Sfântul Antonie cel Mare, monahul întrebărilor mântuitoare

1 81

Pomenim astăzi pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, „părintele monahilor“. Urmând îndemnul Patericului – „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!“ – vom încerca să-l descoperim pe Sfântul Antonie prin condeiul sfântului său ucenic aghiograf şi prin scrierile unui ierarh român cărturar ce i-a purtat numele după călugărie. „Ca un luceafăr în pustiul Egiptului strălucind“, îl numim pe Sfântul Antonie în Acatistul închinat lui, şi îl cinstim drept monah desăvârşit, ce ne oferă răspunsuri la întrebări despre mântuire.

Primul aghiograf al Sfântului Antonie cel Mare a fost ierarhul pe care îl vom prăznui mâine, Sfântul Atanasie al Alexandriei, ucenic ce ne-a lăsat în scris viaţa monahului egiptean. Un alt exeget al vieţii şi învăţăturilor „părintelui monahilor“ este ierarhul Antonie Plămădeală, cel care, în ziua de 14 septembrie 1949, când i s-au cântat „Braţele părinteşti“ la Mănăstirea Prislop, a lepădat numele Leonida, de mirean, numindu-se Antonie călugărul. Peste ani, avea să mărturisească faptul că mai întâi l-a descoperit, şi abia apoi l-a căutat pe cuviosul al cărui nume i-a fost rânduit de naşul de călugărie. Pe 17 ianuarie 2002, după slujba de Te Deum săvârşită în Catedrala Mitropolitană din Sibiu de către Episcopul-vicar Visarion Bălţat (astăzi chiriarhul Tulcii) drept mulţumire pentru binefacerile revărsate asupra IPS Antonie Plămădeală în ziua pomenirii sfântului său cuvios ocrotitor, ierarhul mărturisea: „Stau şi mă gândesc la acest mare sfânt. Faptul că eu port acest nume nu mi se cuvine mie a mă lăuda întru aceasta… Era demult, demult, în 1949, stareţ la Mănăstirea Prislop, călugărul Arsenie Boca. Mă întrebase înainte de a mă călugări ce nume aş vrea să port. Eu am spus un nume, unul străin, cum să-i zic astăzi, atunci eram îndrăzneţ, eram tânăr, aveam 23 de ani, probabil. Convenisem cu părintele stareţ să-mi pună numele Diogene. Eram tânăr, vă imaginaţi. Era în urmă cu o jumătate de secol. Când colo l-am auzit pe părintele Arsenie zicându-mi Antonie. Cred că s-a gândit bine că mi-a schimbat ideea mea şi, în consecinţă, numele. Apoi am căutat să mă apropiu de nume şi să-i dau un anume conţinut. Nu ştiu dacă am reuşit. Eu vă spun drept că m-am străduit şi în relaţiile cu oamenii, şi în relaţiile cu Biserica şi cu activitatea mea de zi cu zi, m-am străduit să-i semăn cumva. Nu ştiu ce-am reuşit. El e sfântul care mi-a dat putere, încredere şi cuvântul atunci când a trebuit să-mi fac datoria mea de episcop“. Şi de atunci, luând exemplul lui Alexandru cel Mare, care la un moment dat şi-a mustrat un soldat tiz spunându-i: „Sau lepezi acest nume căruia acum nu-i faci cinste, sau fă-te vrednic de el“ -, tânărul monah a căutat să se facă vrednic de numele Sfântului Antonie, pe care-l purta.

La masa de lucru de la Sibiu, având în faţă Patrologii, Filocalia, Patericul şi mărturiile din Părinţi şi Scriitori Bisericeşti despre Cuviosul Antonie cel Mare, Mitropolitul Antonie a aşternut pe hârtie gânduri despre sfântul său ocrotitor: „Sfântul Antonie cel Mare a fost, încă din timpul vieţii, în atenţia lumii cunoscute din vremea aceea, în atenţia călugărilor, a credincioşilor şi a împăraţilor. În anul următor morţii sale, care s-a petrecut în anul 356, Sfântul Atanasie cel Mare – tot un cel mare – i-a şi scris Viaţa, în 94 de capitole, realizând astfel cea dintâi scriere bine documentată asupra vieţii ascetice din cadrul vieţii monahale, pornind de la un exemplu şi un model viu, pe care l-a cunoscut îndeaproape, pe care l-a ascultat şi cu care s-a sfătuit. Am putea spune că, fără a urma procedee complicate, Sfântul Atanasie cel Mare a săvârşit prima canonizare a unui ascet, pornind de la datele de toţi cunoscute şi de toţi recunoscute, ale virtuţilor şi sfinţeniei celui abia trecut la Domnul. Sfântul Atanasie a aşternut în scris ceea ce poporul credincios consacrase, canonizase încă din timpul vieţii cuviosului. […] Mi-aş îngădui să spun că Sfântul Antonie a fost un Socrate al creştinismului, iar Sfântul Atanasie cel Mare a fost Platonul său, adică acela care i-a notat în scris şi i-a perpetuat astfel opera predată prin viu grai“.

