ca să nu vă prindă întunericul”. Întunericul este gol de fapte doar ziua fiind prielnică, după cuvintele lui David: ”lucra-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara”. Hristos afirmă că ”vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” – noaptea ignoranței, a necredinței, întunericul morții.

Întâlnind orbul rămas ca într-o uitare pe drum, ucenicii au întrebat dacă este așa pentru că a păcătuit el sau părinții lui. Răspunsul surprinde – nici el și nici părinții lui ci ca să se vadă lucrarea lui Dumnezeu făcută de Fiul Său. În tot ce ni se întâmplă se dezvăluie voia lui Dumnezeu cum recunoștea țăranul român a cărui credință l-a întărit să stea strajă acestui pământ sfânt pentru că e dar dumnezeiesc. Cuvântul a fost urmat de faptă pe care, oricât de abil, nici un cuvânt nu-l poate anula. A scuipat pe pământ deci, a făcut ”tină” a uns cu ea ochii orbului și l-a trimis să se spele la apa Siluanului, cu semnificația de Trimis, cum era Însuși Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Aici este o mare taină pe care Sfinții Părinți ne sfătuiesc s-o primim astfel în inimile noastre pentru că dacă nu e vorba de păcatele făcute ne putem gândi la cele care urmează a se face și pe care numai A-tot-cunoscătorul le știe. Înțeleptul David știa prea bine și se ruga: ”Cele nelucrate de mine le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și niciuna nu va fi nescrisă.” Făcând deci în chip desăvârșit voia Tatălui mărturisește ucenicilor: ”Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” și nici Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului. De făcut avea a se dezvălui pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu, făptuind ca El, nu asemănător Lui pentru că lucrarea Tatălui și a Fiului este aceiași după cuvintele: ”Eu și Tatăl una suntem”. ”Suntem” cu sens de făptuire concretă nu de speculație, pentru că nu era aici locul potrivit, lumina fiind a făptuirii concrete după care urmează judecata și răsplata pe care Domnul o dă fiecăruia după faptele lui. După Înviere, pe cei lucrători ai necredinței îi așteaptă întunericul cel veșnic ca în pilda lucrătorilor cei răi. Hristos nu cere nimic de la om fără ca El Însușii să nu fi făcut ca Om și Dumnezeu. Ziditorul lucrează prin zidirile sale, omul fiind ”cununa” întregii Sale opere, singurul chemat la desăvârșire prin cunoașterea Adevărului care îl face liber de cătușele zădărniciei pentru a-l reda vieții veșnice. Iar viața veșnică aceasta este”A te cunoaște pe Tine Singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. El, Lumina cea adevărată deschide și ochii celui orb din naștere într-un act de creație, anume ungându-i ochii cu tină pentru a face vizibilă nevoia de plinire întru desăvârșire prin mărturisirea lui Dumnezeu. Vocația omului, chemarea sa, este a-L mărturisi pe Dumnezeu, Cel unul în Treime cu gândul, cuvântul și fapta. Voia lui Dumnezeu se face pe timpul luminii, a zilei, că vine întunericul când nimeni nu poate lucra ”când vor ieși toate fiarele păcurii”, relele pe care la lumină încercăm a le birui cu ajutorul lui Dumnezeu. Mai crunt este întunericul morții când nici Hristos nu muncește, nu pentru că nu poate – toate sunt cu putință la Dumnezeu – dar Domnul cinstește propriul Cuvânt dat oamenilor spre binele lor. Pierzarea ca și bogăția omului se dobândește pe pământ, în timpul vieții iar cuvintele Mântuitorului vin să ne atragă atenția asupra acestui adevăr, a faptului că nu putem amâna sine die făptuirea binelui. La fel sfătuiește și Sf. Ioan: ”Umblați cât aveți lumină ca să nu vă prindă întunericul.”

Orbul a făcut ascultare și a venit ”văzând” spre minunarea celor prezenți cărora mai că nu le venea a crede de se întrebau dacă este într-adevăr el sau dacă doar seamănă, iar el răspundea tuturor hotărât: ”Eu sunt”. L-au întrebat cum a fost și a povestit cum ”Omul care se numește Iisus a făcut tină, a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la apa Siloamului și te spală.” Așa a făcut și s-a vindecat. Iscoditori, l-au întrebat unde este ”Acela”, deși fostul orb nu avea cum să știe, îi auzise doar vocea și apoi dispăruse în mulțime. Scăldătoarea este chiar Domnul care a vindecat nenumărați oameni ”indiferent de boala care sufereau”, a vindecat trupul și sufletul bolnav din cauza păcatelor. Mai târziu prigonitorul Saul a orbit și el dar nu a putut spune cum anume a recăpătat vederea când Anania i-a pus mâinile pe cap ”în numele lui Hristos” preschimbându-l în Paul. Era zi de sâmbătă, zi în care Hristos a făcut minunile, dar ei nu puteau înțelege că Hristos era și Fiul lui Dumnezeu, Cel care a dat Legea și, fiind deasupra ei, era singurul care o putea încălca. Farisei însă au continuat a-l iscodi și, cum deși aveau ochi ”nu vedeau”, au continuat chestionarul cu intenția vădită de a-l compromite. Infirmitatea lor era cu mult mai mare, până acolo încât nu au crezut nici când spusese că fusese orb, orbiți de propria trufie nu reușeau să înțeleagă cum Cel ce a făcut sâmbăta este și Domn al sâmbetei, Stăpân al odihnei cum este și al făptuirii.

