Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Cum a cerut membrul fondator al GDS Silviu Brucan condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu: “DA! NICI O CRUȚARE!” – de Silviu Brucan, Scânteia, 16, nr. 823, 17 mai 1947. FOTO-DOCUMENTE

„Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!”, titra tovarășul Silviu Brucan, fondatorul GDS, în oficiosul bolșevic Scînteia, în 1947, după condamnarea liderilor țărăniști, între care Iuliu Maniu și Ion Mihalache. “ Osânda care se va abate asupra capilor P.N.Ţ. va fi expresia voinţei întregului popor de a lichida această piedică în calea dezvoltării, independenţei şi suveranităţii naţionale…”, scria Brucan în timpul procesului. Iuliu Maniu se stingea din viaţă în puşcăria comunistă de la Sighet pe 5 februarie, 1953, acum 66 de ani. Peste exact 10 ani, la aceeași dată, 5 februarie 1963, avea să moară și Ion Mihalache, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

“Cum e oare să dai lecții de morală de pe podiumul pe care te-a pus un agent KGB care a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu?”, întreba Victor Roncea în Evenimentul Zilei.

Un personaj cameleonic, cotat cu relaţii şi influenţă atât în timpul regimului comunist, cât şi în primii ani de democraţie post-decembristă, Silviu Brucan, pe numele adevărat Saul Brukner, a rămas în memoria contemporanilor drept un promotor al democraţiei, deşi a militat pentru condamnarea la moarte a marilor oameni politici români Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, scrie Adevărul în articolul Cum a ajuns Silviu Brucan să dea lecţii de democraţie după ce a cerut condamnarea la moarte a lui Maniu şi Coposu. Detalii din biografia unui stalinist notoriu. Aura de democrat i-au adus-o atât oficiosul 22 al GDS cât și, mai ales, televiziunea PRO TV a lui Adrian Sârbu și amploaiatul lui, sicofantul anticreștin Lucian Mîndruță (foto mai jos de la cremarea lui Brucan).

Cum a murit și a fost îngropat Iuliu Maniu: “I-au zdrobit picioarele ca să încapă în sac”

“Eram student la fără frecvenţă la Cluj, şi îmi amintesc că circula zvonul de la cei care au terminat înaintea mea, care vorbeau despre moartea lui Iuliu Maniu. Se spunea atunci că era un fost angajat în slujba închisorii de la Sighet, care la pensionare s-a retras la Cluj . Acesta frecventa o crâşmă, şi pentru un leu, sau pentru încă un rând, povestea despre cum a murit Iuliu Maniu. Începea acea poveste dureroasă, tristă, cum s-a zbătut în chinuri, cum a murit. Toţi din penitenciar ştiau că era atât de slăbit şi bolnav şi ştiau că îşi va da duhul şi simţeau sfârşitul lui Iuliu Maniu. Povestea despre momentul când a fost scos afară din celulă, când s-a spălat celula după el, când au pregătit acea căruţă a morţii care mergea spre Cimitirul Săracilor. L-au luat, l-au băgat în sac, unde nu a putut să încapă şi i-au zdrobit picioarele ca să încapă în acel sac. A fost îngropat ca un câine, de aceea nu se ştie exact nici azi locul unde Iuliu Maniu este îngropat, doar data morţii, 5 februarie 1953″, amintește Dimitrie Poptămaş.

”Banda naţional-ţărănistă are ceea ce se numeşte antecedente. Ea nu se află la prima lovitură: e recidivistă învechită în rele… nu poate fi absolvit de crimele trecutului un partid care a continuat cu o perseverenţă drăcească să comită cele mai grave atentate împotriva poporului… a pregătit minuţios un război criminal şi a urmărit pas cu pas declanşarea şi prelun­girea lui, călcând peste sute de mii de cadavre şi privind cu nepăsare şi cinism cum se alege prăpăd dintr-o ţară şi un popor, a fi gata mereu de a vinde şi înrobi o naţie care aspiră la libertate şi a organiza apoi înfometarea ei… Osânda care se va abate asupra capilor P.N.Ţ. va fi expresia voinţei întregului popor de a lichida această piedică în calea dezvoltării, independenţei şi suveranităţii naţionale…” , scria Silviu Brucan în septembrie 1947, în plin proces intentat liderilor ţărănişti.
Mai jos vă prezentăm integral unul dintre primele articole care au dat tonul campaniei de arestare și condamnare la moarte sau închisoare pe viață a liderilor partidelor istorice.