Cuviosul ce s-a nevoit mai bine de 80 de ani în pustia Egiptului avea acea sfântă îndrăzneală de a cere sfat de la Dumnezeu şi se învrednicea de răspuns: „Şezând odată în pustie, a venit în lenevire şi în multă întunecare de gânduri, şi zicea către Dumnezeu: «Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile; ce voi face în tristeţea mea? Cum mă voi mântui?» Şi sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe oarecare care îi semăna şezând şi împletind o funie, apoi se scula de la lucru şi se ruga, şi iarăşi se aşeza şi se apuca de împletit funia. Apoi iarăşi sculându-se, se ruga. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: «Aşa fă, şi te mântuieşte». Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi făcând aşa se mântuia“. Mitropolitul Antonie Plămădeală comenta această întâmplare: „Acest «se mântuia» îmi place teribil. A mântui, într-un anumit înţeles din vorbirea moldovenească mai ales, presupune un sfârşit a ceva: a termina. Aici el are înţeles de drum, de împlinire pe parcurs, de înaintare către mântuirea din urmă, care va fi terminarea drumului spre ea. Mântuirea, aşadar, nu e un sfârşit. E un drum. Nu va fi numai acolo, dincolo. Începe aici. Muncind şi rugându-se, Avva Antonie «se mântuia»! Încă o dată: cât e de frumos! Şi cât e de adevărat!“

Un alt dialog minunat din viaţa Sfântului Antonie cel Mare a fost provocat de întrebări ce ne frământă până în zilele noastre: „Acelaşi Avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: «Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci?»“. Mitropolitul Antonie Plămădeală le tâlcuieşte: „Întrebări capitale! Mari întrebări! Cine nu şi le-a pus? Cine nu şi le pune? De la cei mai mari înţelepţi, până la oamenii de rând; de la cei credincioşi, la cei necredincioşi, cine nu şi le pune? Şi iată: şi le-au pus şi sfinţii. Pe Dostoievski, marele scriitor ortodox din veacul trecut şal XIX-lea, n.r.ţ, l-au chinuit o viaţă întreagă astfel de întrebări. Răspunsul Sfântului Antonie i-a venit chiar de la Dumnezeu, şi e sigur că s-a mulţumit cu el. Dacă i-ar fi venit de la oameni, poate că ar mai fi rămas cu întrebările deschise. Dacă am fi vrednici să vorbească Dumnezeu şi cu noi, poate că ne-ar da şi nouă acelaşi răspuns. Dat Sfântului Antonie, a rămas pentru veşnicie valabil şi pentru noi. De aceea a şi fost păstrat în tradiţia bisericească. Iată răspunsul: «I-a venit lui glas (din cer) zicând: Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti!» Punct. Mai avem întrebări? De ce să n-o recunoaştem: noi mai avem. Cu noi n-a vorbit Dumnezeu, şi credinţa noastră vrea mereu probe şi explicaţii. Sfântul Antonie n-a mai avut întrebări. Episodul s-a încheiat cu ultimul cuvânt lăsat lui Dumnezeu. De aceea a ajuns Antonie, Sfântul Antonie cel Mare“.

Vrednicul de pomenire mitropolit îl numea pe Sfântul Antonie „exemplu de echilibru“: „N-a fost deloc un inchizitor, un duhovnic aspru şi neîndurător, un făcător de legi duhovniceşti şi un executor orb. Dimpotrivă. A fost un pedagog elastic, căci fără elasticitate nici un pedagog n-ar fi pedagog. A înţeles firea omenească. A fost răbdător. Şi când a avut îndoieli asupra metodei sale, sau asupra a nu importă ce, a întrebat. Când a dat sfatul: «Întreabă pe părintele tău şi el te va învăţa», şi-a aplicat sfatul mai întâi lui însuşi. Şi când n-a ştiut ceva, a recunoscut cu smerenie că nu ştie, şi i-a lăudat pe cei care fac asemenea“. În continuare, întărea spusele sale cu un eveniment din viaţa sfântului: „Era oarecarele ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Bătrânul vrând să-l încredinţeze pe vânător că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: «Pune săgeata în arcul tău şi întinde». Şi acela a făcut aşa. Şi i-a zis lui: «Întinde iarăşi». Şi acela a întins. Şi iarăşi i-a zis: «Întinde». Şi a zis vânătorul: «De îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul». Zis-a lui bătrânul: «Tot aşa e şi la lucrul lui Dumnezeu: dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorî fraţilor». Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor“.

Astăzi, în zi de sărbătoare, paşii pelerinilor se îndreaptă către Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal „Sfântul Antonie“ – Curtea Veche din Bucureşti, pentru a se închina la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare adăpostită în locaşul de cult.

de Alexandru Briciu Ziarul Lumina

1 Comment
  1. […] Articol via Buciumul: […]

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php