Preoteasa Florica Ichim: „Și noi era să fim avortați”

1 74

 

Luna ianuarie este dedicată luptei pentru protejarea copiilor nenăscuţi. Dacă pentru mulţi cititori cuvântul „avort” e doar o noţiune abstractă, pentru mine şi pentru soţul meu acest cuvânt are o rezonanţă aparte pentru că, dacă ar fi fost după judecata lumii, şi noi trebuia să fim avortaţi.

Iată cum a fost:
Odată, demult, trăia în Dărmăneşti o femeie pe nume Lina. Deşi născuse trei copii, mai avea doi: un băiat şi o fată. Al treilea, un băieţaş blond, îi murise în fragedă copilărie. Era vreme de război, fiecare se descurca cum putea. Femeia a început să se simtă rău, dar la ţară sunt multe treburi de făcut, aşa că a răbdat pentru un timp. După o vreme, a hotărât să meargă la doctor, la oraş.

  • Mă, Lină, eşti grea! Ce-ţi mai trebuie încă un copil? Nu vezi, trăim vremuri grele, de război. Mai bine îţi fac o injecţie şi ai scăpat!
  • Doamne fereşte să fac eu una ca asta! Cum, să-mi omor eu copilul? s-a îngrozit Lina, femeie simplă, de la ţară, şi, fără să-şi mai ia rămas bun, a zbughit-o din camera doctorului şi a fugit cât o ţineau picioarele, alergând nebuneşte şi nu s-a mai oprit până dincolo de podul ce despărţea oraşul de sat.

Copilul care s-a născut a fost botezat Dumitru şi este acum preot paroh la Biserica Sf. Ioan Botezdtorul din Kitchener, Canada.
Cu mine a fost puţin mai altfel.
Când părinţii au înţeles că trebuia să mai vină un copil, s-au întristat. Dar nu de durerile naşterii se temea mama. Născuse deja 6 copii. Primul, un băiat, îi murise de dizenterie. Apoi, fetiţa ei de 6 luni a murit de pneumonie. Cu puţin înainte de a-mi anunţa prezenţa, fratele meu Toma de 8 ani murise în mod tragic. Trimis împreună cu alţi copii în afara Bucureştiului, pentru a scăpa de bombardamente, băiatul s-a înecat în Mureş sub privirile disperate ale celorlalţi copii.

Sufleteşte, părinţii mei erau devastaţi. Nici material nu o duceau mai bine. Refugiaţi de război, pierduseră totul, trebuiau să o ia de la capăt. Şi erau vremuri grele, războiul nu se terminase încă, în ţară bântuia foametea şi mizeria şi bombardamentele nu se mai terminau.

Cui îi ardea de al şaptelea prunc? Au hotărât să mă avorteze. I-au spus şi bunicii. Iar bunica, Dumnezeu să o ierte, acea bătrânică micuţă şi slabă, cu basma neagră în cap şi toată îmbrăcată în negru (doliu după bunicul, mort cu mulţi ani în urmă) păstra în sufletul ei puterea neclintitei credinţe, transmisă de-a lungul atâtor generaţii. Era timpul să fie aspră.

  • Voi nu ştiţi ce faceţi! Dumnezeu v-a pedepsit luându-vă băiatul şi voi vreţi să păcătuiţi şi mai mult, ucigând? Nu vă e frică de Dumnezeu?
    Aspre vorbe, care ar înspăimânta orice psiholog din ziua de azi. Cuvinte care mi-au salvat viaţa. Iar din momentul în care au hotărât să nu mă ucidă, părinţii m-au iubit din tot sufletul lor.

Privesc la o fotografie de familie: soţul meu, eu şi cei șase copii ai noştri. Dacă soţul meu sau eu am fi fost avortaţi, niciunul din aceşti copii nu ar fi existat. Şi nici viitorii copii ai copiilor noştri.

Oare câte generaţii anihilăm când ucidem „doar un embrion”? Şi ce ar fi devenit pruncii pe care nu i-am lăsat să se nască?
Preoteasa Florica Ichim

Sursa: Stiri Pentru Viata


Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php