Da! Nici o cruțare!

de Silviu Brucan, Scânteia, 16, nr. 823, 17 mai 1947

 

“Victoria repurtată asupra fascismului a dat un puternic imbold avântului democratic. În numeroase țări europene, forțele populare au reușit să taie rădăcinile fascismului și nu au stat pe gânduri când au aplicat o pedeapsă binemeritată capilor neastâmpărați ai uneltirilor răsboinice și dușmănoase popoarelor.

A crescut și s-a întărit democrația în lumea întreagă. În arena internațională, raportul de forțe s-a schimbat fundamental în favoarea ei.

Totuși, suntem încă departe de a putea spune că fascismul a fost sdrobit într-așa măsură încât omenirea să aibă siguranța că nenorocirea abătută asupra ei în ultimul deceniu nu s-ar mai putea repeta. Abea atunci ea ar putea respira în voe și obstacolele cari mai stau în calea unei vieți libere și liniștite ar dispare.

Da! Fascismul a fost sdrobit, dar nu lichidat. Balaurul acesta cu multe capete a fost răpu, dar capul lui Franco și al altor bandiți de teapa lui n-a fost retezat. El provoacă și astăzi motive de îngrijorare făuritorilor păcii, mai ales că cercurile reacționare internaționale, după ce i-au scăpat de osândă, se ocupă serios de alimentarea lui, ca nu cumva să dispară această sămânță blestemată.

Străduința aceasta de a salva din fascism tot ce se mai poate salva este vizibilă și în alte colțuri ale lumii ca și pe malurile Dâmboviței. Metodele de oblăduire și camuflare sunt din ce în ce mai perfide și cinice.

Când poporul român, scăpat de cătușele antonesciene, a trecut la opera de sancționare a fascismului român, d. Maniu și-a amintit de un vechiu proverb popular: „Nu scuipa în fântână, vei avea nevoe să bei apă din ea“.

Și nu numai că n-a ridicat nici un moment mâna ca să lovească în bunii săi amici legionaro-antonescieni, dar s-a făcut luntre și punte să-i adune în partidul național-țărănesc, ba declarând ritos, că i-a înghițit pământul, ba luându-le apărarea ori de câte ori erau amenințați de furia populară și mergând până la a-i întinde mâna în boxă călăului și trădătorului Antonescu.

Era doar vorba de copiii legitimi ai regimurilor „istorice“, nășiți și finanțați de „fratele“ Vaida Voevod și Inculeț cu banii faimosului fond O.P. Se putea să fie atât de ingrat încât să-i lase din brațe, după ce au făcut exact ceiace au fost învățați de tineri?

Povestea ar putea să pară dubioasă, dacă n-ar fi vorba de pleava politico-morală a acestei țări, de cei mai odioși asasini și bandiți de codru cari au trăit vreodată pe pământul românesc, crescuți tocmai pentru a stropi cu sânge acest pământ și a deveni ucigași ai poporului.

Și astăzi când „Dreptatea“ și „Liberalul“ în cor, cerșesc pentru toți aceștia îndurare, așa cum, sfidând voința poporului, au cerșit-o pentru antoneștii, pentru bandiții din „Sumanele negre“, gata să împlânte cuțitul în spatele Armatei Române ca și pentru gâzii de la Aita Seacă – nu din sentimentalism o fac, ci pentru a-și salva încă odată propriile cadre teroriste de partid.

Sub masca „blândeții“,  a luptei contra „urii“ pe cari o poartă cu cinism oficioasele lor, se ascund nenumărate crime puse la cale împotriva țării, împotriva intereselor poporului, împotriva regimului democrat, împotriva însăși a păcii și conviețuirii frățești între popoare.