L-au întrebat inchizitorial cine crede că este și fostul orb a răspuns fără umbră de îndoială: ”Proroc este”. Încrâncenați, ei nu au vrut să creadă până ce nu au chemat părinții să dea mărturie și ei, cu teama firească atunci față de farisei care l-au fi putut da afară din sinagogă, au recunoscut că este fiul lor, că s-a născut orb, dar că în rest nu știu nimic. Cerbicia fariseilor nu s-a dat bătută și au continuat a-l interoga pe fostul orb care va arăta că a fost vindecat nu doar de orbirea ochilor trupești și de aceea a sufletului, dobândind puterea de a-i înfrunta și dovedind pentru totdeauna că Adevărul nu este influențat nicicum de felul în care cred și vor să-l impună mai marii vremii. Răspuns-a fostul orb: ”dacă este păcătos, nu știu” nu era căderea lui să facă o asemenea observație, dar a făcut mai mult, a argumentat:”Un lucru știu că, fiind orb, acum văd.” Rechizitoriu a continuat și răspunsul simplu i-a întărâtat și mai mult: ”V-am spus și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva vreți să vă faceți ucenici ai Lui?”

”Aceasta e minunea: voi nu știți de unde este iar el mi-a deschis ochii…”

Trufia nemăsurată a fariseilor, nu a suportat înfruntarea și cu același ton mustrător au spus: ”Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Fostul orb, prinzând curajul celui văzător le-a replicat: ”Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Omul îi stă în putere să facă doar ceea ce este posibil și numai Dumnezeu trece de hotarul posibilului spre imposibil.

Neavând cum da un răspuns concret au apelat, după obicei, la șiretlic, înlocuind argumentul cu invectiva: ”În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară.” Iisus a auzit că a fost izgonit şi, găsindu-l, l-a întrebat cu blândețe: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Să nu ne mirăm, Iubitorul de oameni nu ne lasă nicicând singuri chiar dacă semenii nu ne primesc sau chiar ne izgonesc. Orbul de odinioară cu o undă de speranță a întrebat: ”Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” El nu-l văzuse pe Hristos pentru că se îndepărtase dar i-a recunoscut vocea. Zis-a Iisus: ”L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este.” Cine poate transpune în cuvinte ce era în inima fostului orb? Fără să clipească, așa ca într-o revelați, a grăit: ”Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui”. Închinare, despre care Sf. Ap. Pavel avea să scrie: ”Vă îndemn fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviți veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi buna voie a lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.”

Hristos a dăruit orbul din naștere deodată vederea obișnuită, trupească și aceea duhovnicească. Altfel sufletele oarbe, incapabile să-L vadă pe Dumnezeu în creațiile Sale trăiesc în întuneric ca într-o moarte lipsită de palpitația Iubirii pe care Domnul o poartă pentru întreaga Sa zidire și prin care aceasta trăiește și se desăvârșește. Fostul orb este primul misionar și mărturia lui nu poate lăsa indiferent pe nimeni dintre cei care se străduiesc să aibă inima curată. ”Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Știm însă că ”pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor” și atunci Părintele ceresc s-a făcut Om asemenea nouă ca, ”orbi” fiind, să-l vedem fiindcă Mântuitorul ”s-a arătat nouă”. După ce i-a spus femeii samarinene că adevărata închinăciune este ”în Duh și Adevăr”, această vindecare întărește credința în Dumnezeu Cel Viu care aduce la viață și lumină pe toți cei ce mai întârzie în întunericul și în umbra morții. A-L vedea pe Iisus este fericirea fără egal care întărește credința mărturisitoare în lumina dumnezeiască. Să ni-l amintim pe întâiul diacon și mucenic Ștefan, care sub ploaia de pietre aruncate de fariseii încrâncenați a spus înfruntându-i: ”Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. A-L vedea pe Dumnezeu este fericirea dată spre trăire ”celor curați cu inima” și acestui orb din naștere i-a fost dată să-L vadă pe Hristos și să i se închine. Vasile Voiculescu e mâhnit că i-au fost deschiși ”ochii de tină”m să vadă ”lucruri” fără a zări lumină: ”Ce folos că mi-ai redat privirea,/Eu n-așteptam vederea, ci mântuirea.” Mântuirea devine posibilă cu acordul omului și orbul o primește cum și noi o putem face în momentul închinării cum mărturisim în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur: ”Am văzut Lumina cea adevărată/ Am primit Duhul cel ceresc/ am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfinte Treimi, închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi.”

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=40570

Postat de pe 2 iun. 2019. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php