„Dreptatea“ îndrăznește să vorbească de „omenie, bunătate de suflet“ iar slujbașii casei Brătianu își apără puii din cuibul verde, subliniând – fără să-și dea seama că se înfundă mai rău – amnistia acordată undeva celor înregimentați în armata secretă care luptase împotriva guvernului“. De ce nu s-ar acorda și în România? – sugerează oficiosul familiei, de al cărei blazon atârnă Crucea de Fier nazistă.

Care „armată secretă“? Doar în fiecare zi susțin că fac o „opoziție democratică“ la lumina zilei, că activitatea lor este legală, așa cum au cutezat să se apere și la procesul „Sumanelor negre“, cu toate că le stăteau în gât depozitele de arme pitulate prin munți și planurile de împărțire a țării pe zone de luptă capturate de organele Siguranței!

Ba în argumentarea lor, ajung să dea ca exemplu „metodele“ pe cari le-au folosit când au fost la putere. Ca și cum peste ultimele decenii de viață publică românească s-ar fi așternut valul opac al uitării!

Sentimentali Brătianu și Maniu? Când? Atunci când nu le-a tremurat mâna ca să ucidă peste 14.000 de țărani în 1907, sau atunci când aruncau deavalma în cuptorul crematoriului sutele de ceferiști mitrialiați în 1933?

S-ar putea părea că între timp s-au pocăit și și-au turnat  cenușă pe cap. Dar oare la 25 aprilie 1947 au fost sentimentali bandiții manisto-szalașiști care la I.T.A. au chinuit timp de 4 ore cu cuțitele pe cei doi muncitori cari – cu prețul vieții – au apărat sediul partidului lor? Au avut ei oare „omenia“ și „bunătatea de suflet“ de a da măcar o picătură de apă acestor doi muncitori cari se zbăteau între viață și moarte și au procedat ei „fără ură“, când au adus soția și copilil unuia din ei să asiste la nemaipomenita barbarie pe care o săvârșeau?

Pentru acești călăi din școala lui Himmler, setoși de sânge muncitoresc, cari vor să reediteze în România teroarea „echipelor morții“, asasinatul și provocarea împotriva clasei muncitoare, imploră dumnealor „bunătate și omenie“!

Pentruce? Pentrucă aceștia sunt oamenii potriviți la aplicarea planurilor manisto-brătieniste de a răscoli virulența fascistă și provoca agitații huliganice în țară, agitații menite să îngreuneze situația din producție și să lovească astfel în regimul democratic. Pe aceștia îi trimit din vizuinele „istorice“ să răspândească svonuri de răsboi, de „bombardament“ sau alte știri de acelaș calibru, pentrucă duhul lor fascist se împacă foarte bine cu „atmosfera“ și cu „perspectivele“ pe care i le trezesc imaginea torentelor de sânge popular scurs pentru cauze străine.

Și atunci când culeg roadele acțiunii lor, când înregistrează indignarea clocotindă a clasei muncitoare, gazetarii din slujba Brătienilor se-ngrozesc că „pumnul de fier al unității și forței muncitorești va izbi fără cruțare orice provocare“.

Democrația nu este răsbunătoare. Ea are însă dreptul sacru și legitim de a se apăra. Și forțele democratice din România au puterea și capacitatea politică de a o face.

Ele au tras adânci învățăminte din istoria ultmilor ani. Prea mari și grele au fost și sunt încă suferințele și jertfele cu care s-a ales poporul din acei ani, pentruca să aibă astăzi slăbiciunea de a sta cu brațele încrucișate în fața atacurilor furioase pe cari le îndreaptă rămășițele fasciste împotriva democrației și a libertăților populare.

Apelurile îmbietoare la „omenie“ ale celor cari încurajează și conduc aceste atacuri nu pot slăbi vigilența populară și hotărârea de a lovi fără nicio cruțare în dușmanii democrației și ai păcii, doritori de convulsiuni și setoși de sânge.

Este și o îndatorire internațională, foarte precis exprimată în Tratatul de Pace de a proceda la lichidarea rămășițelor fasciste și la apărarea libertăților democratice. Această îndatorire de care  poporul român este hotărât să se achite fără șovăială, își va găsi în curând expresia și într-o lege specială.

România are nevoie de liniște și muncă.

Cei care nu sunt de acord cu acest lucru să nu scoată din răbdări poporul român.”

Ziaristi Online

Mai jos vă prezentăm integral unul dintre primele articole care au dat tonul campaniei de arestare și condamnare la moarte sau închisoare pe viață a liderilor partidelor istorice.

Da! Nici o cruțare!

de Silviu Brucan, Scânteia, 16, nr. 823, 17 mai 1947

 

“Victoria repurtată asupra fascismului a dat un puternic imbold avântului democratic. În numeroase țări europene, forțele populare au reușit să taie rădăcinile fascismului și nu au stat pe gânduri când au aplicat o pedeapsă binemeritată capilor neastâmpărați ai uneltirilor răsboinice și dușmănoase popoarelor.

A crescut și s-a întărit democrația în lumea întreagă. În arena internațională, raportul de forțe s-a schimbat fundamental în favoarea ei.

Totuși, suntem încă departe de a putea spune că fascismul a fost sdrobit într-așa măsură încât omenirea să aibă siguranța că nenorocirea abătută asupra ei în ultimul deceniu nu s-ar mai putea repeta. Abea atunci ea ar putea respira în voe și obstacolele cari mai stau în calea unei vieți libere și liniștite ar dispare.

Da! Fascismul a fost sdrobit, dar nu lichidat. Balaurul acesta cu multe capete a fost răpu, dar capul lui Franco și al altor bandiți de teapa lui n-a fost retezat. El provoacă și astăzi motive de îngrijorare făuritorilor păcii, mai ales că cercurile reacționare internaționale, după ce i-au scăpat de osândă, se ocupă serios de alimentarea lui, ca nu cumva să dispară această sămânță blestemată.

Străduința aceasta de a salva din fascism tot ce se mai poate salva este vizibilă și în alte colțuri ale lumii ca și pe malurile Dâmboviței. Metodele de oblăduire și camuflare sunt din ce în ce mai perfide și cinice.

Când poporul român, scăpat de cătușele antonesciene, a trecut la opera de sancționare a fascismului român, d. Maniu și-a amintit de un vechiu proverb popular: „Nu scuipa în fântână, vei avea nevoe să bei apă din ea“.

Și nu numai că n-a ridicat nici un moment mâna ca să lovească în bunii săi amici legionaro-antonescieni, dar s-a făcut luntre și punte să-i adune în partidul național-țărănesc, ba declarând ritos, că i-a înghițit pământul, ba luându-le apărarea ori de câte ori erau amenințați de furia populară și mergând până la a-i întinde mâna în boxă călăului și trădătorului Antonescu.

Era doar vorba de copiii legitimi ai regimurilor „istorice“, nășiți și finanțați de „fratele“ Vaida Voevod și Inculeț cu banii faimosului fond O.P. Se putea să fie atât de ingrat încât să-i lase din brațe, după ce au făcut exact ceiace au fost învățați de tineri?

Povestea ar putea să pară dubioasă, dacă n-ar fi vorba de pleava politico-morală a acestei țări, de cei mai odioși asasini și bandiți de codru cari au trăit vreodată pe pământul românesc, crescuți tocmai pentru a stropi cu sânge acest pământ și a deveni ucigași ai poporului.

Și astăzi când „Dreptatea“ și „Liberalul“ în cor, cerșesc pentru toți aceștia îndurare, așa cum, sfidând voința poporului, au cerșit-o pentru antoneștii, pentru bandiții din „Sumanele negre“, gata să împlânte cuțitul în spatele Armatei Române ca și pentru gâzii de la Aita Seacă – nu din sentimentalism o fac, ci pentru a-și salva încă odată propriile cadre teroriste de partid.

Sub masca „blândeții“,  a luptei contra „urii“ pe cari o poartă cu cinism oficioasele lor, se ascund nenumărate crime puse la cale împotriva țării, împotriva intereselor poporului, împotriva regimului democrat, împotriva însăși a păcii și conviețuirii frățești între popoare.

„Dreptatea“ îndrăznește să vorbească de „omenie, bunătate de suflet“ iar slujbașii casei Brătianu își apără puii din cuibul verde, subliniând – fără să-și dea seama că se înfundă mai rău – amnistia acordată undeva celor înregimentați în armata secretă care luptase împotriva guvernului“. De ce nu s-ar acorda și în România? – sugerează oficiosul familiei, de al cărei blazon atârnă Crucea de Fier nazistă.

Care „armată secretă“? Doar în fiecare zi susțin că fac o „opoziție democratică“ la lumina zilei, că activitatea lor este legală, așa cum au cutezat să se apere și la procesul „Sumanelor negre“, cu toate că le stăteau în gât depozitele de arme pitulate prin munți și planurile de împărțire a țării pe zone de luptă capturate de organele Siguranței!

Ba în argumentarea lor, ajung să dea ca exemplu „metodele“ pe cari le-au folosit când au fost la putere. Ca și cum peste ultimele decenii de viață publică românească s-ar fi așternut valul opac al uitării!

Sentimentali Brătianu și Maniu? Când? Atunci când nu le-a tremurat mâna ca să ucidă peste 14.000 de țărani în 1907, sau atunci când aruncau deavalma în cuptorul crematoriului sutele de ceferiști mitrialiați în 1933?

S-ar putea părea că între timp s-au pocăit și și-au turnat  cenușă pe cap. Dar oare la 25 aprilie 1947 au fost sentimentali bandiții manisto-szalașiști care la I.T.A. au chinuit timp de 4 ore cu cuțitele pe cei doi muncitori cari – cu prețul vieții – au apărat sediul partidului lor? Au avut ei oare „omenia“ și „bunătatea de suflet“ de a da măcar o picătură de apă acestor doi muncitori cari se zbăteau între viață și moarte și au procedat ei „fără ură“, când au adus soția și copilil unuia din ei să asiste la nemaipomenita barbarie pe care o săvârșeau?

Pentru acești călăi din școala lui Himmler, setoși de sânge muncitoresc, cari vor să reediteze în România teroarea „echipelor morții“, asasinatul și provocarea împotriva clasei muncitoare, imploră dumnealor „bunătate și omenie“!

Pentruce? Pentrucă aceștia sunt oamenii potriviți la aplicarea planurilor manisto-brătieniste de a răscoli virulența fascistă și provoca agitații huliganice în țară, agitații menite să îngreuneze situația din producție și să lovească astfel în regimul democratic. Pe aceștia îi trimit din vizuinele „istorice“ să răspândească svonuri de răsboi, de „bombardament“ sau alte știri de acelaș calibru, pentrucă duhul lor fascist se împacă foarte bine cu „atmosfera“ și cu „perspectivele“ pe care i le trezesc imaginea torentelor de sânge popular scurs pentru cauze străine.

Și atunci când culeg roadele acțiunii lor, când înregistrează indignarea clocotindă a clasei muncitoare, gazetarii din slujba Brătienilor se-ngrozesc că „pumnul de fier al unității și forței muncitorești va izbi fără cruțare orice provocare“.

Democrația nu este răsbunătoare. Ea are însă dreptul sacru și legitim de a se apăra. Și forțele democratice din România au puterea și capacitatea politică de a o face.

Ele au tras adânci învățăminte din istoria ultmilor ani. Prea mari și grele au fost și sunt încă suferințele și jertfele cu care s-a ales poporul din acei ani, pentruca să aibă astăzi slăbiciunea de a sta cu brațele încrucișate în fața atacurilor furioase pe cari le îndreaptă rămășițele fasciste împotriva democrației și a libertăților populare.

Apelurile îmbietoare la „omenie“ ale celor cari încurajează și conduc aceste atacuri nu pot slăbi vigilența populară și hotărârea de a lovi fără nicio cruțare în dușmanii democrației și ai păcii, doritori de convulsiuni și setoși de sânge.

Este și o îndatorire internațională, foarte precis exprimată în Tratatul de Pace de a proceda la lichidarea rămășițelor fasciste și la apărarea libertăților democratice. Această îndatorire de care  poporul român este hotărât să se achite fără șovăială, își va găsi în curând expresia și într-o lege specială.

România are nevoie de liniște și muncă.

Cei care nu sunt de acord cu acest lucru să nu scoată din răbdări poporul român.”

                               

                                 Sursa:  Ziaristi Online

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=38475

Postat de pe 17 feb. 2019. Catalogat ca Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php